ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE! … (… din Legile lui Murphy…) – XXVII –
„POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI sau UN OXIMORON NAȚIONAL? (2)
A. Politica – apoteoza ipocriziei!
Sunt deplin convins că, pentru ce voi scrie în continuare, mă paște rugul. Cum sunt bătrân – „mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul” – îmi asum deliberat acest risc… Vreau să argumentez că orice „politician” (horribile dictu!) este un impostor, un ipocrit, pe scurt – moral – un ticălos! Când îi taxăm drept „oameni politici” pe cei care au luptat – sincer! – pentru o cauză dreaptă (patria, dreptatea, libertatea etc.), greșim profund. Ei sunt altceva (!), numai „figuri politice” nu! Un „politician” se crede ca atare (i.e., în slujba polis-ului?) nu mai în mintea sa bolnavă… Căci este o boală psihică (gravă?!…) să crezi că „reprezinți” (sincer) pe alții, interesele altora… în realitate nu te reprezinți decât pe tine însuți… Este doar acel instinct de conservare și supraviețuire dat de mama natură și nimic altceva. Numai că, în spațiul uman, tot „mama natură” (săraca!) ne-a dat și capacitatea prefăcătoriei. Animalul este „viclean” numai în mintea noastră, tot bolnavă! Și el acționează, la fel, în virtutea instinctului de conservare și apărare, numai că nu o face conștient, deliberat! Îmi pare rău, dar și toți zeii din toate religiile (pe care le respect, ca entități cultural-istorice) sunt zei mincinoși, ipocriți… Nu prin sine, ci prin imaginația omului, cea care i-a zămislit, din dorința (măcar de-ar visa!…) a ceva mai bun decât omul însuși, dar uitând că racilele sale („omenești”!) îi sunt proprii și că le-a transferat și asupra transcendentului… N-ar fi chiar o tragedie, dar „boala” asta atinge cote inimaginabile la „politicieni”. Ei – mărturisit sau nu – se cred niște zei, un fel de Messiah (literar – „cel uns, cel sfințit”). Zeii – zămisliți de imaginația omului, cum am spus – au virtuți și slăbiciuni suspect de omenești. Dacă omul este „imaginea” pământească a zeului, atunci de ce au permis „transcendenții” ca amărâtul de pământean să fie așa? Doar ca „să-l încerce”?… de ce? Este ca și cum un meșteșugar oarecare realizează un artefact și apoi încearcă să-l distrugă, ca să vadă cât de „rezistent” (bun) este acest produs al „măiestriei” sale… În loc să-l facă de la început, cât mai bun… că de perfecțiune nu poate fi vorba, de vreme ce nici așa ceva nu există!… Numai omul – în existența aceasta infectă – este capabil să producă (să-i „fete mintea”) ceva cu scopul de a fi rău, răzbunător, distrugător, malefic!… Dixit!… Aștept „Inchiziția”!…
B. „Ce ne enervează? Voi înșine!…”
„Nebunaticul” dar super-inspiratul de Mircea Dinescu, în „Play cu boi” – calambur nu mai puțin inspirat la Playboy – avea dreptate! Și eu, cred, aveam aceeași dreptate când (nu cu mult timp în urmă) propuneam cititorilor, în Critic Arad, să facă o „mică anagramare” la celebra zisă a lui Th. Hobbes – „Homo, homini lupus”, recte, la cuvântul „lupus”, să inter-schimbe ordinea literelor „l” și „p”… pentru cunoscătorii limbii române de gang, va fi clar!… Poate vă întrebați: ce dracu’ streche l-a apucat pe „ăsta” (i.e., subsemnatul)? Ce? Vă spun imediat: de când sunt aici, pe meleagurile perfidului Albion, n-am încetat nicio clipă să fac comparații între briți și ce-am lăsat acasă… Când văd și aud (pe sticlă) ce se petrece în „Cântarea României” și în „Daciada” – versiunea actuală post-… sau neo-… comunistă, adaptată „entuziasmului electoral”, când îi văd și îi aud pe ipochimenii de ȘOȘO-„ea” , ȘOȘO-„el”, sau GICĂ – „a lu’ Simion”, vajnici urmași ai lui WC-Tudor, „parțial”- A. (Îm)-Păunescu, dar quasi-clone ai Motanului Arapagic și ai „Ovarășei” Arpagica … îmi crește (hiper!)