ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE! … (… din Legile lui Murphy…) – XXIX –
„POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI SAU UN OXIMORON NAȚIONAL? (4)
A. Invitație la un cadavru ce refuză să se descompună sau Demagogie, ce dulce magie-scârnăvie…
Astăzi mi-am propus să fiu sumbru. Mi-a revenit în minte vechea și cronica mea obsesie: a fi între oglinzi paralele… cum se oglindea „capitalismul” în socialism/comunism (prima parte a vieții mele) și cum se oglindește „socialismul/comunismul” în capitalism ( a doua parte a vieții mele)? Cum se re-oglindesc „oglindirile” între ele la nesfârșit… doar suntem între oglinzi paralele? Lumea care nu-și mai încape în ea însăși…
În episodul anterior promiteam să revin la romanul lui Romulus Zaharia – Ademenirea (apărut în 1983, retras din „circulație” foarte curând și re-editat în 2008). Nu am de gând să povestesc „povestirea” în care se întretaie mai multe povestiri-reconstituiri izvorâte din retrăiri hipnotice și deliruri alcoolice. Efectul este al unei grămezi de cioburi de oglindă care se reflectă între ele; tot la nesfârșit dar haotic. Cine dorește să-și reprezinte șobolanul infinit este invitat să citescă romanul. Vă asigur că va avea „senzația” de cadavru care refuză să se descompună. Atmosfera din Clujul meu, imediat după al Doilea Război Mondial, deci post-belică, îmi reapare răsucită în „oglinda” prezentului: acum simt o atmosferă de dinaintea unui nou război – dracu’ știe la ce scară… O atmosferă pre-belică. Dar acum – în scenă – nu mai este Clujul și studențimea orașului (adevăratul erou principal), ci Europa și masele de viitori „orbeți-sufrageți” ai fatidicului an ’24… Nu mai e vorba de ademenirea exersată de socialismul/comunismul stalinist la apogeu, asupra zbaterilor naționalist-internaționalist-proletare confuze, ci de o neo–ademenire, sau mai degrabă o post-ademenire venită din același spațiu geo-politic estic, dar cu un alt ticălos autocrat la cârmă. „Zbaterile” sunt azi de natură suveranist-europenistă, nu mai puțin confuze. Întrebarea se rostește de la sine: cine este cadavrul care refuză să se descompună și cine este șobolanul infinit ?
Obsesia șobolanului mi-a fost dată de un incident, un eveniment macabru la care am fost martor ocular, la cca. 10 m. distanță, acum vreo patru zile. Eram, ca de obicei, pe scăunelul meu din capul scărilor clădirii unde stau și-mi savuram obișnuita țigară. Dimineața dădea semne clare de bătrânețe. Pe strada mea – axă a conurbației Medway din Kent County – circulația mașinilor era în toi. Din coclaurile din spatele clădirilor vechi de cel puțin două-trei secole, din hățișurile impenetrabile de verdeață, apare un șobolan. Grăsuț. Țâșnit ca din senin. Dă să treacă strada. Eu știam – din tiparele culturale infantile – că șobolanii sunt animale inteligente, vulpile (care abundă și ele pe aici) sunt animale viclene iar elefanții (rara avis, în Engliterra!) sunt animale cu memorie… de elefant… Ei bine, șobolanul nostru era probabil un mutant. În stupiditate… Căci dădu dovada unei prostii inimaginabile. Încercă să traverseze strecurându-se printre mașinile, imperturbabile, cinice… Evident că fu prins repede între roțile unei dube. Prima jumătate – vraiște; mai mișca reflex din picioarele din spate. Doar câteva secunde. Altă mașină… și îl face piftie. O masă de blană amestecată cu măruntaie și o mică baltă de sânge. Apoi, alte și alte anvelope hulpave vor mărunți și înfuleca cu striațiile lor ce-a mai rămas. În maximum juma’ de oră n-a mai rămas nimic… Ca și cum nu ar fi existat… asfaltul redevenise curat și neted ca-n palmă. Dar „duhul” șobolanului plutea deasupra… Nu deasupra apelor, ci deasupra spațiului urban asfaltat. Sentimentul de culpabilitate (răbufnit din meandrele copilăriei când chinuiam și eu animalele) a renăscut furtunos. „Spectacolul” la care am asistat, desfășurat cu o celeritate brutală, nu mi-a produs scârbă, nici milă propriu-zisă, ci o imensă tristețe. Imaginile trăite mă urmăresc și acum. În mintea mea cadavrul bietului rozător infect refuză să se descompună, căci e un șobolan infinit… Ce să mai zic? Au bon entendeur, salut!…
B. Să nu uităm nicicând să iubim… demagogii!…
De ce oare românașii noștri verzi se grăbitără să dea jos măreața statuie a lui V.I. Lenin din fața Casei Scânteii? Credeau ei că aneantizarea unui simbol aneantizează și ceea ce simboliza? Că pot șterge din memoria colectivă, peste noapte, grămada de gunoi și scârnă, adunată decenii și decenii? Dimpotrivă, o absență notorie menține trează o prezență notorie… Dacă erau băieți deștepți, păstrau „monumentul” da’ pe piedestal ar fi putut scrie nu un nume, ci un „gând” – memento mori!… Ucrainenii nu au dat la retopit multe din tancurile sovieto-ruse distruse, ci le-au proțăpit în buricul Kievului drept aducere aminte…memento mori… Din păcate, la orizont se profilează un alt decor, sumbru: o imensă statuie a lui Vladimir Vladimirovici, având ca piedestal hârca unui alt Vladimir, recte Volodimir Zelenski… Iar ca fundal, un decor hollywoodian – dintre sute de catarge cu Stars and Stripes fluturând în vânt – răzbate rânjind… chipul lui Donald Duck…
