Pentru societate, în general, e important ca asemenea cazuri să fie tratate fără niciun impuls de negativism – dar până să ne autoeducăm capacitatea de a înțelege și de a gestiona relaționarea cu acești copii de la marginea comprehensibilului, sau chiar dincolo de ea, mai avem mult de lucru… în primul rînd, cu noi înșine. Autismul nu are granițe geografice. Putem descoperi cazuri oriunde și, dacă ne este permis, putem să le prezentăm ca pe un exemplu pozitiv din care să învățăm cum să-i ajutăm mai bine, cum să-i integrăm mai ușor, cum să gestioneze părinții unor asemenea copii integrarea socială. Cum în România avem, din nefericire, suficiente cazuri din care să știm cam la ce nivel de evoluție socială ne situăm când vine vorba de autism, cât de ușor acceptăm asemenea cazuri sau cât de deschiși și dispuși suntem la integrarea lor în orice mediu ( familial, social, educațional etc) am încercat să găsesc exemple în alte societăți, în cu totul alte medii etnico-culturale și asta numai din dorința de a contribui în vreun fel la educarea propriei noastre societăți.
Cu ajutorul colaboratoarei noastre, profesoara de muzică Georgiana Teohari-Vidican, l-am descoperit pe Daniel. Are 8 ani și locuiește în Germania împreună cu familia, tatăl american și mama rusoaică. Ar fi fost o mare pierdere, după părerea noastră, să nu fi auzit de el. Cum unul dintre primele mele articole pe acest site a fost despre copii cu afecțiuni din spectrul autist și am redat atunci cazul concret al învățătoarei care lucrează la clasă cu asemenea copii, Georgiana m-a ajutat în acest demers. Din experiența ei în relaționarea didactică, pot spune, cu copii, ne-a relatat cazul băiatului de 8 ani ( 7 ani la prima întâlnire cu el) care, și pentru ea, a reprezentat o mare provocare profesională și chiar, fără exagerare, o încercare umană.
Acest material a fost realizat cu acordul și cu suportul părinților lui Daniel.
Georgiana Teohari-Vidican: Pianul i-a deschis lui Daniel un univers în care el s-a regăsit, se simte bine și se poate exprima.
A fi catalogat ca și „copil deosebit” este o mândrie pentru familie, pentru învățători, profesori, școală, societate etc. Citesc des titluri care mă deranjează profund, ca de exemplu „cel mai bun pianist”, „cel mai bun matematician”… Acest „the best” împrumutat și folosit excesiv mă irită nespus, mai ales atunci când este vorba despre copii. Sprijin competiția, îndemn elevii spre concursuri, mai ales pentru a se autodepăși, mă bucur pentru succes, premii, aprecieri, atâta vreme cât toate sunt spre formarea și dezvoltarea armonioasa a copilului. Și, atâta vreme cât această stare vine, în primul rând, din interiorul copilului. Dacă a fi „deosebit” reprezintă un lucru pozitiv sau a fi în centrul atenției, a fi „special” este într-un fel opusul. Este un factor care declanșează marginalizarea acestora. E greu a se schimba mentalitatea unei societăți peste noapte. Dar, chiar și cu pași mici, eu sper ca lucrurile să evolueze în bine și în România, vis-a-vis de acești minunați copii „speciali”. Cel mai important, pe lângă dragoste, este a se putea depista înclinația spre un anumit domeniu în care, pe viitor, acești copii se vor putea exprima si chiar vor putea excela. Fac referire, evident, la cei cu afecțiuni din spectrul autist și care, fără să știm vreo cauză, reprezintă tot mai multe cazuri. Am ales să vorbesc din experiența mea despre un caz deosebit care și-a pus amprenta pe stilul meu de a preda, de a gândi, de a lucra cu copiii și de a relaționa cu ei.
