Deși se împlinesc astăzi, 15 iunie, 134 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, el încă este viu și problemele societății românești despre care scria în calitate de jurnalist sunt la fel de actuale.
Într-un articol publicat pe 25 octombrie 1878 în Ziarul Timpul, Mihai Eminescu scria „pe surse” că ministrul Educației de la acea vreme, ministrul instrucțiunii publice cum se numea portofoliul, George Chițu, și-ar fi dat demisia. Pe vremea aceea migrația studenților către facultățile din Occident era un fenomen care lăsa fără studenți facultățile de la noi, iar caracterizarea școlii românești, făcută de Eminescu, acum 145 de ani pare una actuală.
Fragmente din articol:
„Cauza pentru care d. Chiţu e trimis la primblare nu ne e cunoscută dar desigur că nu numeroasele sale greşeli ca ministru sînt motivul retragerii sale. Se vede că se face loc cuiva pentru vreo tranzacţiune politică şi de aceea i s-a dat vînt să-şi vază de trebile advocaţeşti.
Oricum ar fi, această retragere este cu atît mai regretabilă cu cît nimeni la noi nu înţelesese mai bine decît d-sa unul din puntele cele mai însemnate din ramura instrucţiunii publice.
Am spus într-unul din numerii trecuţi ai „Românului” cât de prejudiţioasă este pentru noi, sub toate raporturile, migraţiunea cea periodică a mii de tineri români care se duc a împopora diferitele şcoale din străinătate.
Milioanele cheltuite acolo pentru a aduce în schimb cîte o diplomă de doctor sau licenţiat, adesea numai diploma fără ştiinţa, acele milioane, dacă s-ar întrebuinţa în ţară, ar putea să rădice la noi foarte sus nivelul instrucţiunii publice, iar prin însăşi aceasta şi prestigiul nostru naţional.
Cauza migraţiunii tinerilor, motivul ce se invoca necontenit, pe drept sau pe nedrept, este starea cea defectuoasă, necompletă, neîngrijită a învăţământului superior.
Avem nişte fragmente de facultăţi, nişte cadre aşa-zicînd universitare, dar nu avem nici o universitate care să poată rivaliza măcar cu universităţile cele de a doua mînă de prin oraşele cele mai mici ale Germaniei.
Într-o asemenea stare de lucruri, dacă sînt studenţi puţini, nu e de mirare, căci studenţii cei mulţi văzînd că în ţara nu pot învăţa mai nimic, se duc în străinătate.
Într-adevăr cestiunea stă aşa- ceea ce contestăm însă e că d. Chiţu ar fi înţeles-o vreodată.
(…) Facultăţile noastre sînt atît de slabe şi de puţin frecuentate încît adesea profesorii sînt mai numeroşi decît elevii. N-ar fi oare mai bine ca Facultatea de Litere din Iaşi de ex. să se desfiinţeze cu totul, să se creeze catedre la Bucureşti pentru unul sau doi din profesorii mai buni de acolo, iar din restul fondurilor să se dea stipendii la buni absolvenţi de liceu, ca să se prepare în străinătate pentru studii superioare speciale? Aceasta ar fi practic şi financiar şi în privirea fondului. S-ar desfiinţa o sumă de sinecure pentru a pune temelie unui corp adevărat de învăţaţi. Aceşti tineri s-ar putea numi apoi la licee şi, dovedind mai tîrziu o deosebită aptitudine personală, şi la facultăţi.
Căci migraţiunea tinerilor pentru ştiinţele istorice şi cele exacte nu e atît de mare precum [î]şi închipuie „Românul”. Din contra. Cei mai mulţi tineri cari se duc in străinătate sînt dresaţi a aporta cestiunile codului civil francez, se fac jurişti. Deci tocmai în privirea facultăţilor de drept ar trebui o radicală prefacere şi lărgire a învăţămîntului superior. Aci e singurul teren în care s-ar putea specializa munca, s-ar putea crea catedre nouă, s-ar putea impune prin lege că, de la epoca cutare ori cutare, numai tinerii cari vor fi studiat dreptul în ţara lor proprie vor putea ocupa funcţiuni judecătoreşti şi administrative.
