ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE! …
(… din Legile lui Murphy…)
– XX –
…dar `CĂDEREA POATE FI ȘI PE ORIZONTALĂ …” (Pseudo-Murphy)
(a doua parte)
A.„ De ce nu poate juca elefantul CSARDAS? Pentru că nu poate pocni din degete!”…
„Anarhia bine temperată” – Da, în episodul anterior, despre asta îmi propusesem să scriu în continuare. Dar, ca să ajung la conceptul respectiv va trebui să fac o mică „excursie logică”… Bănuiți, titlul acestui paragraf nu l-am ales întâmplător: când e vorba de csardas, mă gândesc la unguri. De aici, gândirea alunecă spre Viktor Orban iar când mă folosesc de numele actualului premier maghiar, logica „pocnitului din degete” mă îndrumă spre iliberalism… Dar cine-i elefantul? Evident, nu poate fi decât Putin… Deși „marele rus” dă semne (fizice!) tot mai vădite de șoricel iar „marele maghiar” se transfigurează ( fizic!) tot mai mult în ceva ce aduce cu elefantul… Și totuși, în bancul clasic cu elefantul și șoricelul care treceau un pod, doar cel din urmă îi va spune primului „Mă, ce tropăim!…” De ce nu poate Putin „pocni din degete”? Pentru că n-are habar de iliberalism, sau, mă rog, democrația iliberală… Oare de ce? Pentru că acest concept nebulos nu este înțeles („aprehendat”) nici măcar de cei care-l folosesc cu atâta dezinvoltură…
Atunci, ce legătură poate avea – în mintea mea – anarhia bine temperată cu iliberalismul sau democrație iliberală? Ei bine, prima se poate conchide plecând de la a doua, luată drept premisă de bază… Numa’ că astfel se comite o eroare logico-formală – încălcarea corectitudinii logice: din premisă/e adevărată/e se trage o concluzie… falsă! Din nou, e nevoie de un context conceptual… Și atunci, nu mă pot lipsi de dragul meu Murphy și legile sale: „Cea mai bună metodă de a reuși în politică este să-ți găsești o mulțime care merge undeva și să te așezi în fruntea ei”…
Orice om normal asociază democrația cu libertatea. Plecând de la gândul filosofic deprimant că lumea asta este frământare fără sens – nu este citat, ci o aproximare a unei reflecții schopenhaueriene -, apoi amendând respectivul gând cu finalul Luceafărului („Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece”), rezultă – „logic”! – că:
- Libertatea este iluzia că PUTEM face ce vrem
- Democrație este iluzia că FACEM ce vrem…
„Cercul strîmt” al lui Eminescu este lumea deterministică, i.e., dominată de necesitate. „Norocul” care ne „petrece” este – la același mare poet – lumea haotică, i.e. dominată de hazard. „Le hasard et la necessite”, cum a spus ilustrul biolog-genetician francez Jacques Monod… „Frământarea fără sens” se petrece în mintea noastră (de prea multe ori bolnavă)… de aici și I-luzia I-liberalismului…
