ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE! … (… din Legile lui Murphy…) – XXVIII –
„POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI SAU UN OXIMORON NAȚIONAL? (3)
MOTTO: „Dacă ți se vorbește frumos, dacă
mănânci sau bei gratis, dacă ești
băgat în seamă, nu… n-ai ajuns în
rai, a început campania electorală” (Regulamentul Biroului Electoral Central)
A. „Și politicienii (caii) se împușcă, nu-i așa?…
… Căci „un politician (indian) bun este un politician (indian) mort!”. I. e., dacă excepția întărește regula, atunci regula bagă excepția în derizoriu: mai nou, „nu se împușcă”, ci „se aruncă în aer”!… Și atunci, de aceea zicem (și) după un politician „aranjat” – de mortibus semper bene! Rareori un „politician” ce-a dat în vreun fel colțu’ este vorbit de rău… Ca toți „dușii”… În epoca modernă totuși nu vom auzi „de bine” despre un Hitler… dar un Stalin, de pildă, mai are încă adulatori, chiar dacă nu pe față, măcar cu subînțeles: vedeți cazul lui Vladimir Vladimirovici… La noi, în dulcea Românică, situația este asemănătoare în ceea ce-l privește pe Motanul Arpagic dar nu și în cazul Ovarășei Arpagica… despre ea nu va vorbi de bine nici măcar dracu’… în persoană… Meditam și eu așa, într-o stranie reverie, gândindu-mă la politichia de pe Dâmbovița: de-ar trăi rechini în „gârla” aia infectă ( pe malul ei, axiomatic, sigur, da!), atunci nu ar fi chiar ceva deșuchiat să auzi vreun exemplar din ordinul Selachimorpha „agrăindu-ne”, spunând: „Am înghițit ieri un politician; avea capul așa de gol, că trei zile nu m-am mai putut scufunda…”. Să ne imaginăm că „victima” perfidului pește ar fi chiar Șoșo-aica, „viitor” (?) primar general al „cocinei” de pe Dâmbovița, „viitor” (?) proaspăt europarlamentar și „viitor” (?) – „șezător” pe tronul de la Cotroceni ( va încăpea oare în și pe fragila piesă de mobilă ex-regală?). Dar asta n-ar mai fi nici meditare și nici reverie, ci de-a dreptul exultare!… Totuși, o mică erată: Rechinul nostru ar trebui să fie cel puțin un exemplar din Carcharodon Carcharias (Marele Rechin Alb) sau o balenă albastră sau, de ce nu (?) chiar Moby-Dick… Cine ar trebui să fie atunci căpitanul Ahab? Căci, de-am traduce în românește al doilea nume al celebrei balene a lui H. Melville… Dar, Doamne feri’ (!) să se repete pilda biblică cu Iona cel înghițit de un pește mare… atunci… Până acum se spunea cam așa: Care-i diferența între o dinastie regală și Ceaușești? – Primii, domneau pe rând; ultimii, domneau toți deodată. În cazul „bardei” (de la topor!) noastre, avem ceva cu totul inedit: Șoșo-Bau-Bau-ul ar gusta plăcerea de a avea – doar ea! – trei „domnii” deodată!… Avem și noi păcatele noastre, dar nici chiar așa. Dacă, în aceeași imundă „gârlă” ar mai trăi și pirana și dacă „bandiții de Amazon” ar pofti la Șoșo-lău și la Gică a’ lu’Simion, ar rămâne flămânzi… Cred că ilustrul „cuplu – Șoșo”, devenit „contradicție antagonistă”, secondat de arieratul Gică a lu’ Simion, își au locul în panoplia grotescului românesc, așa cum a fost genial ilustrat de pana lui Nenea Iancu și talentul inegalabil al lui Lucian Pintilie – „De ce trag clopotele Mitică?” Răspunsul la întrebare: Abraham Lincoln, John F. Kennedy, Indira Gandhi, Olof Palme, Anwar Sadat, Itzhak Rabin,… Motanu’ Arpagic… cine ar mai putea să urmeze? Ghici ghicitoarea mea!… Celor care m-ar acuza de incitare la „omor involuntar și în legitimă apărare”, le-aș răspunde: nu!, incitare la igienă, la ecarisaj, la salubritate!… Iar cine nu știe de glumă, să o pupe… pe „barda noastră”, se știe unde…
B. „O societate fără prințipuri, va să zică că nu le are…” (Zaharia Trahanache – „O scrisoare pierdută” – I.L. Caragiale)