Se spune că deviza kitsch-ului este „small is beautiful”. Greșeală! Deviza ar trebui să fie „big is beautiful”! N-am să mă mai refer la monstruozitatea neo-stalinistă de Casă a Poporului, nici la monstruozitatea neo-româno-ortodoxistă de Catedrală a Neamului… din dos… ce frumos stau ele îngemănate în buricul mega-mahalalei de pe Dâmbovița! Câți bani aruncați pe apa sâmbetei și câte specimene „curioase” zac în ele. Da’ și pup-in-cur-iste!… Da, „big” nu vine doar de la sovietici, ci și de la locuitorii de pe teritoriul Unchiului Sam… La noi se mai adaugă ceva: o Șoșo-„bigă” cu smartphone-ul etern (dotat cu cameră de luat… vederi, pardon, ochii!), un Șoșo-arierat cu numele de familie (glorios!) sub braț (proprietate privată, ce vreți?…), un Gică a lu’ Simion cu detectorul de minciuni în straița strămoșească și, mai nou, un Rareș Bogdan, înăcrit de Parlamentul european dar cu „pohtă” de primar general – trambulină spre un Cotroceni viitor… Mărturisesc că ultimul nu mi-a fost prea drag nici când lucra în televiziune, mereu exultând de „patriotism-vomitism” și ciz(M !)elare a vorbelor, acum un demagog sadea! După ce l-au târât pe doctorul Cătălin Cîrstoiu într-o aventură electorală demnă de tot hazul, mai bine zis „râsu’- plînsu’ ”, iată că mai-marii zilei din monstruoasa coaliție PSD-PNL (Struțo-Cămila de care am mai vorbit) se gândesc să „arunce pe piață” și un demagog de „viță nouă”/ „școală nouă” și un schelet din dulapul lui Adrian Năstase, recte Victor Ponta… Dar stați! Mai este timp să mai apară tot o „suavă”, care să ne „flendure” pe la ureche „Surprize… surprize… surprize!…”.
Mi-am distrus ochii recitind în diverse „ceasloave” (românești, franțuzești și… se putea să nu?… anglo-saxone, preferabil, britanice…) și căutând să mă lămuresc – nu academic! – ci în mod „vulgarizat-academic”: ce naiba o fi aia demagogie… ce este populismul și multe alte „animale” din grădina zoologică a politicii și politicianismului…
Ciudat, la origine, la începuturi, cei doi termeni nu aveau înțeles peiorativ: În greaca veche, demos = popor; agogos = conducător (de la verbul ago = a conduce). În latină, plebicola = cel ce „face curte”, cel ce cultivă (i.e. poporul obișnuit); plebs = populație/popor obișnuit + colere = a cultiva. Global, e vorba de „seducerea” sufletului oamenilor obișnuiți (poporul). Populism vine – evident – de la latinescul populus = popor. Acum să tragem linie și să le punem față în față. De la bun început, demagogia și populismul nu se suprapun, nu se îngemănează, nu se pot intersubstitui. Între ele există o serie de conexiuni, doar atât… Confuzia între ele a dus, mai departe la confuzii ideologice și de practică politică. În lumea francofonă – conform unei bune tradiții a clarității și distincției – s-a spus sintetic și sugestiv: demagogia, pleacă de la dezideratul de a spune poporului ceea ce vrea să audă; populismul pleacă de la ideea de a face ceea ce opinia publică dorește. I.e., se pun față în față A SPUNE și A FACE… Aș completa cu faptul că demagogia nu presupune neapărat populismul iar populismul se poate doar intersecta cu demagogia.
C. De la „Englezul care a urcat un deal și a coborât un munte” la politicianul care a urcat un tron și a coborât un closet…
Voi da două exemple legate de demagogie, acoperind o arie mai largă de situații și fapte, dincolo de politic. Voi fi, desigur, înjurat, poate chiar blestemat de către îndrăgostiți și juriști… Pentru mine, logoreea cu dragostea eternă, jurămintele fierbinți de amor (vezi „Scena Balconului” din Romeo și Julieta…), angajamentele solemne în fața sacerdoților la momentul fatidic al mariajului sunt demagogie pură!… Fiecare știe sau ar trebui să știe la ce „se înhamă”, că flacăra care izbucnește năvalnic se va stinge direct proporțional cu amploarea sentimentelor clocotinde, că totul va intra – mai devreme sau mai târziu – pe făgașul rutinei, plictiselii, automatismelor sau va deversa – mai igienic! – in matca divorțurilor sau rupturilor ireversibile… La fel se întâmplă și în justiție: chestia cu „jur să spun adevărul și numai adevărul… so help me God…” e pură ficțiune demagogică; nu degeaba se face deosebire radicală între dreptate, justiție, adevăr etc… „oamenii legii” sunt singurii cu patalamaua de demagog profesionist!… Ergo: dacă în dragoste și justiție nu se minte la modul cel mai onctuos, atunci unde? În politică, desigur!
