ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE!… (din „Legile lui Murphy”) [Serie nouă, România – Arad – 3]
[MEA CULPA. În episodul anterior al acestui serial, vorbind despre „așteptata dezbatere” a prezidențiabililor, organizată de „UBB” Cluj, dintr-o regretabilă eroare, am numit Antena 3 CNN drept „partener media”. În realitate, „partenerul” este DG-24 Tv. „Antena” își are propriile sale dezbateri, în „ograda sa”. Îmi cer, cu umilință, iertăciune. Mă consolez cu gândul că… „tot un drac”…]
„OMUL CU MÂRȚOAGA” sau HIMERA ÎNTR-UN PAHAR CU ȚUICĂ
1. Justificarea lui Păcală și Tândală, într-un singur personaj – BULĂ!
Când scriam laCritic Arad, fiind încă în Anglia, mă bântuiau felurite opere ale culturii anglo-saxone. Revenit în Românica, atmosfera eRectorală efervescentă de aici îmi imprimă un elan nestăvilit de a rememora pagini și imagini din cultura noastră neaoșă… Dramaturgia românească interbelică este un strălucit exemplu. Dar gândul mi-a alunecat spre acel teatru cu un puternic iz bulevardier parizian și… Hop! – „the idea”: piesa lui George Ciprian – „Omul cu mârțoaga” (premiera – 1927)… Cum îmi plac al dracu’ de mult jocurile semantice și paralogismele, iată, nu-mi pot stăpâni meteahna… Deci, cine este „omul”? El este „sufragetul” român: am forțat lexicul, plecând de la sufragete; acestea reprezentau muieretul britanic în lupta pentru dobândirea dreptului de vot (termenul vine din franceză – „suffrage” = vot). Azi, românașul nostru (și muierea-consoartă) au acest drept. Deci, generic, pot spune (nu fără ironie): sufragetul român!. Dar cine (sau „ce”) este „mârțoaga”? În comedia lui George Ciprian este Faraon al V-lea, calul de curse mereu perdant (i.e., „mârțoaga”). Pentru modestul funcționar public (arhivar), Chirică, mic-burghezul anodin, himera este tocmai calul cumpărat cu multe sacrificii, spre a-i aduce fericirea câștigului la curse; dar, ca orice himeră… Comedia-amară își are skepsis-ul ei. Pentru mine, „mârțoaga” devine…VOTUL! Strașnică metamorfoză! Alimentată și de subliminalul cai verzi pe pereți dar și de umbra amenințătoare, lugubră a Calului troian, venit taman de la „Răsărit”… Și, ca orice himeră, ea se îneacă într-un pahar de vodcă (pardon, țuică!). Căci Bulă – sufragetul românaș, nu este decât o sinteză a clasicilor noștri Păcală și Tândală. Iar în emulația generală a mersului la urne, cu surle și trâmbițe, nu putea lipsi paharul (măcar păhăruțul) de țuică… pentru „încurajare”… Inițial, mă ispitea Necuratu’ să „translatez” Omul cu mârțoaga pe ideea de Herr Klaus von Hermannstadt & Românica… Mi-am dat seama că era o mare greșeală: Românica nu-i o „mârțoagă” mereu perdantă (cum poate își imagina „Herr”), iar „proprieterul” stă mai mult cu gândul la casele și voiajele lui, după ce a umblat „lela” după potcoave de cai morți… prin Europa și pe la Casa Albă. Sufragetul românaș și-a câștigat cu multe sacrificii dreptul la o mârțoagă (= vot), cu adevărat liberă (?) și universală (?). Ce face cu „patrupedul” e însă o altă poveste…
2. Dar să revenim la clasicii noștri, de pildă Grigore Alexandrescu…
Oare trebuie să atenționez cât de actuale sunt versurile din năstrușnicul nostru fabulist și pamfletar? Nu, categoric, nu! „Un bou ca toții boii, puțin la simțire, / În zilele noastre de soartă ajutat, / Și decât toți frații mai cu osebire, / Dobândi-n cireadă un post însemnat.” („Boul și vițelul”). Apoi: „Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei, / Că voi egalitate, dar nu pentru căței…” („Câinele și cățelul”). În fine, „Eu îți făgăduiesc / Nu rău să te hrănesc, / Nimic n-o să lucrezi, nici grijă n-o să tragi….” („Câinele și măgarul”). Boul, câinele și măgarul nu sunt doar contemporanii clasicului nostru, ci și „contimporanii” veacului nostru. Asta-mi place mie în artă: nu numai oglindirea – sui generis – a trecutului sau a prezentului autorului / creatorului, ci și capacitatea de „a prevesti”! Chiori să fim, și tot ne dăm seama despre cine e vorba – politicianul și acoliții săi… și promisiunile sale… Iar acum, în „chinurile facerii” electorale, imaginea e de o claritate de cristal…
Ce face sufragetul românaș? Aici e aici! Dacă din 4-5 ani în 4-5 ani e chemat să se simtă „important”, atunci: fie că nu se sinchisește de „statutul său”, fie se dă important, spre a se „alege” și el cu ceva (praful de pe tobă!), fie „se înrolează” sub stindardul celui care îl manipulează sperând că astfel „…nimic n-o să lucrezi, nici grijă n-o să tragi…”, fie că este „paralel” cu tot ce se întâmplă și se lasă mânat, odată cu turma de oi fără nicio cultură electorală, de baciul (influencer-ul) „care-le” poa’ să fie, popa, primarul, învățătorul, vecina/ vecinul, sticla-tv., zeul „zvon” și naiba mai știe cine…
Eu plec de la următorul raționament (fie el și „șchiop”): dreptul de a vota (a alege) și de a fi ales, într-o democrație autentică (fie ea, oricum, imperfectă), incumbă și dreptul de a alege faptul de „a nu alege” (= a nu participa la vot). Această atitudine nu echivalează – în mintea mea – cu abținerea (în raport cu votul pro sau contra). Se spune: „trebuie să participi la vot, dacă nu o faci, altul <<va vota>> în numele tău și în numele unor interese ce-ți sunt străine…”. Mai mult, „lipsa de <<atitudine politică>> este tot o … atitudine politică…”. Da, s-a mai întâmplat ca cineva care nu a fost la vot să afle – pe căi „obscure” – că de fapt el totuși a votat… „cu cine trebuie”… scandalul posibil nu va fi decât „după ploaie, chepeneag”. Să fie o situație fără ieșire? Chiar dacă mergi la vot și – deliberat, ți-l anulezi singur, bifând peste tot, sau scriind măscări, sau lăsând buletinul alb – tot se va „găsi”, „undeva” o „soluție”… Ce face cineva atunci când nu are pe cine alege (după criteriile sale liber-personale)? În ceea ce mă privește, fără să sugerez măcar ideea că „după război, mulți eroi s-arată”, pe vremea Motanului Arpagic și a Ovarășei Codoi, am reușit să mă „fofilez” (pe riscul meu!), cu o singură excepție: la referendumul despre reducerea cheltuielilor de înarmare; atunci – în Arad fiind, sic! – n-am mai „scăpat”… „După”… (înțelegeți când…) n-am mai participat, deliberat și în mod deschis, la nici o votare. Consider că e dreptul meu (legal) de a nu participa dacă nu pot avea nicio opțiune!. Dacă „cineva votează pentru mine”, atunci aceasta este o ilegalitate gravă și nu sunt eu vinovat de acest lucru! I.e., prin neparticipare… Dar, în încheierea acestui paragraf, țin să subliniez totuși, împotriva convingerilor mele nihiliste: cine crede că are ceva de spus, că poate opta liber și pe propria-i conștiință și luciditate, TREBUIE SĂ MEARGĂ LA VOT!