Fiecare localitate își are „ciudații” ei… Aici, în Kent, pe malurile Medway-ului, trec peste „boschetarii” locului, peste amărâții care-mi cerșesc ba țigări, ba change (mărunțiș) pentru o cafea, peste afro-britanicul (inofensiv săracu’) dar care se ceartă (strașnic!) cu vitrinele de la băncile de pe High Street ș.a.m.d…. Am în vedere pe altcineva… Îl văd aproape zilnic (în ex-week-end, i.e., zilele de corvoadă). Pe după orele prânzului, când ies afară la o țigară ( sau mai multe, proporțional cu consistența lunch-ului, gătit în casă, nu comandat…). Este un brit autentic: are pe cap o șepcuță cu cozoroc – tip yankeu, duce un rucsac mijlociu în spate, poartă mereu niște pantofi portocalii, e înalt, slab și… plin de indignare civică. „Rulează” numai pe trotuarul de vis-a-vis, taman acolo unde e stația de mașini roșii, inconfundabile, ale lui Royal Mail, apoi Centrul de Probațiune al comitatului Kent, apoi magazinul de articole „specifice” (dar și de „pregătiri” pentru cele veșnice – machiaj, aranjament floral, punere în „pardesiul de scânduri” ș.a.m.d.) – << John Weir >> (= „stăvilar, zăgaz”) – Funeral Services and Director… Nu știu de unde vine și încotro se duce, doar că e relativ… punctual… Ce face oare ciudatul nostru? Adună cu mâna (neînmănușată în plastic) de pe jos, de pe trotuar, toate gozurile aruncate de civilizații briți și le pune în cutiile litter-boxex, înșirate cam din sută-n sută de metri. Bodogănește ceva, dar nu-l aud… o fi zicând ceva „de dulce” la adresa nesimțiților… Cert este că nu-i angajat al salubrității (m-aș mira!… că și ăia vin, regulat, dar nu se omoară cu hărnicia și „lucrul bine făcut”), nu-l obligă nimeni, nu este condamnat la serviciu în slujba comunității… Pur și simplu o face din datorie civică, așa cum o „înțelege” el… Toți trecătorii care-l văd, îl ocolesc cu grijă și clatină din cap a compasiune (sau ce?…). Morala: omul nostru are niște prințipuri (ca Trahanache al nostru…), le aplică mecanic, ca „reguli de conduită civică” și… atât. Și totuși e ceva… măcar de ochii lumii… Cum s-au încastrat aceste „reguli” în mintea sa încețoșată, nu cunosc… cine știe prin ce traume o fi trecut nefericitu’? Reacția trecătorilor (urbanizaților briți)? „Bate toaca la urechea unei babe surde!” Nici pomeneală că aș sugera că orașele britanice sunt cam murdare ( să vedeți Londra, la doar 30 de mile de aici!)… Totuși nu e ca în Elveția (la Geneva scrie pe trotuare Ne crachez pas par terre! – „Nu scuipați pe jos!”… am văzut cu ochii mei!…), sau Austria, sau Luxembourg sau chiar Belgia (mai ales partea flamandă)…
Ce-am vrut oare să spun prin toate acestea, cu pretenția unei pilde (mă rog, nu chiar biblică…)? Este exact ceea ce ne lipsește (printre multe, multe altele!) în Românica… „Văz” și eu pe sticlă – la atâtea posturi tv românești ce le prind și aici, că pe cele britanice le doare „undeva…” de noi – haosul electoral de pe malurile Dâmboviței: păi, pentru ce/cine mai „trag clopotele Mitică?” Struțo-Cămila socialist-liberală (contradictio terminorum!) s-a cramponat de nefericitul dr. Cătălin Cîrstoiu pentru primăria generală a Ceauschwitz-ului am Dâmbovitzen… asta da, politichie! Ce se întâmplă e tragi-comic… „Sondajele” electorale joacă zilnic țonțoroiul ( se schimbă ca vremea în aprilie, nu de la zi la zi, ci de la oră la oră…). În provincia (mult mai „civilizată” decât mahalaua de pe Dâmbovița) se mănâncă între ei ai noștri dragi „politicieni” (unii mai dau și cu biciul… la propriu!), e un spectacol pe cinste… Și când îl aud și pe demagogul de Rareș Bogdan (păcat, că parcă-i ardelean de-al nostru…), îmi amintesc de Josef Goebbels… parcă el spunea „ceva”, eu doar îl parafrazez: când aud de politică îmi vine să scot pistolul!… Noroc că nu am așa ceva, dar l-aș trimite cu dragă inimă pe cetățeanul acela britanic, mai-sus pomenit, să „curețe strada” și pe la noi iar apoi,… să dea „foc la pușcărie și la casa de nebuni”. Ce mai, și Nenea Iancu și Eminescu (cu proza sa politică) trăiesc și acum printre noi, poate mai actuali ca niciodată… Până și muieretul național s-a băgat până la gât în politică… Vorba aia: două „politiciene”- canibale între ele – „Nu știu ce să mai fac cu bărbatu-miu…”… „Stai, tu, să-ți dau o … rețetă…”. Sau între „ei”, tot „politicieni” – canibali: „Și zici că o placi pe nevastă-mea, candidata?” „Da!” „Atunci, mai servește o bucată…” Ce bine ar fi dacă „pohticiosul” ar gusta din a noastră Moby-Dick (știți cine, boieri dumneavoastră… dar nu uitați de englezescul „dick”!…).