Din luna septembrie a anului 2014 aveam pe lista de așteptare pentru ore de pian un băiețel despre care mi s-a spus că are o formă severă de autism (deși s-a folosit termenul de „sever” , nu s-a spus „suferă”, doar că „are”). Neavând locuri disponibile în acel moment, am dorit totuși să cunosc familia, iar cu ocazia unui concert din luna mai 2015, i-am invitat. Nu au dorit să mă deranjeze înainte de concert, iar eu nu-i cunoașteam, nu știam cum arată, doar că sunt o familie retrasă și modestă, cu un singur copil în vârstă de 7 ani. La finalul concertului, făceam poze cu toți elevii, nefiind atentă cine se așează la pian. La un moment dat, am auzit frânturi dintr-un vals de Chopin, apoi s-a trecut în Pathetica lui Beethoven, apoi câteva măsuri dintr-un preludiu de Rachmaninov, tema din partea I a concertului pentru pian și orchestra de Ceaikovski… Și toate în tonalități originale, deși nu erau reproduse perfect „toate notele”. Am abandonat instant momentul pozelor și m-am îndreptat spre pian să văd, totuși, cine cânta. Era acest băiețel de numai 7 ani, pe nume Daniel, care, cu o bucurie extraordinară, asemănătoare copiilor când sunt lăsați la joacă sau li se permite să mănânce dulciuri, cânta mici fragmente din lucrări clasice, fără să fi avut nici măcar o oră de muzică/pian predată. Câteva luni mai târziu, i-am oferit lui Daniel un loc la orele mele. Deși a fost diagnosticat cu autism sever, iar părinților lui li s-a spus că nu poate asimila deloc nicio informație, că nu va reuși să învețe și să facă progrese, pianul i-a deschis lui Daniel un univers în care el s-a regăsit, se simte bine și se poate exprima.
Fascinant este că băiețelul, deși are auz absolut, nu cântă doar după ureche, ci a învățat perfect toate notele și le asociază foarte rapid cu clapele pianului. Înțelege conotațiile matematice ale ritmului, coordonează foarte bine mâinile, știe să cânte mai încet cu o mână, timp în care cu cealaltă cântă mai tare – un aspect sensibil și greu de realizat la o vârstă atât de fragedă, și asta după numai 8 luni de ore de pian. Pentru cunoscători va fi interesant faptul că Daniel transpune nativ din Do Major în Do diez Major, sau în Fa diez Major (nu doar în Sol Major), deși este mare iubitor de tonalități minore… Cu cât mai dramatic sună piesa, cu atât este mai interesantă pentru el. Armoniile sunt esențiale, nu putem încheia o piesă (oricât de ușoară ar fi ea) pe două sunete, iar Daniel simte nevoia să completeze armonia adăugând acordul aferent. Este ușor enervat de basul Alberti (un tip de acompaniament din perioada clasică), preferă acordurile, iar încrucișarea mâinilor este văzută ca o greșeală de compoziție, fiind acceptată cu greu. Mi-a fost clar, de la primele ore, că Daniel este un copil foarte deștept, dar nu-i fusese găsit domeniul în care și prin care poate învăța mai multe materii: literatura, matematica, istoria… Și l-a descoperit singur, iar părinții l-au sprijinit să învețe prin muzică. Un moment important pentru el ( dar și pentru mine sau pentru familia lui) a fost concertul din acest an când Daniel a interpretat „Arabesque” de Burgmuller, și, cu toate că aveam mari îndoieli dacă va accepta să urce pe scenă, a făcut-o și a cântat minunat pentru cele peste 200 de persoane care erau prezente în sală. A fost fascinat de mecanismul pianului de concert, încercând să privească ciocanele pe tot parcursul piesei, de aici și poziția, pentru cunoscători, improprie pe care a luat-o. Nu știu unde, sau până unde va ajunge Daniel cu studiul pianului, dar știu cu siguranță că muzica este limbajul lui și mi-aș dori ca toți copiii cu afecțiuni din spectrul autist să-și găsească propria cărare pe care să meargă cu bucurie și cu ușurință.
Materialul video este de la concertul lui Daniel când a interpretat ,,Arabesque” de Burgmuller. Este o filmare realizată de o persoană din public și pentru redarea ei există acordul părinților.