3. „Jocul ielelor” vs. „Puterea și adevărul” – pe scurt, „Pumnul și palma”
O nouă „fantomă” bântuie prin Europa de azi: „ferma de troli și botsi”. Terminologia nu putea veni decât – desigur! – din lumea mass-media anglo-saxone. În engleză se inventează, aproape zilnic, noi și noi sintagme ce se dovedesc „aceeași Mărie, cu altă pălărie” și care sunt înghițite, pe nemestecate, de toată lumea de pe rețelele de socializare; așa ești la modă, „de bon ton”… „Fantoma” terminologică se dovedește a fi, în esență, un set de noi strategii de influencer, deci de manipulare. Ea a apărut, ca atare, mai ales după 2014, anul anexării Crimeei de către Rusia. Ideea de „fermă” sau „incubator” ne sugerează un loc unde „se coace ceva” spre a se răspândi în lumea largă a consumatorilor avizi (și mai ales, necritici!) de „media-socializare”…
„Fabrica” sau „ferma” de troli reprezintă „o entitate care desfășoară activități de propagandă, de dezinformare pe internet (…) ascunsă sub un nume obișnuit și discret – agenție de publicitate sau centru de cercetare pe internet (…) cu activitate concentrată pe sfera politică sau economică (…) producând știri false [fake news] și discurs instigator la ură” (Playtech). „Bot”-ul (pl. în rom. „botsii/boții”) este ”un algoritm sau program automatizat care postează conținut prezentat pe rețelele de socializare, generând impresia unui sprijin masiv și organic pentru o anumită opinie” (Idem). Pentru mine, totul se poate reduce la idea de terorism I.T., A.I., V.R. . Dacă vă imaginați că totul pleacă de la „Ursul Siberian” sau de la „Ursul Panda corcit cu tigrul de Amur” (așa cum se încearcă să se acrediteze idea la noi), vă înșelați. Această teribilă armă de influențare-manipulare se folosește cam peste tot, cu precădere de către „marile puteri informatice” (toate!). În epoca internetului, A.I. (Artificial Intelligence), V.R. ( Virtual Reality), manipularea te ajunge și în patul conjugal sau „amantlâcal”, și în baie și în closet… Iar în perioadele electorale, manipularea te sufocă pe toate găurile de admisie sau te astupă pe cele de excreție…
Dar ce vedem la noi, mai ales în aceste „zile fierbinți”? Himera dreptății absolute care se ploconește în fața compromisului „oportun” („Jocul ielelor” – Camil Petrescu), ruptura dramatică dintre iluzia puterii deținute și realitatatea de facto („Puterea și adevărul” – scenariul – Titus Popovici) și ambele repercutându-se asupra bietului om de rând, cu violență vădită sau cu cinismul mângăierii brutale (ciclul „Pumnul și Palma” – Dumitru Popescu – „Dumnezeu”). În esență: toate campaniile eRectorale de la noi sunt responsabile de marea derută publică…
4. „Spune-mi cine-mi sunt prietenii, că de dușmani mă apăr singur”…
Logodne, mariaje, amantlâcuri… politice se fac și se desfac cu o viteză uluitoare; la fel cu defilarea scheletelor din dulap scoase la „priveală” atunci „când trebuie”, de către „cine trebuie… și nu trebuie”. Chiar că Guvernele noastre – în sarabanda lor devenită deja obișnuită – ar fi trebuit să aibă și un portofoliu important: Deruta publică. Dar, vorba franțuzului – faute de mieux – avem acum trolii și botsii… Dincolo de rolul lor malefic, de „dirijarea” lor de către forțe obscure (pământene și nu prea…), este de remarcat totuși faptul că se produce o „igienizare” / „salubrizare” sui-generis, prin scoaterea gunoiului din casă și aruncarea lui în mijlocul străzii. Iar „vocea străzii” e mult mai puternică decât țipetele scandalurilor „domestice”… Manipularea făcută prin troli și botsi nu constă atât de mult, la noi, în etalarea unor fake-news (oare, chiar „fake”?), cât în momentul ales! Se adeverește – a câta oară? – că prevederea e mama înțelepciunii… Aici, prin „prevedere”, veți înțelege, desigur, punerea și păstrarea unor „dosare” la sertar. Apoi, la momentul „oportun”…
Contextul social-economic al Românicăi nu este cel mai fericit cu putință. Dimpotrivă; mai ales dacă punem la socoteală zgâlțâielile ce încep să se reverse peste noi, nu numai dinspre apus (recte, de peste Atlantic), dar și dinspre răsărit (recte, Rusia și China). O „ochiadă” mai scrutătoare asupra durerilor de cap economice ale Românicăi (cronice și acute) o voi arunca într-un episod viitor. Deocamdată, să vedem care sunt principalii clovni ai „circului fără bani” (ba, pardon! cu bani mulți, foarte mulți…) de la noi…
Scandalul „Nordis Management” & secretizarea cheltuielilor „de protocol” ale președinției lui Herr Klaus von Hermannstadt. În primul caz e vorba de matrapazlâcurile atât de obișnuite ale afaceriștilor noștri (și nu numai) în domeniul imobiliar. În al doilea caz e vorba de cheltuielile făcute de Herr Klaus întru respectarea principiului sacrosanct „obrazul subțire cu cheltuială se ține”. Nu știu de ce, dar pe mine mă lasă complet rece corul de lătrături la aceste „schelete”. Căci, aici, Nihil sub sole novum! Ce dracu’, nu ne-am obișnuit încă de atâta amar de vreme? În definitiv, sunt „chestiile” astea relevante pentru actualul „proces” eRectoral? Că se cere unui viitor guvern revizuirea poveștii cu „secretizarea”, asta e totuși o „altă mâncare de pește”…
Scandalul Referendum-ului lui Nicușor Dan. Nici aici nu găsesc ceva neobișnuit: în fapt, D-l Nicușor nu face decât să adapteze „L’etat c’est moi!”, din lumea lui Ludovic al XIV-lea, la lumea Bulei lu’ Pândaru , recte, „La mairie c’est moi!”… Povestea planșeului din P-ța Unirii, cel ce stă să se prăbușească, îi privește pe mitici… pe mine mă lasă rece…
Scandalurile sexuale. Veche poveste! „Personalități” cunoscute în spațiul universitar (și nu numai) bucureștean „s-au… dedat”…Și ce dacă? Treaba lor și, eventual, a justiției; nu privește chestiunile electorale… Chiar dacă și „prostănacul” lui Iliescu mai poftește și el la „cărniță tânără” (de fapt… „arhive”…) încălecând și altceva decât „mârțoaga” din casă… deh, oameni suntem și „ce are sula cu prefectura” (pardon, alegerile)? Trolii nu stau degeaba!
