„Vă așteptăm miercuri, 19 noiembrie, de la ora 18,30, alături de invitatul nostru – avocatul și scriitorul Silviu Rațiu – să transformăm împreună o seară banală de noiembrie într-un prilej de dezbatere rodnică și de dorită evoluție spirituală” a glăsuit invitația. Așa că, nu cu multă vreme în urmă, am petrecut câteva ore plăcute în Sufrageria Arădeană unde amfitrionul nostru, Florin Galiș, a găzduit lansarea volumului Mașina de râs scrisă de cunoscutul jurist Silviu Rațiu, primul primar postdecembrist al urbei. Am lăsat să se scurgă suficientă vreme pentru ca să poată citi cartea cei ce au primit-o cu prilejul acelei întâlniri, astfel încât să participe și să judece în cunoștință de cauză scurtele mele impresii. Și cine ar putea să „judece” mai aplicat decât numeroșii juriști prezenți la eveniment?
Într-o atmosferă colocvială, mi-am adus aminte cum, în îndepărtata mea tinerețe, ca student la Cluj, prestigiul cel mai mare îl aveau colegii de la medicină și de la drept. Și, într-adevăr, în seara de 19 noiembrie, în Sufragerie se aflau juriștii care, prin prestația lor, au ridicat intervențile lor la un nivel elevat. (Oricum i-am socoti, juriștii știu să-și susțină spusele.) Însă cel mai notabil mi s-a părut că, în sfârșit, la o lansare de carte au fost prezenți și slujitorii altor arte: pictorul Sever Săsărman, maestrul Dorin Frandeș și tânărul Dragoș Mihăilescu, cel care a întreținut atmosfera cu interpretări la mai multe instrumente. Convivii noștri au venit din Eleveția, Sever Săsărman, din Canada Valentin Bărbat, din Cluj Paul Popovici, iar din Arad foști colegi rămași prieteni, în frunte cu „enciclopedicul calendar viu”, Horea Oprean. Am susținut repetat că Aradul ar avea nevoie de un loc unde să se întâlnească creatorii și împătimiții de frumos. Poate că Sufrageria Arădeană ar putea fi un astfel de spațiu, așa cum erau odinioară asemenea localuri celebre în lume și în România. (Să ne amintim doar de Capșa și apoi de Casa Scriitorilor din București și, respectând proporțile, Croco la Cluj ori Cofetăria Tineretului la Arad în perioada predecembristă. Și întâlnirea de la Sufrageria a dovedit cum se poate petrece cu folos și cu plăcere câteva ore la o cafea și cu un pahar în intimitatea unor confrați. Un exemplu bun este chiar tomul de față: el s-a născut la insistențele pictorului Săsărman, cu care Rațiu a fost coleg la Tribunalul din Arad.)
De data asta, punctul de pornire a fost cartea Mașina de râs, Eseuri și gânduri pure și simple, o culegere de articole publicate în deceniul trecut, dar extrem de actuale și astăzi. Așa cum se precizează deja din Prefață, poate că cel mai important câștig al evenimentelor din decembrie 1989 îl reprezintă faptul că putem vorbi liber, că putem să afirmăm în public și necenzurat ceea ce simțim, adică acele gânduri pure și simple anunțate încă de pe copertă. Cele opt secțiuni al cuprinsului încearcă să grupeze cele dezbătute, începând cu greutatea cuvintelor folosite de români, trecând la impresii de călătorie ori la evocarea unor personalități cu care s-au intersectat drumurile autorului.
Mașina de râs? Iată ce este Mașina de râs:
„…râdem de noi. Și ce-i mai trist e că, încet – încet, nu mai avem nici măcar voința de a ne opri. Amețiți de căldură, de bere și de vizitele de lucru copiate fără har după modele celebre din vremuri revolute, poporul – din ce în ce mai vegetal – mai râde” ni se spune într-un articol publicat în 2006. (p. 53.) Explicația este necesară întrucât, citind cele 360 de pagini ale cărții, nu prea ai de ce să râzi. Mai degrabă asiști la rechizitoriul procurorului la adresa vinovaților pentru numeroasele fapte ce ne amărăsc traiul. Și, ca și cu zece ani în urmă, gândurile pure exprimate sunt la fel de actuale și astăzi. Gânduri pure și simple, cum este prezentată cartea încă de pe copertă. Simple, dar spuse limpede și pe înțelesul oricui, chiar și pe înțelesul făptașilor. Care le aud, dar nu le pasă. (O paranteză: cu mulți ani în urmă, mi-am întitulat teza de doctorat: „Reprezintă mass-media a patra putere în stat?” și am dovedit că în România postdecembristă, deși jurnalistul nu mai trebuie să se plieze după rigorile cenzurii politice, tot nu reușește să schimbe decât foarte rar răul, chiar și când îl expune limpede și la lumină. Am experimentat acest trist adevăr în miile de articole de atitudine publicate fără să mișc decât foarte puțin lucrurile din loc. Nici concluzia lui Silviu Rațiu nu este alta: „Iar de undeva, de nicăieri, ca un patefon din ce în ce mai stricat, o mașină de râs”. (Ibidem.) Râsul în România este singura terapie prin care ne apărăm de când ne știm. Încă la marele Caragiale se spune că singurul personaj pozitiv din dramaturgia sa este Râsul. Cine nu râde, copleșit de necazuri, are o problemă în plus. Doar că, din păcate, râsul este un medicament ce alină durerea, o face mai suportabilă, însă nu o vindecă.
Punctul forte al volumului îl reprezintă faptul că textele se situează în chiar miezul frământărilor noastre zilnice, ele constituie subiectele momentului aflate în atenția și în vorbirea fiecăruia și deschid pofta de comentarii, de revoltă și… de râs. Și unde să te întâlnești și să legi astfel de discuții cu prietenii decât într-un loc asemenea Sufrageriei Arădene?
Iar pentru ca să nu ne enervăm mai mult ca de obicei, cartea se termină cu evocarea unor chipuri luminoase care au înnobilat zilele cenușii. Așa cum au fost ele.
Și tot vorbim, ne revoltăm și râdem precum părinții noștri și la fel ca urmașii la o cafea și un pahar.










![Actualizare [18+] dilema dilemei: interlopul și-a făcut poze cu falcă sau falcă cu interlopul?! Galerie de înjurături și amenințări care vă pot afecta emoțional 8 falcă - naposim](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2016/05/falcaedy-300x225.webp)