Deci, despre demagogie – în general – se pot spune cam următoarele:
-
- Demagogia este o acțiune de a flata aspirațiile și pasiunile facile ale oamenilor / maselor populare, deci o artă de a seduce publicul; prin urmare își dă mâna și cu retorica și oratoria;
- Demagogia politică este un comportament politic (deci în spațiul public, al conviețuirii) care se face de complezență și cu flatarea dorințelor sau instinctelor mulțimilor, fără grija binelui general (?) și a intereselor superioare ale unei țări – se spune în mai toate dicționarele serioase…
- Discursul demagogic iese din câmpul rațional, se adresează pulsiunilor, frustrărilor, spaimelor oamenilor (populare), vizează satisfacția imediată; de aceea argumentarea este simplă (dacă nu chiar simplistă), ușor de înțeles și de preluat de către public. Pericolul este că are o aparență inteligentă (intelectuală!!!) prin analizele și soluțiile ce par evidente, dar fără un temei necesar și suficient ce conduc la promisiuni și predicții cu caracter profetic.
De aceea cuvântul vechi grec, ce trimitea la ideea de „cel care educă, conduce poporul” s-a degradat până azi, ajungând la cote peiorative….
Dar, repet, să nu cădem în capcana de a identifica demagogia cu politicul. Spectrele celor două irizează de multe ori împreună, dar dacă cu demagogia suntem obișnuiți de-a lungul întregii vieți (pentru că o practicăm cu toții volens-nollens), populismul reprezintă ceva mult mai periculos / pernicios… Să ne lămurim (dacă e posibil)…
Jan – Werner Muller („Ce este populismul?” – traducere, Ed. Polirom, Iași, 2017), avea dreptatea când conchidea că „încă nu se știe cu claritate ce e populismul”… Personajul central luat în colimator și cu drept de reprezentativitate este – evident! – Donald Trump. De la „unirea poporului – pentru că ceilalți oameni nu înseamnă nimic”, la „Make America Great Again!”
Populiștii sunt anti-elitiști, anti-pluraliști, anti-democratici; prin urmare – iliberali. Numai ei reprezintă poporul, restul nu sunt decât dușmani. Ei nu sunt împotriva democrației reprezentative (altă sintagmă candidată la „demnitatea” de oximoron), dar odată ajunși la putere, se vor înfrupta din plin cu deliciile clientelismului și corupției, deci se vor dovedi și ei niște fripturiști ordinari!
Se pare că termenul de populism ar avea la origine narodnicii ruși cu ideologia lor numită narodnicestvo. Izvorăște din critica elitelor și chiar dacă ar face casă bună cu democrația reprezentativă, totuși o critică, o acuză de conspiraționism și deci pledează pentru o legătură directă cu poporul, fără partide politice în calitate de mijlocitori! Ultima ideea îmi place și mie. Căci unde sunt bani mulți și ușor de făcut, Hop și Mafia! Unde sunt interese publice în joc, Hop și Politica!
N-am dat întâmplător titlul de mai sus acestui paragraf. Toți cei care se cred politicieni iar unii devin chiar oameni politici (ceea ce pentru mine înseamnă altceva decât politician) ajung să se considere elită a societății, când, de fapt, nu sunt decât gunoiul ei cel mai abject.
Politicianismul de azi se proprie periculos de naționalism prin duhoarea demagogică a populismului de factură atât de cețoasă. Observăm în toată lumea, de la „ultraliberalii” yankei, „tradiționaliștii” britanici, „ultra-libertarienii” din spațiul cultural latino (am în vedere, mai ales, Europa) și până la totalitarismul autocratic de tip rusesc, chinezesc, nord-coreean, de la „ultra-ortodoxismul” creștin și islamic, la mișcările cu masca de anarhism, peste tot deci, o alunecare tot mai periculoasă într-o confuzie și mai malignă. Se angajează necritic un fel de „neo-elitism profetic”, apar teorii bizare despre meritocrație și tehnocrație, mai ales sub imperiul falsei groaze stârnite de marșul triumfal (și nu prea!) al inteligenței artificiale. Dar despre „încrengătura” acestora, într-un episod viitor, pe care mi-l doresc mai puțin sumbru. Cu toate că – la noi, în Românica – asistăm la „tradiționalul ghiveci”… cu de toate pentru toți!…
Citește și:
- „POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI SAU UN OXIMORON NAȚIONAL? (3)
- „POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI SAU UN OXIMORON NAȚIONAL? (2)
- „POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI SAU UN OXIMORON NAȚIONAL? (1)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