Scandalul studiilor și plagiatelor. Un candidat pentru Cotroceni e urmărit și-n gaură de șarpe pentru o teză de doctorat…„cu probleme”. Ce, e singurul românaș din țara asta? Dacă s-ar lua la răspăr miile de teze „scrise” în ultimele decenii… Alt candidat vrea să meargă pe urmele „Elevului Dima dintr-a șaptea” dar – a la mode de chez nous – cu meditatori; la capitolul dragoste, se pare că se separă în fapt de „Lotte” a lui, dar nu și în „acte”… Și ce le pasă sufrageților? Ce are „covrigăreala” cu „candideala”?
Scandalul gen. (R) Coldea & Co. Povestea e gata-gata să se dea uitată, dar șleahta menționată pare-se că-și bagă nasul și în actuala campanie eRectorală… Pe „ăștia” nu-i mai „leagă” nimeni? Vom avea oare „Noaptea generalilor” (pace, genial Peter O’Toole!)?
Scandalul culorii excesiv de „verde” a lui Gică a lu’ Simion. Legionarism sau patriotardism-populism? S-a aplicat „reîncarnarea” (metempsihoza) lui W.C. Tudor? Cert este că „numitul” iar a comis-o: după ce a declinat – cu subiect și predicat, ba chiar și video – o invitație la Antena 3 CNN, la o dezbatere, stil Mihai Gâdea, s-a inființat intempestiv în emisiune, așa de „sîc!”. Dar nici realizatorii tv. nu s-au lăsat mai prejos: l-au pus să semneze o declarație aparte; dacă se dovedesc reale „scheletele” din dulapul său, atunci… renunță la… Vorbă (pardon, scriitură sub semnătură) să fie!… Chestia cu locuințele ieftine pentru milogii patriei se cam termină în coadă de pește.
Scandalurile-lanț ale ÎPS Teodosie Savonarola of Tomis. Începuturile sunt deja vechi. Iată un nou renascentist multilateral dezvoltat (sexologie, medicină, morală și mama dracu’ mai știe câte…). De fapt, un Ev Mediu cu cea mai hâdă latură primitivă da’ „personalitate accentuată”; e atât de „accentuat” încât nu m-ar mira să „se-mburde”… nu în Rai, ci într-o Mitropolie… Ce jocuri face ăsta în culisele eRectorale… vom afla poate la Paștele cailor! Ce de la mârțoagă pornirăm…
Pomelnicul scandalurilor „de sezon” poate umple o bibliotecă întreagă! M-am săturat! Chiar că nu vreau să stric nimănui pofta de mâncare… Cu siguranță, vor mai apărea pe tapet, noi și noi delicii „culinare” pe care să le „savureze” românașii amatori de scabros…
Problema-corolar, la cele spuse până acum, este: cât de mult „întunericitără” prezidențialele pe bietele parlamentare? Ultimele, zău, mi se par mai importante, căci de acolo izvorăște prima putere în stat – cea legislativă. A doua putere (executiva) este și ea destul de importantă, mai ales că va cuprinde și figura„multi-decorată și colorată” a șefului statului (vorbă să fie…). A treia putere (judecătorească) și-a cam dat cu firma-n cap: nu e prima data când apar serioase îndoieli privind probitatea intelectuală, profesională, morală etc. a slujitorilor zeiței justiției (legată la ochi, dar totuși… chioară!). Mai există și o a patra „putere” – cea birocratică! Cu asta chiar c-am „pus-o de mămăligă”! De asta nu scăpăm nici la sfârșitul lumii… nici „după”!… Rămâne totuși o putere de ne-neglijat: presa – „câinele de pază al democrației” (?). Ce va face ea în zilele și săptămânile care urmează? Întrebare, iarăși, de un million de puncte!…
Ce se poate spune la final? „Vom trăi (?) și vom vedea”? Ce „vom vedea”? Să nu fie care-cumva, UN RAHAT ÎN PLOAIE…
Ne amintim cu toții de vânzoleala iscată imediat după decembrie 1989.
Pentru prima oară unii dintre noi am auzit de „alegeri libere”. Lăsând la o parte pleonasmul prin adăugare puțini aveam vreo idee despre ve vrea să zică autorul. Cu timpul însă, intrând vârtos în democrație, am început să pricepem sau să credem că noi avem o mare putere de decizie. Sigur că ne-a luat ceva timp să înțelegem cu adevărat faptul că „alegând” noi pe cineva, acela, în exercițiul noii sale funcții publice își va etala toată priceperea și experiența lui pentru a căuta să ne facă nouă un bine, sau măcar o propășire proiectată de visele din programele cu care ne-au ademenit. Cineva, chiar în acele timpuri anticipa o perioadă de cel puțin 25 ani necesară nouă, pentru a scăpa de prostia endemică din perioad comunistă. Pare, acum după mai bine de 34 ani că omul a fost îngăduitor în profeție.
Spun asta bazat pe fapte probate și în acest an.