E necontestabil că emigrarea studenţilor în drept e o adevărată calamitate pentru ţară. Abstracţie făcînd de la milioanele pe cari le cheltuiesc în străinătate şi pe cari le-ar putea cheltui în ţară, mai vin alte rele nu mai puţin esenţiale. Întîi se deprind în centrele cele mari c-o mulţime de trebuinţe, îndeplinite ieften acolo, scump la noi, trebuinţe cari aci nu se pot satisface cu leafa de judecător la Piatra, Cîmpulung sau Tîrgul-Jiului. Al doilea, ne vin aproape toţi c-o omeopatică doză de cunoştinţe, dar cu pretenţia de-a se face de-a doua zi deputaţi, miniştri, profesori de universitate. Aceiaşi advocaţi apoi, cari nu ştiu nici dreptul cum se cuvine, nu se dau îndărăt dela concursuri pentru licee, pentru catedre de la facultatea de litere chiar. Afară de asta mai e un alt inconvenient şi mai mare. Facultăţile străine, foarte riguroase pentru indigenii lor, nu sînt deloc riguroase, ci din contra foarte îngăduitoare pentru străini. Tineri rău preparaţi, adesea fără studii liceale complete, pleacă în străinătate, unde după 10- 15 luni de dresură li se dă vînt cu vorba: Assez fait pour l’Orient.
Întorşi în ţară – cu obiceiuri mult mai orientale de cum s-ar crede – însă ca scoşi de cutie, încep a se forma în grupuri politice şi a pune la cale ţara. Astfel se sporesc pe zi ce merge oamenii cari nu ştiu munci, dar cu o mulţime de necesităţi, fără ca producţiunea naţională să poată ţinea pas cu acea sporire, se-mulţesc consumatorii puri, ba încă rafinaţi şi costisitori, fără ca inteligenţa acestor tineri să compenseze cît de puţin măcar munca reală şi suferinţele reale ale poporului lor.
(…) Adevăratele merite ale d-lui Chiţu ca ministru al instrucţiei sînt următoarele:
A-mpuţinat şcoalele rurale. La ce să înveţe mojicul carte, a socotit d-nia-lui. A retras aprobarea esclusivă pe care predecesorul său o dedese unor cărţi pentru învăţămăntul primar, pentru ca buruiana cărţilor rele să înece planta mai gingaşă a acelor bune. Dacă acele cărţi aprobate esclusiv de predecesorul său au pătruns, cauza e plivirea generală ce se făcuse puţin înainte, încît se dăduse plantelor folositoare spaţiul necesar ca să prinză rădăcină.
Un alt merit necontestabil al d-lui Chiţu este încărcarea şi încurcarea programelor. Desfidem pe cineva de a ne arăta programe atît de monstruos încărcate ca cele actuale din România. Uitînd vechiul şi nestrămutatul adevăr pedagogic non multa sed multum, d. Chiţu a presupus că copiii români sînt toţi excepţionali prin memorie şi judecată şi i-a încărcat cu materii atît de multe şi atît de diverse încît nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta in capetele lor. D-sa a crezut că, dacă copiii învaţă vorbe, apoi învaţă în genere ceva. Nimic nu învaţă, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-a jucat nici un rol.
Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe cari nu le poate mistui e sila şi scîrba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi.
Vezi tineri cari au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psicologie, ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul şi … cu toate astea nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce a părăsit şcoala a uitat tot.
Meritul d-lui Chiţu e că sau a distrus sau a încercat măcar a distruge orice început bun şi temeinic în şcoalele noastre. Că n-a stricat şi mai mult nu e vina d-sale.”.
Mai actual de atât nu se poate…
