[CARTEA SĂPTĂMÂNII] Ioan Matiuț: „Omul din urmă”

Omul din urmă de Ioan Matiuț (apărut la editura Tracus Arte în acest an) e o carte care nu se lasă prinsă într-o singură formulă. Nu e doar autobiografie, nici doar microroman de formare; e, mai degrabă, un lung poem în proză, un șir de mărturisiri scrise cu sinceritatea celui care știe că literatura se hrănește din memorie și că memoria e mereu mai vie atunci când doare. Încă din primul episod – cele trei minute de „moarte” la naștere, însoțite de cifra magică 33 – cititorul simte că are în față o poveste ce poartă pecetea destinului. Copilul care „a murit și a renăscut” va purta întreaga viață acest dublu drum: între realitatea concretă a satului și deschiderea spre mister, între constrângerea casei părintești și evadarea în sălbăticia Crișului.

Natura e adevăratul personaj secundar al acestui volum

Teuzul, Crișul Negru, pădurea Adea, câmpiile nesfârșite – toate sunt descrise cu un lirism ce le transformă în spații mitice. Copilul și apoi adolescentul fuge de reguli, de constrângerile școlii și de dogmele religioase, pentru a se pierde în râu, în iarbă, în vânătoare sau pescuit. Această fugă în natură e mai mult decât joacă: e un ritual de inițiere, o formă de a respira atunci când casa și satul devin prea strâmte ori sufocante. Apusurile, stelele privite din căpițe de fân, vânătoarea ca joc și moarte, căprioara rănită cu lacrimi în ochi – toate capătă valoare de simbol. Ele sunt primele lecții de fragilitate și primele întrebări metafizice: unde se termină lumea? există un capăt sau doar un cerc din care nu poți evada decât prin moarte?

Poate cel mai luminos episod al cărții este cel dedicat profesorului-poet Ilie Măduța

Într-o școală rurală unde bătaia era „sport național”, acest dascăl apare ca un mesager al culturii și al libertății. Îi dă elevului cărți, îl provoacă să scrie, îl face să simtă pentru prima oară că mintea și sensibilitatea sunt daruri. Întâlnirea lor are forța unei revelații: literatura devine calea prin care copilul „bun de nimic” se poate reinventa. Această figură de mentor e și contrapunctul întregii copilării: dacă natura îl pregătește pentru libertatea instinctuală, profesorul îl pregătește pentru libertatea spiritului. Din confluența lor se naște viitorul scriitor.

Să fim bine înțeleși, Omul din urmă nu idealizează nimic

Brutalitatea satului, constrângerile părinților, ucenicia forțată într-o meserie nedorită, vulgaritatea atelierelor – toate sunt redate cu o sinceritate crudă. Tocmai prin acest contrast, fragmentele poetice devin și mai importante, ies mai ușor în evidență. Viața nu e o poveste liniară, ci o pendulare între umilință și vis. Peisajul comunist apare doar în filigran: vânătorile „ministeriale” cu Ceaușescu, „combaterea dăunătorilor cu păr și pene”, uniformizarea meseriilor. Dar accentul nu cade pe politică, ci pe trăirea personală: un tânăr care caută, în ciuda tuturor barierelor, să rămână fidel unui crez interior.

Stilul lui Ioan Matiuț e dens, pictural, cu detalii vii, uneori copleșitoare

Dar tocmai această abundență de imagini creează senzația de autenticitate: cititorul simte mirosul de iarbă cosită, gustul prunelor verzi, înțepătura muștelor sălbatice, spaima de a fi prins braconând. Frazele lungi, bogate în amănunte, sunt în mod surprinzător la antipodul poemelor sale scurte și concentrate, par că refuză să se încheie, ca și cum memoria nu ar vrea să lase nimic uitării. E o scriitură în care proza se apropie de (o altfel de) poezie, în care mărturia se topește în metaforă.

Omul din urmă e mai mult decât o autobiografie

E confesiunea unui copil care a fugit din colivia satului în câmpia nesfârșită, care a descoperit frumusețea lumii prin rănile ei și care a înțeles că literatura nu e un lux, ci un mod de a supraviețui. Cititorul rămâne cu senzația că a parcurs nu doar o viață, ci o inițiere: că fiecare apus, fiecare râu, fiecare bătaie primită sau carte citită au contribuit la nașterea unui scriitor. Aștept cu interes al doilea volum de proză al poetului Ioan Matiuț, unul care probabil va face și mai multe valuri.

Citește și:

• [CARTEA SĂPTĂMÂNII] Stanisław Lem: „Astronauții”
• Mai multe CĂRȚI – AICI