CEL DE AZI, EMINESCU

Nu sunt dintre aceia care-și amintesc de Eminescu doar de… Ziua culturii naționale. Locuiesc în viața lui Eminescu de foarte multă vreme și-mi primenesc afecțiunea pentru liricele sale prin lectura periodică. Îmi stilizez emoționalitatea permanent și-i dau hrana binecuvântată. Volumul meu dedicat lui Eminescu (2024) explică mijloace prin care textele eminesciene stârnesc mereu altă și binefăcătoare luminozitate afectivă asupra gustului meu. La fiecare lectură, am impresia că trosnesc verbalizările în înflorituri de grație stilistică și mângâieri metafizice. Limbajul eminescian izvorăște din tulburările frumuseții, o frumusețe spălată de vulgaritate și îmbăiată în farmecul susurător al „izvoarelor zdrumicate”. Din ele, „în cuibar rotind de ape peste care luna zace”, răsună fiorul erotic al învrednicirii codrului îndrăgostit de vizualizarea bucuriei dragostei.

Eminescu e dedat cu o delicatețe de solemnitate aristocratică, utilizând voluptatea expresiei, cum numai poeții educați de folclor o pot alcătui. Preaplinul emoțional se revarsă peste marginile luminii, iar fiorul liric cuprinde cele mai nebunatice fațete umanizate. Doar unii nu-l iubesc și se enervează auzindu-i numele, Unu-i rupe cu nervozitate portretul în parlamentul țării, alții dilemizează (de la revista Dilema) împotriva banalității și „oboselii” Eminescului. Sunt nerăsplătiți de etichetele alcătuite de manuale ca poet național, luceafărul poeziei, cel mai mare poet român. 

Eminescu nu poate fi atins nici de expresii patapieviciene (cadavru de debara), nici de opiniile, în blugi, ale lui Cărtărescu („omul lui Darwin, nebărbierit, cu dinți mari galbeni, murdar pe haine etc., cu aparența unui vagabond” etc.). Emil Cioran are o propoziție pe care detractorii nu dau semn că au citit-o: „Eminescu ne mântuie de condiția noastră mediocră”. Evident în cultură. Poate nici cartea lui Noica despre „omul deplin al culturii naționale”. Iar eu și mulți alții considerăm că poezia, proza și poemele sale au puterea de a cuceri pe un cititor, oricât de ursuz al fi. Cum să nu rămâi frumos mirat (?) și să nu dai seama sufletului tău citind câteva versuri eminesciene chiar desprinse din textul vrunei poezii: „Argint e pe ape și aur în aer”, „părea un fulger ne-ntrerupt”, „Tâmpla bate liniștită ca o umbră viorie”, „dulci-s ochii umbrei tale”, „femeie-nfășurată-n sărutări”, „aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”. „adormind de armonia codrului bătut de gânduri…” etc. Alteori, un singur cuvânt susură de armonie, revărsând frumusețea în valuri afective de frumusețe statuară: „vibrândă”, „orchestrul”, „plânsu-mi-s-a”, „sâmbur”, „frumseța”, „troienind” și multe altele.

Încheiem, cu îndemnul de a deschide CARTEA măiastră a lui Eminescu, cu numele simplu și maiorescian: POESII. Ea este, ca și Biblia, o sursă de educație și de inițiere în cunoașterea vieții omului, având privirea ridicată spre Soare și Cer, ziua, spre Lună și Stele, noapte. Limbajul poetic a cuprins deplin vorbirea limbii române, primind farmec, fascinație, sensibilitate și gracilitate. Citindu-le necontenit cu iubire și prețuire, poemele eminesciene ne răsplătesc cu măreția omului aspirant spre glorie pământeană și ispitit de fantezia metafizică a cosmicului. Eminescu e începutul, e creatorul de începuturi, în care orice „om autentic își face încercarea de a fi om estetic”. Încheiem aceste considerații fugare cu o strofă din poemul Călin (file din poveste):

„De când codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată,

Își deschide-a lui adâncuri, fața lunii să le bată,

Tristă-i firea, iar vântul sperios v-o creangă farmă,

Singuratice izvoare fac cu valurile larmă”. 

Căutarea altor alcătuiri lirice devine semn că scrierile eminesciene a câștigat bătălia cu eventualele prejudecăți. Dragostea pentru textualizările lui Eminescu … mărturisește despre valoarea luciferică a întâiului mare geniu al culturii române.