-tensiunea (sic!) de-mi pleznește „țevăraia” din țeastă!… Ce fac ai noști’ ca brazii, acasă, … mai treacă-meargă, dar să defileze țara mea cu o Șoșo-laie sau cu un Șoșo-lău prin buricul Europei?!… Doamne ferește! Dați-le dracu’ să înfulece lebede vieneze dar pe bălțile miticilor, să stea ca bruxellezii Manneken-Pis și Jeanneke-Pis dar la Fântâna Miorița, să-l aibă și pe cel mai bun prieten al omului (nu al lor!) – Zinneke-Pis – pe „lângă”, dați-le naibii orice, numa’ să rămână între zidurile Casei de nebuni, zisă „a Poporului”!… Sau, mai bine, împăiați-i dracu’ și expuneți-i pe „tus’tri’ ” („ea”, „el” și Gică) la Muzeul Antipa să-i „vază” și prichindeii României (cei mai fideli vizitatori!) și să învețe ce pot să ajungă dacă nu „mănâncă tot” (rahatu’)… Apoi, putem defila cu ăștia, ca exponate ale unei expoziții itinerante prin Europa (și nu numai…) să „vază” tot mapamondu’ că și noi am avut (și mai avem!) exemplare de homo neanderthalensis… Altfel, ne așteaptă nu un Rom-exit, ci, mai probabil, un Rom- excluduntur… Fie vorba între noi, nici cu demagogul de Rareș Bogdan nu mi-e rușine… Am legat, funciar, politica, politicienii de ipocrizie. Să vedem cu ce naiba „se mănâncă” asta…
Cum toate elucidările terminologice ar trebui să înceapă de la o etimologie, nici eu nu o să fac excepție. Deci:
(i) Există două căi: pe de o parte, avem grecescul „hypokrisis”; pe de altă parte, tot din greacă, verbul „krinein” + prefixul „hypo”. Primul înseamnă „invidios, prefăcut, fricos, fățarnic” și vine de la „hypokrites” – substantiv asociat cu „hypokrinomai” = prefăcătorie (din lumea teatrului): recitarea unui text dramatic de către un actor implica un anumit nivel de interpretare/prefăcătorie… Al doilea, e compoziția dintre sufixul „sub” + verbul „a examina”; sensul inițial presupune existența unui deficit al condițiilor de evaluare sau de decizie; i.e., deficiența se manifestă la convingerile și sentimentele proprii ale unei persoane (Online Etymology Dictionary – 2013). Trăgând linie și adunând, iată – îmi revine în amintire acea secvență celebră din monologul lui Iago din „Othello” (marele Will): „…and, I am not what I am…” („și nu sunt cel ce [sunt] par a fi”)…
(ii) În Wikipedia, lucrurile se tranșează mai puțin savant: „simularea unei virtuți sau a unei atitudini favorabile, ascunzând de fapt adevăratul caracter, mai ales cu privire la convingerile morale și religioase; prin urmare (…) într-un sens general înseamnă disimulare, prefăcătorie sau falsitate”
C. Iconurile politicii dâmbovițene: înghețata pe băț și cioara vopsită; semnificație? „Cine nu linge,… zboară!”
Să facem deosebire între politolog, politician și om politic!
Primul studiază „fauna” formată din politicieni, ultimul este un politician ajuns „la butoanele” puterii, deci un „năpârlit” (cu „năravul” intact) dar acum un fonctionnaire … qui fonctionne, deci un administrator, gestionar, mandatar „mânuit” de… top secret!… Este ceea ce numim eufemistic „om de stat”. S-a rupt cumva de mocirloasa ipostază de politician. Ceilalți, din jurul lui, sau subordonați lui, nu sunt decât niște țipțări/trepăduși ordinari. Oricât de „închipuiți” ar fi sau s-ar crede viermii respectivi! Noroc că orice om de stat este – prin definiție – vremelnic… Doar e „ales”!… (într-o democrație autentică, dacă poate exista și așa ceva…)… Cel din mijloc e „curva istoriei”, i.e. aurea mediocritas – ad litteram! Culmea ironiei: a face politică nu te transformă în politician!
Dar să vedem niște definiții „de dicționar”.