Nimic din tiparul inițial nu s-a schimbat și nici noi nu ne-am alterat năzuințele. Vrem și acum în anul 2024 să trăim bine, îndestulător, în pace și linște cu vecinii numai că oferta umană așezată în fața noastră (spre a fi aleși și validați), este în cea mai mare parte inadecvată acestor cerințe. Cu alte cuvinte: nimic nou sub soare. Sub soarele nosreu bineînțeles. Căci al altora, situați economic deasupra noastră strălucește la fel de mai bine de 75 ani. Ne întrebăm firesc având aceste realități ce e de făcut? Pentru că lăsând rețeta identică, sigur nu vom ajunge să ne bucurăm de alt tip de rezultat. În general sunt aproape aceiași oameni care ne cer să-i votăm și ne spun și de ce să o facem. Pentru că vom intra în Schengen și vom ave vize pentru SUA. Sau, alții pentru că ne vor face case cu bani puțini. Iar cei mai radicali ne spun că vor face în așa fel încât să redevenim o națiune suverană. În ceea ce privește prima funcție în stat mintea și retina noastră sunt copleșite de indivizi care mai de care mai dornic să ne fraierească pe față. Căci, trebuie să recunoaștem că despre asta e vorba în această perioadă. Chiar dacă „alegerile libere” sunt deja făcute și știute la acest nivel, ei încă au nevoie de voturile și de prezența noastră pentru că există totuși un prag de la care nu se poate coborî cu minciuna validării lor. O anumită prezență la vot este totuși necesar-obligatorie pentru sistem. Nu că le-ar păsa lor întrucâtva, ci doar de amorul artei furtișagurilor. Deci să se simtă ei bine că le-a ieșit și de data asta.
Acum dacă nouă ne place și suntem mulțumiți cu astfel de șmecherii nu ne rămâne decât să le facem cunoscute tuturor și să ne mințim într-un baleiaj continuu unii pe alții. Precum situația bine cuncoscută din cealaltă vreme. Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc.
Nu ne mai mirăm că apar ciclic tot felul de figuri noi,
lideri de opinie și de noi partide care n-au contribuit la dezastrul din 1990 încoace. Iar asta, după mintea lor, îi face merituoși sau protagoniști pentru un alt model de administrare a statului. Ca și cum singura condiție a acceseului la guvernare a devenit tinerețea și necoruperea din vremea „fanariotă”. Cum era prin 1990: voi n-ați mâncat salam cu soia. Și dacă n-au mâncat acel salam se chema că nu erau vrednci să-și folosească mintea în beneficiul celor ce urmau să fie prostiți de consumatorii acelui salam. Condiția liderului unei națiuni cu valori de gloată a fost și este identificarea cu individul slab educat. Cel puțin din cauza asta va trebui, noi ca națiune, să abandonăm acel principiu universal valabil al democrației, că oamenii sunt egali. În drepturi și obligații. Așa sunt scrise aproape toate legile fundamentale ale țărilor democratice. Cu toții acceptăm o mare minciună. Că suntem egali. Acest neadevăr folosește doar unui grup restrâns de oameni și deci nu este în beneficul nostru, al cetățenilor, chiar dacă sună frumos. Nu suntem egali și nu avem nevoie de licențe universitare pentru a dobândi acest adevăr. Și dacă nu suntem egali înseamnă că nici nu contribuim la fel în propășirea statului. Atunci de ce trebuie să dăm drept de vot tuturor la fel? Nu suntem noi proști dacă procedăm astfel? Am făcut o lege a societăților comerciale. Acolo, nu s-au scris prostii de acest fel, dar în Constituție s-a putut. Ne întrebăm dacă mai putem funcționa așa multă vreme. Eu cred că este nevoie să reformă întreaga noastră societate pronind de la adevărurile inițiale. Nu de la invenții inutile. Chiar dacă ele par să sune bine. Dacă nu suntem egali înseamnă că nici nu avem drepturi la fel. Societatea noastră este constituită din suma contribuțiilor de taote felurile ale tuturor cetățenilor. Unii o fac economic, alții intelectual, iar mulți alții „contribuie” doar pe consum. Cât de proști trebuie să fim pentru a nu schimba acestea? Nu e vorba despre discriminare. E vorba despre competență și realitate. Plecând de la acest mare adevăr vom putea reforma cu adevărat societatea noastră. Altfel, ne vom scufunda în continuare în mincinua realităților fabricate și expuse frumos în vitrinele propagandei celor care cu adevărat profită de egalitatea constituțională de acum.
ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE!… (… din Legile lui Murphy…) – XXX –
„POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI SAU UN OXIMORON NAȚIONAL? (5)
A. Submediocrațiada sau Veșnică pomenire „tătucului” Sigmund Freud…
Tot românașu’ auzit-a de Spartakiadă, Dinamoviadă, Golaniadă, Daciadă, „Cântarea României”-adă și … alte „ade”. Căutat-am în ceasloave această particulă „ada” – cu rezonanțe grecești (antice?) probabil, da’ nu prea găsit-am ceva clar. Așa că mă duc pe un fel de fler: trebuie să sugereze „defilarea cu ceva”, „mișcare grandomană” etc. Submediocrațiada ar trebui atunci să aibă rezonanța conotativă de „paradă” a „submediocrilor” aflați la „putere”… Ce / sau cine sunt submediocrii nu trebuie „tradus” din română în română… Iarăși, „putere” nu trebuie explicitat, e clar că e vorba de puterea politică i.e., poziția dominantă în societate a celor ce se „află la butoane” și au devenit astfel „oameni politici” sau „de stat” (fără să fi fost, anterior și obligatoriu, „politicieni” – cea mai joasă speță din homo sapiens sapiens). Dar, pentru mine cel puțin, această terminație „ada” ( poate, în definitiv, veni și de la „sfadă” ?! sau… „intifada” – Al Aqsa?!)… mă trimite direct în „brațele” psihanalizei. Mai precis, prin meandrele frustrării, refulării, defulării, compensării… Particula noastră lingvistică buclucașă, „citită în cheie arabă”, ne trimite la „scuturare”, recte, „revolta violentă prin numeroase acte de terorism împotriva persoanelor civile israeliene (…) răscoală, mișcare populară naționalistă de nesupunere…”( apud dicționarele politice). Revenind la dulcea noastră limbă românească, apare în fine, un lucru clar: Submediocrațiada = Non-meritocrațiada! Iar de aici încolo, „tata” Freud se întronează victorios și discreționar!…