B. „A greși e uman, dar și mai uman e să dai vina pe alții”… (tot din murphyologie!).
Personal, m-am întîlnit – în premieră – cu termenul de iliberalism, urmărind (încă în 2014) controversata (era să zic „magistrala”…) intervenție a lui Viktor Orban, la Băile Tușnad (deci în Românica!). Nu m-a frapat conținutul, ci forma lingvistico-gramaticală adoptată. Prefixul de negație/negativ „i” ( ca de altfel și altele existente și în limba română – non- ,anti-, a-, contra- etc. ) vrea să semnifice o opoziție (…și de sens). Logica, săraca, ne învață (la pătratul opoziției propozițiilor; Boetius, Appuleus – încă din Evul Mediu timpuriu) următoarele: (i) două propoziții (prin extensie, concepții) sunt contrare atunci când nu pot fi adevărate împreună dar pot fi false împreună; (ii) două propoziții (…concepții) sunt subcontrare atunci când pot fi adevărate împreună dar nu și false împreună; (iii) două propoziții (…concepții) sunt contradictorii atunci când nu pot fi nici adevărate și nici false împreună. Unde dracu’ ar „intra” iliberalismul ? Căci e clar, el „se opune” liberalismului… În care din cele trei cazuri de opoziție logică? Să reluăm – extrem de concentrat! – tezele fundamentale ale liberalismului (clasic și modern, „neo-” și „la modă” ș.a.m.d., puzderia de idei, teorii, concepții care se pretind din această zonă ideatico-politică… ): (i) oamenii se nasc liberi iar libertatea nu înseamnă să facă ce vor, ci ea încetează (e limitată) în cazul în care libertatea unuia (unora) știrbește libertatea altuia (altora) i.e., „trăiește și lasă și pe altul să trăiască”; (ii) toți oamenii sunt egali în drepturi indiferent de sex (pardon, gen), rasă, confesiune religioasă, etnie, bla,bla,bla…; (iii) dreptul la proprietate privată , liberă inițiativă și roadele acestora; (iv) intervenția statului în viața social-economică trebuie să fie cât mai redusă, spre a nu vicia inițiativa și concurența loială; (v) statul are obligația de a asigura securitatea internă și externă a cetățenilor săi deci o anarhie bine temperată … (teoria „statului minimal”). Cam astea ar fi „ideile de bază”, probabil că unora le „evocă” gândirea iluministă din modernitatea Europei… Iliberalismul – născut parcă din neant – este și el foarte omenesc și e și mai „omenesc” când dă vina pe alții… Cum? El nu se poate înțelege decât raportat – conceptual! – la liberalism… Dar vom vedea că în „arterele sale” curge și „sânge ideologic” împrumutat sau de-a dreptul furat de la alte „viziuni”, mai mult sau mai puțin delirante… Parafrazându-l pe J.P. Sartre, există tot atâtea iliberalisme, câți iliberali sunt…
C. „Când crezi că ești liber cu adevărat, înseamnă că nu mai este nici o scăpare”!… (tot din inepuizabila murphyologie…).
Chiar așa, mă întreb dacă nu cumva iliberalii nu sunt oare „agenți secreți” infiltrați în clubul de elită al „zburdalnicilor” și cinicilor menționați cu obstinație de subsemnatul? De ce atâta acribie? Întâi, pentru că „zburdalnicii” mei există, apoi, pentru că-mi plac, în fine, pentru că… par mai deștepți decât sunt…
D-l V. Orban nu este deloc original. La Putin, se aplică o altă „murphyologie”, „Dacă nu știu, atunci mi se pare că știu…”. S-o luăm pe îndelete…
Originea termenului de „iliberal/iliberalism” se pare că trebuie căutată la Fareed Zakaria – există un articol al său în Foreign Affairs (1997); acesta a anticipat cartea sa The Future of Freedom (2003). Pleacă de la ideea că încă mulți mai cred în „sfârșitul istoriei” (Fukuyama): democrația liberală și economia de piață au învins definitiv (a propos de „cel de-al III-lea val” al democratizării). În America de Sud și (mai ales) în Europa de Est (fostă comunistă) există regimuri ce se pretind „democratice” doar pentru că „respectă” (cum?) o serie de principii considerate democratice, recte pluralismul, libertatea individuală și „cheks and balances”. Aceasta echivalează cu o promovare a liberalizării dar nu și a democratizării. Cum liberalizarea rezultă din democratizare… Marc Plattner (1998) susține cu tărie că nu există democrație fără liberalism. Dar Jorgen Moller (2008) ajunge să afirme că „democrațiile iliberale sunt o ramură stabilă a tuturor <<democrațiilor electorale>>”. E vizată perioada 1990-2000… Așa apare că iliberalismul „provoacă” liberalismul, este un „revers pesimist” al „optimismului democratic”. Trebuie diferențiat clar (și onest, aș zice eu…) de „non-liberalism”: ultimul implică non-democrație și non-prosperitate. E „cusut cu ață alba”: non-liberalismul este în antagonism geo-politic deplin cu…S.U.A. (respectiv, the American Way of Living). De aceea, reverberațiile vocilor de peste Ocean, (de la yankei citire…) sună „tezist”: iliberalismul este o „deviere” de la normele evidente ale societății noastre dar și ale comunității internaționale, pentru că operează pentru delegitimarea și etichetarea oponenților politici. Prin urmare, valorile liberale genuine sunt aproape „sinonime” cu politica externă nord-americană… Mișcările „Me Too”, „Black Lives Matter”etc. promovează/provoacă un nou uzaj al termenului de iliberalism, mai ales în cercurile conservatoare, spre a avertiza asupra unei „stângi liberale” ce țintește spre abolirea libertății cuvântului în numele (eu aș zice cu amărăciune – „în detrimentul”) „justiției sociale”. Tot așa, se atrage atenția asupra studenților „activiști” care – în campusurile studențești americane – au reușit să-i facă „să tacă” pe vorbitorii conservatori și (horribile dictu!) „au slăbit cultura în sens larg”… Ba, iată: creativitatea terminologică infestează și Franța. Aici a început să se vorbească de „islamogoșism” (islamogauchisme); polemica se duce în jurul lui Tharoor (2021).