C. Sufrageții–s proști grămadă… D’aia n-are ursu’ coadă!
Fabula e clară: ursul păcălit de vulpe! Recte: ursul văzând vulpea că se ghiftuiește cu pește proaspăt, în plin sezon de vară, o întreabă cum naiba face… Vulpea îi răspunde că îi pescuiește personal din râu. Bagă coada ei stufoasă în apă și… hocus-pocus… se agață puzderie de pești… E voila!… Pe vremea acea ursul avea și el coadă. Zis și făcut! Numa’ că nu prea avu noroc. „Insistă, insistă!” – îl îndeamnă vulpea. Timpul trece, vine toamna, apoi iarna… ursul nostru la pescuit…cu coada… La un moment dat apa îngheață, coada ursului rămâne captivă, ursul se „sforțează” să se elibereze și, până la urmă își rupse coada. Și ioc și pește… Morala: fraierul plătește! În conformitate cu zisa noastră – domnia și prostia…
La fel este și în politică. Mai ales la noi, unde nivelul de instrucție și educație civică și politică a marii mase a populației este nu la pământ, ci sub pământ. Nu sunt bieții oameni de vină, cel puțin nu cei care, cu sudoarea frunții, își câștigă cu greu dar cinstit pita cea de toate zilele. Pentru ei și familia lor. Ei sunt o uriașă masă de manevră a „politicianiștilor: pot fi prostiți foarte ușor iar „nota de plată”, până la urmă o achită tot ei… Așa se și explică de ce, recent, un jurnalist de pe meleagurile noastre, a rostit plin de emfază: „românii au descoperit vocația protestului”… Stranie „zisă”… Crede ca ai noștri sunt ca francezii, de pildă, care una-două ies în stradă… pentru orice… De aceea „vocația protestului” s-a demonetizat și pe malurile Senei. Lucrurile nu stau mult diferit nici pe malurile Tamisei sau ale Potomac-ului. Dar acolo e totuși altceva, există o tradiție a exercițiului democratic într-un sistem social democratic. Îmi pare rău pentru ai noștri, dar am avut acum ocazia să văd, să analizez și să conchid – pe viu – cum exercitarea libertății este asociată și cu exercitarea responsabilității: libertate responsabil exercitată și responsabilitate liber asumată! Evident, și aici există derapaje (nu puține!), de cele mai multe ori provocate de acei influencer-i din umbră, care ne dovedesc, din nou și din plin, că politica este – în fapt – luptă (politică) și – cinic spus – „arta compromisului”… Problema este cine cu cine face acest compromis și care este obiectul său… ceață! Ca să fiu mai ușor înțeles, vă rog să priviți (și să analizați!), de pildă, la ce se întâmplă la marile meciuri de fotbal, cu miză tot atât de mare (în joc sunt sume astronomice de bani!), unde galeriile de ultrași (și „conducătorii” acestora !) apar ca din pământ… De unde, din ce străfunduri de grotă? Cine-i finanțează și-i dirijează? Cine sunt, la urma urmei acei oameni? La „grămadă” mă refer, căci „capii” nu-i greu de ghicit, ce hram poartă, interesele cui le servesc și cum sunt „răsplătiți”. Marea masă?… : „copii săraci și sceptici, ai plebei proletare…” Ce avataruri sunt speculate aici, ce nemulțumiri sunt amplificate tot aici… știm și totodată nu știm!…
Când vorbim de cel mai democratic exercițiu – votul! – lucrurile nu stau prea mult diferit. Voi aborda această problemă în episodul următor. Aici și acum, doar un lucru vreau să menționez, din trecutul nostru recent (anii fatidici 1945-1965): citiți, dacă mai găsiți pe undeva, romanul lui Romulus Zaharia – „Ademenirea”! Apărut în 1983, a fost rapid retras din circuitul public… bănuiți de ce… Titlul îmi reactualizează memoria în mod ciudat: am trăit acei ani, nu chiar de la începutul perioadei menționate, mai mult, eram totuși un copil pe acea vreme. Voi povesti însă câte ceva, pentru că pe doi dintre eroii săi principali (Lucian Blaga și profesorul meu de sociologie generală a marxismului – evident, personaje cu alte nume dar semnificative…) i-am cunoscut: primul – am fot întrucâtva, vecini, în cartierul clujean „Andrei Mureșanu”, al doilea, se înțelege cum… la „UBB”). Dar îmi mai amintesc ceva, de data asta cu zâmbetul pe buze: o comedie cinematografică cu nemuritorul Louis de Funes și reputatul actor și șansonetist Yves Montand. Nu mai țin minte titlul filmului, dar acum nu asta are importanță. Apare acolo o scenă-parabolă: un nobil grande de Spania, scăpătat, dar foarte încrezut (bănuiți – jucat de Louis de Funes) călărește un măgar sau mai probabil un catâr, care, ca toți catârii… Ca să-l convingă să-l care în spate, eroul nostru ține o undiță, la care pe post de momeală („ademenire”… sic!) se afla un morcov. Momeala era mereu ținută la o mică distanță în fața animalului, care, ca orice prost de măgar/catâr, se tot chinuia s-o apuce. Și astfel pășea înainte și-l căra în spate pe „distinsul” nobil!… Până aici…Dixit!
Citește și:
- „POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI SAU UN OXIMORON NAȚIONAL? (2)
- „POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI SAU UN OXIMORON NAȚIONAL? (1)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