B. Individul care simte că se ratează, se face politician…
Cam așa încheiam unul din episoadele anterioare… Tot așa cum, altă dată, spuneam că cel căruia i s-a urât cu binele… se însoară… Cum azi am de gând să mă pun rău cu toată lumea „bună”, ce aș mai avea de pierdut dacă voi intra și în vizorul semidocților clientelari ai oricărei puteri politice?; cu siguranță, ați ghicit: e vorba de retardații de la CNA și CNCD (sau cum naiba le-o mai fi spunând handicapaților care-ți caută nod în papură și dacă tragi un pârț; noroc că eu sunt departe, taman în Engliterra și brațul lor „justițiar” nu mă mai poate ajunge). Îmi amintesc, de pildă, „cu mult drag” de sclifositu’ ăla ochelarist, Radu Herjeu – parcă așa-l chema… n-a ajuns încă dracu’ la pârnaie?… Din nou, aproape obositor, revin la minunatul moment cinematografic – Qu”est-ce qu’un fonctionnaire? Un homme qui fonctionne… Voi argumenta Submediocrațiada plecând de la două exemple notorii de la noi, din Românica. Din capul locului avertizez: aici nu-i vorba de Keep Romania white sau Keep Romanians Green (nu știu cum sună pentru un englez sadea „român / englez verde”…). Principiul trecerii de la frustrarea istorică la defularea compensatorie se concretizează de minune aici. Așadar:
(i) Sub deviza: „Prostu’ dacă nu-i fudul, atunci nu e prost destul”…
V-ați întrebat vreodată de ce rromii noștri (ziși pe șleau „țigani”) sunt atât de „gherțoi”? Mai ales după ce s-au „aranjat” (i.e., furtișaguri, înșelăciuni, vrăjitorii/„ghicitorii”, trafic de copii și carne vie prin toată Europa; și, dacă ne vor da yankeii „liber la vize”, atunci „primii” și pe la Uncle Sam…)? Îi vedeți – mai ales la „faptul divers” – pe la botezuri, cununii, zile de naștere și onomastice, îngropăciuni, cumetrii și alte „deșucheli”: îmbrăcați în aur de nu-l mai pot duce, posesori de mașini de lux, la prețuri astronomice, îmbrăcați după ultimul kitsch (a la Armani !… sau alte specii de „recuziteuri”/„costumeuri”), proprietari de „castele” unde numărul de turnulețe ține locul numărului de „vârfuri” ale unei coroane nobiliare, denotând rangul, „anturați” de cei mai vajnici maneliști ș.a.m.d. … Mafia țigănescă! De unde naiba atâția bani? Din muncă cinstită? Nu!, din alt tip de „muncă”, una care a divizat lumea în „șmecheri” și „fraieri”. Tot în preajma lor „viermuiesc” cei ce sunt „ratații speciei” – „Cu fețe-ntunecoase, o ceată pribegită”… Cei ce-au „reușit”, musai să arate la tot „aliotmanul” cât de bine s-au „aranjat” ei, să crape toți de invidie! Plezni-le-ar ochii!… De unde atâta fudulie? Din tortura istoriei, de secole și secole… Cine i-a adus în Europa? O anumită mitologie spune că hunii, sau poate, mai târziu, mongolii: în incursiunile lor acei prădători aveau nevoie de meșteri în prelucrarea metalelor (armelor…). I-au găsit pe undeva prin nordul Indiei, i-au cărat cu ei și apoi i-au abandonat aici… Ce a urmat pentru bieții oameni?: secole și secole de robie, mizerie, marginalizare, dezumanizare… Arnold J. Toynbee avea dreptate cu „teoria provocării”: și câinele cel mai blând, dacă-l tot „zădărești”, până urmă va sfârși prin a te mușca… Ai noștri țigani au fost nevoiți să răspundă provocării cruntei marginalizări sociale… și „s-au adaptat”. Noi – spilcuita societate europeană! – suntem de vină! I-am exclus mereu, cu scârbă… Și atunci, frustrările de veacuri s-au acumulat și se defulează prin ceea ce sunt ei astăzi… s-au pervertit într-un tip de comportament „uman” ce respinge munca cinstită, civilizația de tip occidental sau le mimează în cel mai grețos chip…
(ii) Sub deviza: „Sărac, da’ cinstit ”…
V-ați mai întrebat vreodată cum se explică nostalgia comunisto-ceaușistă a unei bune părți din populația Românicăi? Și, mai ales – atenție ! – nici măcar formată neapărat din cei ce „au trăit” pe viu, „raiul comunist”? (mulți sunt tineri, nici vorbă să fi apucat să-i „vază” pe to’așii Ana Pauker, Gh. Gheorghiu-Dej <zâmbind șoimește>, apoi pe „Motanul Arpagic și Ovarășa Arpagică…)? Cum naiba am putea înțelege o asemenea anomalie? Tot istoria nenorocită!, Tot „suflarea” rece, glaciară dinspre stepele rusești ce a vrut musai să modeleze „lutul” românesc după chipul utopiilor nebune ale unui Lenin & Stalin – sovietizarea României prin industrializare și ideologizare forțată!… Oare? Mereu acea fatalitate a istoriei? Ce s-a întâmplat de fapt? Blestemul istoriei contemporane care a pleznit mai abitir chiar țările cele mai înapoiate din Europa… Nu spunea Vladimir Ilici că revoluția comunistă va izbândi și acolo unde „era veriga mai slabă” a capitalismului? Care nu era nici măcar „capitalism monopolist de stat”? Și care a ajuns (după 1917-22, 1945-49) tot un fel de „capitalism… primitiv de stat”, dar sub o altă „denumire” și la o altă scară geografică, mult amplificată… La noi, în zona Balcanilor, mai ales, oameni care au trăit în primitivismul timpuriu-medieval al satului sau mahalalei, cu fântână și budă în curte, fără să știe ce este aia curent electric, cu case de chirpici sau un fel de „bidon-villes”, oameni obișnuiți cu sărăcia cronică, cu bolile endemice, pe scurt, oameni primitivi pe măsura primitivismului mediului ambient (dar fără voia lor!)… Ei bine, acești oameni s-au trezit peste noapte aduși la oraș și/sau mutați la „bloc”; nu era o fericire, dar să ai apă curentă (fie ea și mai mereu rece), uneori și apă caldă (în apartamentul-cutie de chibrituri), să ai lumină electrică, să nu mai trebuiască să te mânjești până-n gât în glodul cleios al ulițelor… Ce mai contau lipsurile tipice perioadei, cozile intrate în ADN-ul nației, interminabilele „ședințe” politico-ideologice, înghesuiala din autobuzele la fel de primitive ce te duceau și aduceau la / de la „uzină”, cultul „uzinei” dădătoare de viitor luminos, (un fel de „Uzina vie” a la A. Sahia…), îngrămădirea ca vitele sub „biciul partidului” la „meetinguri” și „defilări”, menite să-i îndepărteze de popi și biserică ce nu făcutără nici ei prea mare brânză? O asemenea „mutație ontologică” (pace! L. Blaga…) nu putea să nu lase urme adânci în inconștientul și chiar subconștientul colectiv (pace! C. Jung…). „Mutația ontologică” a devenit genetică: a infestat mai multe generații succesive…Aceștia au devenit „oamenii politici de încredere”, cei ce-și câștigau experiența („politică”), din mers, „calificarea la locul de muncă”!… De aceea, pentru un trăitor-supraviețuitor (aparent, normal) în lagărul comunist / socialist, care nu putea arunca nici măcar o privire peste cortina de fier, omul politic „nou”, politicianul „nou” și toată pletora se confundă cu semidoctismul, submediocritatea, anti-meritocrația și toate racilele „lumii noi”…