În Oxford D. Politicianul este „o persoană care este implicată în mod profesionist (professionally) în politică, în mod special un deținător de slujbă/(post/funcție) aleasă (a local politician)”. În Wikipedia (atât de des invocată): „o persoană care are putere politică în guvernarea unui stat, o persoană activă în politica de partid sau o persoană deținând sau urmărind un post ales (elected office) în guvern”. Deci politicienii sunt „oameni (??? – s.n.) ce sunt politic activi, mai ales în partidele politice.(…) Pozițiile politice se întind de la guverne/guvernări locale la guverne/guvernări de stat, la guverne/guvernări internaționale”. Foarte alambicat dar și deficitar logic (eroarea idem per idem), amestecând definirea politicianului cu politica și reciproc… De ce oare, autorii se feresc să spună lucrurilor pe nume: politicienii sunt fără un fir conducător (în afara celui tras din „umbră”, din cotloane oculte), sunt egoiști, manipulatori, ne-onești, incompetenți, corupți, luând bani contra bunuri sau servicii mai degrabă decât să lucreze pentru binele public general (dacă o fi existând și așa ceva!?…). Iată de ce, „în multe țări sunt priviți drept profesioniștii cei mai detestați, urâți”… am parafrazat și apoi, citat din Arnold J. Heidenheimer & Michael Johnston (editori) – „Political Corruption: Concepts and Contexts”– 2011… Iată axioma fundamentală: politicianul este esențialmente corupt pentru că, după ce se reprezintă, în primul rând pe sine, mai reprezintă și interesele altora (cei ce-l plătesc într-un fel sau altul).
Au existat în istorie, inclusiv în istoria românească, oameni de valoare, dedicați unei cauze nobile. Dar din momentul în care s-au crezut, s-au auto-intitulat ori au fost „porecliți” drept politicieni, din acel moment spun, au intrat în paradisul pierdut, pentru mine, ceva cu semnificație de infern!…
D. Propunere pentru desăvârșita întortochiere a rațiunii
„Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine” – aceasta era metaforizarea maximă a idealului moral (zic eu, și politic!), desăvârșitul „Imperativ categoric” (Das Sollen) la maximalistul și, la fel, desăvărșitul Im. Kant. Morala este o practică, politica este o practică, deci cele două se îngemănează ca acțiuni umane. În „Critica rațiunii practice” (Kritik der praktischen Vernunft) răzbat cel puțin trei „maxime”. Le-am pomenit de nenumărate ori în viața mea, ori de câte ori a fost vorba de relația dintre poltică și morală: Prima, Procedează astfel, încât tot ceea ce faci să devină lege universală pentru toți ceilalți; A doua, Omul să nu fie niciodată mijloc, ci numai scop; A treia, Nu binele e datoria, ci datoria e binele. Interpretarea lor nu este deloc simplă. De fapt, dificultatea este in crescendo, de la prima spre a treia… În primul caz ni se cere să respectăm ceea ce și o veche zicală românescă spune: Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!. Omul trăiește între oameni; faptele fiecăruia se repercutează, într-n fel sau altul, și asupra celorlalți: faci bine, dacă ceilalți vor face ca tine, vei beneficia și tu de acest bine; faci rău, până la urmă vei suporta și tu acest rău… Nu-ți rămâne decât o singură alegere: cea de a face numai bine! Poate „politicianul” să respecte acest comandament moral? În al doilea caz: instrumentalizarea omului. Este profund imoral să ne folosim de oameni spre a ne atinge scopurile noastre (egoiste). Tot ceea ce facem – ca oameni! – trebuie închinat omului. Poate „politicianul” să respecte acest comandament moral? În al treilea caz se pune dificila chestiune a libertății. Pentru Kant, libertatea înseamnă lipsă de constrângere (accepțiune valabilă pentru mulți dintre noi, deși nu este cea mai corect posibilă). Kant dă un exemplu: un cerșetor ne cere ajutorul. Vrem să-l ajutăm, dar nu avem un sfanț în buzunar. Deci nu putem, nu suntem liberi să facem bine… Prin urmare, nu ne putem asuma (datoria) de face bine. Nu trebuie să promitem sau să ne angajăm să facem bine atunci când știm, constatăm că nu putem să o facem. Pentru că dacă ai promis ceva (ți-ai dat cuvântul, te-ai jurat etc.), atunci trebuie „să te dai peste cap” să-ți respecți angajamentul… Kant era neamț (prusac) iar la acest popor nu te joci cu promisiuni deșarte! (Aviz amatorilor!). Ce putem face atunci? Nu ne rămâne decât să ne facem datoria și… atât! Nu ne putem asuma datoria de a face bine; e bine doar să ne facem datoria. Apologia statului prusac (sau „mistica” statului – Hegel) este evidentă… Poate „politicianul” să respecte acest comandament moral? Poate el oare, ca „politician”, să-și onoreze orbește datoria ce-i revine ca administrator al puterii politice cucerite și deținute? La acest moment, el nu mai este „politician”, ci „om de stat”!
Morala moralei, concluzia concluziilor, plecând de la cele de mai sus, nu poate fi decât una singură: Când un individ simte că începe să se rateze, se face politician…
Citește și:
- „POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI SAU UN OXIMORON NAȚIONAL? (1)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