D. „Sir, … X a fost tot mai mic decât mine, dar numai după ce a fost decapitat…” (umor englezesc)….
Ai dracu’ noii mei concetățeni pe această insulă care rămâne măreață, in ciuda tuturor vicisitudinilor! Cine e „decapitatul”? Putin, evident. Cine „se laudă”? Domnia sa Viktor Orban. Dar să vedem cum… Ce acuze aduce dânsul (nu numai la Tușnad) la adresa liberalismului?: (i) că promovează suficiența individuală (egoismul individual); (ii) că impune cosmopolitismul dezrădăcinat; (iii) că duce la o societate de cetățeni „atomizați” multicultural care emit pretenții fără obligații la adresa comunității, națiunii și statului. Ce propune Domnia sa?: „o societate a muncii” unde munca este cea care determină valoarea individului, în care acționează „majoritismul” și conducerea statală impune „o agendă tare” a valorilor conservatoare. O astfel de societate se poate contrapune individualismului și nihilismului moral – legate intrinsec de neo-liberalism și capitalismul global. Statele care pot fi date drept „model” ar fi: Singapore, China, Rusia, Turcia… În aceste țări creșterea economică NU a avut nevoie de „clasicul” liberalism, de „parlamentarismul liberal”!… Acum, putem vedea de ce intră în scenă un Putin aprobator. În Rusia, prin vocea lui Vladislav Surkov, circulau deja termeni precursori iliberalismului. De exemplu, „democrația suverană”. Semnifică autonomia națiunilor-stat față de presiunile externe, mai ales cele venite dinspre Vest. Prin „democrația suverană”, V. Surkov reușește să evite condamnarea explicită a liberalismului ca oponent al său și implicarea unui program conservator (agendă) în termeni de valori. Acum înțelegeți de ce Putin a aderat cu entuziasm la tezele „străveziu neo-comuniste” ale lui V. Orban?
Peste Ocean, în lumea academică yankee, se spune pe șleau: democrația iliberală este un oximoron! Lucrări ca acelea ale lui Levitsky & Way (2002/2010), Collier & Levitsky (1997) aduc argumente structurale contra „democrației cu adjective”: o democrație autentică e ceva mai mult decât „alegeri mecanice” și nu poate fi ruptă de liberalism atâta timp cât recunoaște pluralismul. Se susține că iliberalii autentici pot critica materialismul, ateismul și chiar individualismul, ceea ce este altceva decât a limita libertatea de cuvânt și asociere, pluralismul media și protecția minorităților. Există mari dezacorduri între pozițiile filosofice care pot justifica democrația. Totuși, iliberalismul este un atac chiar la rădăcinile democrației… Tot răsfoind mass media scrise, aici, în U.K., nu reușesc să mă dumiresc ce dracu’ vrea iliberalismul. Am ajuns ca în Lucian Blaga: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii(…) eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”… Marele nostru poet transfigurează magistral paradoxul cunoașterii – „eu știu că nu știu nimic” (de la tata Socrate citire, via Platon); în ceea ce mă privește pe mine, eu mă tot „minunez” de elucubrațiile iliberalismului și lumina minții mele e de-a dreptul „chioară”căci „sporește a (iliberalismului) taină”… Bine spunea Marlene Laruelle în „Illiberalism: a Conceptual Introduction” (East European Politics, vol. 38, Issue 2, pag. 303-327) – „Este o mișcare (erupere) de la politică la cultură și este post-post-modern în pretenția de a trasa rute în epopca globalizării”.
Nouă, muritorilor de rând, nu ne rămâne decât dilema care ne conduce către aceeași consecință ( = se duce dracului totul!): O democrație deșuchiată sau o anarhie bine temperată?
Să așteptăm să se adeverească zisele lui A. Einstein: „Intelectualii rezolvă problemele, geniile le împiedică”… căci „Mintea e ca o parașută… Funcționează doar dacă o avem deschisă”…
Citește și:
- • CĂDEREA POATE FI ȘI PE ORIZONTALĂ!… (1)
- AICI – Mai multe Opinii ale autorului