C. „Copii lor ajung infractori iar nevestele… curve…”
…Parcă așa se exprima un fost ministru de interne (Ioan Rus, practic, clujean de-al meu…), cu referire la bărbații plecați la muncă în occident…„ce mai vaiet, ce mai zbucium…”. Degeaba blamat de „opinia publică” indignată… dincolo de hiperbola exprimării, omul cam avea dreptate…Prin extensie, în loc de bărbați plecați să o facă pe căpșunarii, sparanghelarii etc.,putem pune muieretul, dar să și schimbăm îndeletnicirea. De cum s-au văzut cu pașaportul în buzunar, românașii (precedați de concetățenii lor rromi), au țâșnit spre Vest, ca gazele prin duzele unui reactor aflat în forcing… Ce a urmat?… restul e istorie contemporană… Problema e că oameni de înaltă calificare (medici, informaticieni, ingineri în domenii de avangardă etc.) au „mușcat” și ei din „mărul” Raiului capitalist, „rai” ce s-a dovedit o crâncenă, rapace economie de piață consumeristă pînă la obsesie și… de droguri din cele mai variate feluri. Nu toți au reușit; și aici acționează o mafie și un „nepotism” dar cu altă pălărie sau năframă… Mulți au refuzat să se întoarcă „cu coada între picioare” și au rămas scufundați într-o mocirlă „mai nobilă”…Cei ce-au avut totuși curajul să revină, cu ceva bani agonisiți și economisiți „la sânge”, au fost repede „supți” de canaliile locale, rămase și prăsite sub noul regim… La fel s-a întâmplat și cu „clasa politică”… oricât de compromis ar fi termenul de la noi, tot îl jignim când avem în vedere cu cine avem de-a face. Submediocrii au devenit submediocrație, prostimea a devenit prostocrație, oamenii merituoși, dacă „n-au dat (încă!) colțu’ ”, au fost dați brutal la o parte, spre a face locul anti/non-meritocrației… Ș.a.m.d., doar că ar trebui să mai adăugăm acestor sufixe „– crații”… și o „ada” mai în coadă, pentru a fi tacâmu’ complet!…
De ce tot pomenim de vestitul „ciolan” – vânatul cel mai de preț al politicienilor noștri? Pentru că așa s-a inoculat în AND-ul speciei… Mai mult sau mai puțin conștienți de submediocritatea lor, au depășit cu brio frustrările și au trecut la „compensarea” acestora. Cu cât erau mai cretini, cu atât „trăgeau mai în sus”: o formă de pervertire a inferiorității lor într-o superioritate dată de fotoliul pe care-și trânteau fundurile și burdihanele supra -dimensionate… Spune-i – mereu, insistent – unui diform că-i un Adonis și va ajunge s-o creadă și el însuși. Pupincurismul devine o calitate și se practică pe scara ierarhiei sociale cu atât mai vânjos cu cât ne aflăm tot mai sus…
Unii dintre ei s-au mai rafinat: nu pe ei înșiși ci prin odraslele lor; „în puțul gîndirii” lor (pace! Cațavencii…) s-a aprins totuși un beculeț: fără școală și încă una serioasă, dai de dracu’ în vremurile cele noi…(Unii dintre noi ne amintim de filmul „Puterea și adevărul”, după scriitura lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, unde, cu toată botnița cenzurii și a propagandei comunist-socialiste, s-au spus niște adevăruri ceva mai greu de înghițit, darămite de digerat pentru potentații zilei). Așa că mulți și-au trimis progeniturile la „școli înalte” în Vest. Mulți dintre acești copii nu aveau nici o vină (nici că erau deștepți, nici că erau proști): grilele de selecție riguroasă ale marilor licee și universități din Occident, mai închideau ochii – decât să dea ele burse și alte facilități materiale de studii, mai bine le intra banu’ (oricât costa) dat fără nici o ezitare din partea babacilor. Mulți au plecat boi și s-au întors vaci (ce conta, se găsea și pentru ei și patalamalele lor discutabile, un loc călduț sub soarele societății „multilateral” dezvoltate…). Alții și-au văzut însă serios de treabă și – după ce și-au deschis larg ochii – au decis: Trăiască Partidul Comunist… rămân… O mențiune, totuși, pentru „babaci”: sunt dispus să pariez pe oricât și orice că marea lor majoritate nu credeau în ce „trebuia să se creadă”… mai ales după „vizitele” obligatorii în țările „frățești” în frunte cu Big Brother-ul (balșoi braț’i). „Măreața…” nu se rezuma doar la Moskwa, Leningrad sau (ce ironie azi…) …Kiev. Reamintesc anecdota, pomenită și aici în Critic Arad și pe care continui să sper și să o creditez ca adevărată: la final de vizită în China lui Mao (atunci numai Motanul Arpagic și Ion Gheorghe Maurer), pe scara avionului pregătit de decolare către casă, ultimul îi zice primului: „Bă, Nicule, și ăștia au dat-o-n bară cu socialismul!…” Erau ei proști dar nu de tot… tâmpiți… Evident că după 1989, „eșalonul II și III” nu s-a mai prezentat în halul în care erau „veteranii” (îl dau exemplu numai pe Chivu Stoica!). Nu se poate spune nimic rău despre nivelul de pregătire, expertiză și chiar imagine publică a unui Adrian Năstase, Theodor Stolojan, Mugur Isărescu și (încă din fericire, destul de mulți alții)… Dar despre „elite” și „meritocrații” socialist-comuniste, în episoadele care vor urma (dacă nu se „îmbârligă” părul de pe spinarea, chelia și creierul celor de la CNCD sau CNA)…
Un sfat pentru toți politicienii lumii:
Arta de fi convingător începe prin a-ți deschide mintea și urechile,… nu gura… (Anonim, probabil antic…).
ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE! …
(… din Legile lui Murphy…)
– XXI –
…dar „CĂDEREA POATE FI ȘI PE ORIZONTALĂ!…” (Pseudo-Murphy)
(a treia parte)
A. „RAȚIONAMENT”: Dacă „Politica este mijlocul prin care oamenii fără principii conduc oamenii fără memorie” (Voltaire)și dacă „Cel mai bun argument împotriva democrației este o conversație de cinci minute cu alegătorul obișnuit” (W. Churchill), atunci rezultă că „Anarhismul este democrație luată în serios” (E. Abbey)…
Iată crezul meu despre anarhia bine temperată… Dar nu pot începe să „combat” fără să reamintesc o chestie ingenioasă prezentată de Alexandra Georgescu ( în adevărul.ro – actualizat 06.08.2022)… iată că și regățenii-mitici mai au, și ei, sclipiri de geniu… E vorba de o remaniere guvernamentală propusă de P.M. (= primul ministru, așa de spune aici în U.K. …). Numai că e vorba de P.M. al Românicăi de oricând… cu atât mai valabil pentru acest an electoral și „erectoral” multilateral dezvoltat… în cele „patru vânturi”… Românașii s-au săturat… cea mai bună soluție este să aducă în Guvern niște experți japonezi (chiar pe post de miniștri). Ăștia măcar sunt oameni serioși, care suferă și de insomnie cronică… Deci, iată propunerile: Nimika Nuimoka, Yaspaga Shidute, Vreypostu Daybanu, Undeypliku Katesparg, Winoakuma Kuosuma, Furatzara Kutotu, Bagabany Labayatu, Totkumita Madeskurk și Nufurytu Furyo… Eu aș mai face o recomandare suplimentară, special pentru Ministerul familiei și protecției sociale: Japoneza Mikutzo Cecurai și vietnameza Hai Fănfân…
B. „Când se întâlesc doi oameni, unu-i șef!…” …așa am învățat eu în armată.
De fapt, viața îmi va confirma generalizarea: în orice grup uman (de la micro-grupul familial, până la macro-grupurile de orice dimensiune) se stabilește automat o ierarhie, după principiul natural al conservării și perpetuării speciei: cel mai tare (forță fizică, bogăție, respect, charismă etc. ) se impune în fața celorlalți. Mama natură e perversă: nu pot exista două exemplare absolut identice în cadrul unei specii, e necesară diversitatea; diversitatea implică capacitate diferită de adaptare la mediu. De aici, selecția naturală a celui `mai puternic/mai adaptat” care-și va transmite „superioritatea” urmașilor. Și așa, specia evoluează. Rarissimo se întâmplă – prin accident! – să răzbată vreunul mai „slab”, dar se va pierde până la urmă, în lanțul evoluției…
Este ceea ce se petrece și în lumea oamenilor, numai că aici se numește lider informal. Societatea încearcă să „pună la punct lucrurile”, instituind, tot pe cale iererhică, ceea ca s-a numit lider formal (cu patalama de la stăpânire). Moralul, juridicul vor „să corijeze” naturalul, biologicul? Iluzii deșarte nenicule ! Așa-i și cu democrația, mai ales atunci când e vorba de alegeri… Voi susține, până-n pânzele albe, că democrația (plecând de la cele mai bune intenții !) se auto-subminează, se auto-minează prin esența ei: de la iluzia, proprie libertății că poți face ce vrei, la iluzia, proprie democrației, că faci ce vrei…Veți crede oare că sunt adeptul dictaturii, tiraniei? Ferească-mă Sfîntu’ D-zeu! Am gustat până la vomă acest „meniu”. Nu-i nevoie să mă/să ne ferească nimeni: autoritarismul (cu nenumăratele sale fețe și mai ales, măști ) este oricum încununarea oricărei democrații (destinul său „biologic”, i.e., moartea!). Sunt un pesimist? Nu! Democrația este exemplul peremptoriu și cinic al contradicției între bunele intenții (pretenții) și realizare… Democrația naște – par excellence! – FUNCȚIONARUL! Și, vorba unui celebru film francez – un thriller politic, cu (belgianul) Jacques Brel – „Qu’est-ce qu’un fonctionnaire?… Un homme qui fonctionne…” . Chestia asta care mi-a rămas de suflet, am mai invocat-o – cred – în „paginile” prezentei publicații…
C. „Voi fi președintele tuturor românilor (americanilor, francezilor…) al celor care m-au votat și al celor care nu m-au votat!”…
Îmi vine să râd în hohote atunci când aud asta… Și de câte ori n-am auzit-o! Că-i președinte, că-i rege, că-i premier, că-i dracu’ știe ce șef („ales” sau „ne-ales”… de D-zeu sau de popor), personajul respectiv este un funcționar care pretinde că „funcționează” întru binele întregii colectivități, cât o fi ea de mare sau de mică… Demagogie, populism, ipocrizie… ziceți-i cum vreți, numa’ adevăr nu! De ce trebuie acest „cavaler al tristei figuri” să se dea în stambă cu toate astea? Pentru că trebuie să-și consolideze scaunul care-l ridică până la ciolan.
Vorbeam alte dăți de „paradoxul democrației” – un joc aritmetic formulat (nu „descoperit”!) de Murakami… Dacă într-o democrație perfectă, unde șansele sunt perfect egale, se ajunge la fifty – fifty, (1/2 per 1/2) legat de o decizie cu privire la ceva („x”) – deci o indecizie (!), atunci unul singur, mutându-se dintr-o tabără într-alta, face decizia posibilă (majoritate simplă). Și atunci cine votează (pardon, decide)? Participanții cu drepturi perfect egale și „șanse” perfect egale, sau… acel „necunoscut, obscur, ocult”? Tot așa, un partid este volens, nollens, PARTEa unei comunități (societăți)…dacă mai cunosc eu limba română… Și atunci partea pretinde să conducă întregul, să decidă pentru întreg. În stilistica literară se numește metonimie, în latină – pars pro toto – evident, dacă „s-a ajuns”!… La fel, o coaliție de „părți”… Dacă e vorba de „partid unic”, atunci suntem de tot hazul: așa ceva este oximoron, sare-n ochi, să nu spun în creier… De aici a plecat – logic, nu istoric! – ceea ce s-a numit și s-a compromis, prin ridicol, political correctness… Și atunci, îmi dau eu singur mie dreptate (ha,ha,ha) atunci când susțin că democrația reală (puterea poporului) nu există cu adevărat! „Democrația perfectă” rămâne în teorie, pe hârtie, în vălmășagul iluziilor… Ne consolăm cu gândul că „Democrația este cea mai proastă formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte” (Winston Churchill). Pe deasupra democrația este și extrem de „costisitoare”… și bănește și… neurologic… gândiți-vă câte resurse (demne de o cauză mai bună) se aruncă pe apa sâmbetei cu ocazia „evenimentelor electorale”, câți neuroni„crapă-n noi” (vorba miticilor) în confruntarea cu cel mai ilustru reprezentant al democrației „ca voință și reprezentare” (pace! Schopenhauer…) – BIROCRATUL (l’homme qui fonctionne ). La resursele risipite în vânt, mai adăugați și pierderea de timp… De pildă, în Parlamentul Românicăi, câtă vreme se risipește pentru nimic… Credeți că tăntălăii ăia (cu excepția celor foarte puțini și cu capul pe umeni) știu ce votează? Între două pauze de somn sau studiu pornografic pe laptop? Ei sunt acolo „puși” de „cine trebuie”, prin mijloace „care este…”; la toate astea spunându-li-se alegeri democratice!… Prostimea, gloata, pulimea trage-o horă de entuziasm, cu pupături și chiuituri în „piața endependenței”… Da! Politicul este expresia (cea mai) concentrată a economicului (salut! Vladimir Ilici), economicul însemnă ciolanul, ciolanul – prin politic – ajunge democrație, iar democrația – prin mânuirea ciolanului – ajunge Parlament. Parlamentul – prin tragerea sforilor (negocieri, compromisuri, alianțe, „divorțuri politice”, „cumetrii” ș.a.m.d.) ajunge…dictatură! Totalitarism prin intermediul unuia singur… ȘEFUL! Care este „șpilul” acestei democrații – „reale”, nu utopice – DELEGAREA PUTERII CARE ÎNSEAMNĂ DELEGAREA RESPONSABILITĂȚII…
Cercul vicios este perfect: delegând puterea, am pe cine să dau vina în caz de eșec, nu sunt eu responsabil, ci ăla mai „sus” decât mine și tot așa, până la vârful „piramidei”. „Vârful piramidei” – la rândul său – va da vina pe cei de sub el care l-au proțăpit „vârf” (incompetenți, indolenți, proști etc.). Și astfel „incriminarea” coboară pâna la „acarul Păun”… Deci, prostimea-i „proastă”, lăsându-se prostită de către „proști”!… Corolar: „Democrația deleagă incompetenților alegerea câtorva corupți” (George Berdard Shaw).
D. „Să zicem că ești un idiot. Să zicem că ești membru al parlamentului. Dar asta înseamnă deja că mă repet”… (Mark Twain).
Nu mi-ar fi sărit muștarul dacă nu mi-aș fi amintit scena care s-a petrecut de nenumărate ori… „dată pe sticlă”: un parlamentar – „suferind de insomnie” – iese pe hol din sala de „plen”; e imediat „înhățat”, de reporterii „acreditați”, cu întrebări despre vreo lege proaspăt votată; el răspunde cu seninătate ori că nu știe despre ce e vorba, ori că n-a auzit de așa ceva, ori că așa i s-a trasat sarcina de către „șefu’ ”… când reporterii insistă – nici ei prea uluiți – omul nostru spune că e grăbit, că trebuie să meargă la budă, că e obosit, că o să „explice” el cu altă ocazie etc… Cum a ajuns „ăsta” în Parlament?… Păi, să-l ascultăm pe Jorge Luis Borges – „Cred că e mai bine să cred că D-zeu nu acceptă mită”… „Șefu’ ”, care „trasează sarcini” parlamentarului „ajuns”, „…care este…”, va spune cu multă smerenie: „Pentru a deveni un stăpân, politicianul pozează ca un servitor” (Ch. De Gaulle)… deoarece „Obiectivul puterii este puterea” (G. Orwell). Concluzia: „Dacă votul ar putea schimba ceva, el ar fi declarat ilegal” (Emma Goldman)… Căci „Dacă votul ar face vreo diferență, nu ne-ar lăsa s-o facem” (Mark Twain)… Da, m-am acoperit de citate, nu din comoditatea de a gândi cu mintea mea, ci din satisfacția că alții, mai deștepți ca mine, au gândit totuși la fel ca mine…
Dar să ne întoarcem la oamenii obișnuiți (ordinary people)… Țopăie de fericire că „revoluția” a învins, că acum e „democrație, că „ni se dă vot universal, egal, direct…”. Când e să meargă „să aleagă”… ajung ca cetățeanul turmentat – pe care l-am mai pomenit în alt episod – „Eu pentru cine votez?”. Trist, dar marea majoritate habar n-are… nivelul de cultură și conștiință politică (prea mult, la noi!, poate conștiință civică… măcar…) este sub nivelul viitorului metrou de la Cluj… Au auzit, prin vecini, li s-a spus la biserică, la spovedanie, la „pub” (ha,ha,ha), le-o ordonat primarul sau alt șef (altfel, se pot șterge pe bot de…), ba unii au mai aflat câte ceva pe la radio sau tv., la „bursa zvonurilor” ș.a.m.d. … Important e că s-a ivit un prilej bun ca bărbații să se întâlnească la „una mică” (în ziua votului e exclusă crâșma, dar tot se găsește pre undeva ceva…), femeile să o mai „pună” de o bârfă, atunci când „socializează electoral”… ce mai, veselie mare. La noi, un popor care nu ascultă până la urmă decât de bici, știe însă foarte bine că la capătul biciului nu este un ghemotoc de plumb, ci un ghemotoc de hârtie pe care scrie „Euro” sau „In God we trust”. Și iarăși un citat „bine găsit”!: „O națiune de oi va crește (naște) un guvern de lupi” (Edward Murrow)…
Și atunci, ce-i de făcut? (vorba lui Lenin)… Să renunțăm la democrație în favoarea dictaturii, autoritarismului personal? Evident că nu! Deși… făcându-mă „avocatul diavolului” trebuie să amintesc faptul că într-o dictatură (fie ea și monarhie absolută sau luminată) nu se trage de timp! Nu mai există acea păcătoasă birocrație, unde se pasează responsabilitatea deciziei de la unul la altul, și pe „orizontală” și pe „verticală”. Ordinul (porunca) e ordin și se execută la timp și întocmai! Ca la armată… By the way, cum ar funcționa o armată înecată în democrație, fără unitatea de oțel a ierarhiei și respectării ordinelor, o armată-gloată? S-ar duce dracului totul!… Credeți că democrația modernă funcționează (inclusiv, pe la casele mai mari) fără un anume autoritarism? Iluzii! De aceea vreau să-l amendez pe Marx și voi spune: Democrația este drumul INVERS către socialism…