Războiul din Ucraina și limitele discursului occidental 

Războiul din Ucraina și limitele discursului occidental | O analiză între securitate, interese și costuri sociale

Cum se construiește astăzi securitatea Europei, cine o plătește și ce rămâne, în realitate, din promisiunea stabilității pentru statele de la periferia strategică – cazul României

Războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucraina nu poate fi înțeles prin sloganuri morale, nici prin formule geopolitice standardizate. El trebuie analizat ca rezultat al unui cumul de vulnerabilități istorice, erori politice interne, rivalități strategice majore și – nu în ultimul rând – al unui sistem internațional care aplică normele diferit, în funcție de actor și de context.

Înainte de 24 februarie 2022, Ucraina nu era un stat „normalizat” din punct de vedere strategic. După 2014, pierderea Crimeea și conflictul deschis din Donbas au transformat statul ucrainean într-un spațiu de frontieră geopolitică, plasat între două proiecte de putere incompatibile: cel euro-atlantic și cel ruso-eurasiatic. Din punct de vedere intern, societatea era traversată de clivaje identitare, lingvistice și regionale reale, iar capacitatea instituțională a statului rămânea fragilă.

Venirea la putere a lui Volodîmîr Zelenski nu a schimbat această realitate structurală. Orientarea pro-occidentală a fost consolidată politic, dar fără garanții ferme de securitate și fără un calendar realist de integrare. Ucraina nu devenise un membru al comunității euro-atlantice, ci un stat aflat în anticameră – suficient de apropiat pentru a irita Moscova, insuficient de integrat pentru a fi protejat direct.

În acest context s-a suprapus și problema politicilor identitare. După 2014, autoritățile de la Kiev au promovat un program de consolidare lingvistică și culturală care a afectat nu doar comunitatea rusofonă, ci și alte minorități naționale – inclusiv română și maghiară. Din punct de vedere juridic, aceste politici nu pot fi asimilate unei persecuții ci doar a unei discriminări etnice sistemice. Din punct de vedere politic, însă, ele au alimentat resentimente, au consolidat narațiuni radicale și au oferit Federației Ruse, și nu numai, instrumente protestatare eficiente.

În acest climat se înscriu și declarațiile liderului naționalist Oleh Tiahnybok, reprezentant al formațiunii Svoboda. „Ca originar din Est, pot afirma cu încredere că ucrainizarea Crimeei, Donbass, Harkov, Odessa, Nikolaev, Herson, Krivoi Rog, Sicheslav, Zaporojye, Kremenchug, Dneprodzerjinsk și alte orașe de limbă rusă este posibilă numai cu ajutorul unei dictaturi militare totalitare, măsuri represive. Acesta este momentul în care apărătorii «bilingvismului» vor avea dinții tăiați cu foc de mitralieră, când pentru astfel de cazuri îi vor împușca pe ucrainofobi pe loc fără proces sau anchetă…. De ce să ucizi când poți demonta școlile rusești și orice altceva și să pedepsești sever orice manifestare de separatism prin metode polițienești…”

Discursul său violent și explicit represiv nu poate fi atribuit statului ucrainean ca politică oficială, dar nici nu poate fi ignorat ca simptom al unei zone radicale existente în societate. Însă este excesiv să fie folosit pentru invazia unui teritoriu suveran.

Motivarea reală a Federației Ruse nu se reduce la dorința Ucrainei de a adera la NATO sau la Uniunea Europeană. Aceste elemente nu reprezintă cauza profundă.

Pentru Rusia, Ucraina este o piesă centrală în arhitectura propriei securități și, mai ales, în construcția simbolică a statutului de mare putere. Pierderea definitivă a Ucrainei din zona de influență rusă ar însemna pierderea adâncimii strategice, diminuarea controlului asupra bazinului Mării Negre și confirmarea ireversibilă a eșecului proiectului de reconstrucție a unei ordini regionale dominate de Moscova.

De cealaltă parte, Occidentul a motivat public implicarea sa în sprijinul Ucrainei prin apărarea principiului inviolabilității frontierelor și a ordinii internaționale bazate pe reguli. Discursul este însă fragil atunci când este confruntat cu propriile precedente.

Intervenția din 1999 în fosta Iugoslavia și desprinderea ulterioară a Kosovo de Serbia au demonstrat că principiul integrității teritoriale a fost, la rândul său, relativizat atunci când interesele politice ale marilor puteri occidentale au impus-o. Diferența dintre cele două situații nu este una de natură juridică pură, ci una de raport de forță și de interes strategic.

Precedentul considerat astăzi „extrem de periculos” nu este simpla vecinătate istorică dintre Europa de Est și Rusia, ci normalizarea războiului de cucerire teritorială ca instrument politic într-un spațiu european care, după 1991, se construise pe ipoteza renunțării la acest tip de conflict.

În mod corect, trebuie spus însă că sistemul european de securitate nu era stabil înainte de 2022. Fisura strategică majoră dintre Rusia și Occident a fost adâncită tocmai de intervenția NATO din Balcani. Afirmația potrivit căreia războiul din Ucraina ar fi singurul factor de destabilizare este, așadar, o simplificare ireală, convenabilă.

Care sunt, în mod realist, interesele Occidentului?

Pentru Uniunea Europeană, sprijinirea Ucrainei este legată de protejarea frontierelor estice, de menținerea coeziunii interne și de evitarea apariției unei zone extinse de instabilitate necontrolată la granițele sale. Pentru Statele Unite ale Americii, miza este mai largă: menținerea credibilității sistemului global de alianțe și limitarea capacității de proiecție militară a Rusiei, fără angajare directă.

În termeni strict strategici, conflictul din Ucraina funcționează ca un război de uzură purtat prin intermediar.

Se afirmă adesea că, în cazul unui succes ucrainean, Europa va obține o frontieră estică stabilizată și o Rusie descurajată pentru cel puțin o generație. Ambele ipoteze sunt excesiv de optimiste, chiar nerealiste.

Chiar și într-un scenariu favorabil Kievului, Ucraina va rămâne mult timp un stat profund militarizat, marcat de distrugeri, de tensiuni sociale și de probleme structurale de guvernare. Frontiera estică nu va fi „stabilă” în sens clasic, ci gestionată militar și politic. Iar Rusia, ca putere nucleară și actor cu resurse strategice considerabile, nu poate fi descurajată pe termen lung în sensul clasic al Războiului Rece.

Câștigul real pentru Europa nu este unul economic și nici unul spectaculos politic. Este un câștig limitat de timp strategic – timp pentru adaptare, pentru reconfigurarea politicilor de securitate și pentru consolidarea capacităților proprii.

Pentru România, miza este și mai concretă. Argumentul potrivit căruia, în cazul prăbușirii Ucrainei, România ar deveni stat de frontieră directă cu o Rusie agresivă nu trebuie interpretat în cheia istorică simplistă a unei vecinătăți vechi de secole. Diferența esențială este cadrul strategic actual: România este stat membru NATO, iar o eventuală apropiere directă a forțelor ruse de frontiera alianței ar modifica substanțial ecuația de securitate regională.

Din acest motiv, sprijinul acordat Ucrainei nu este un gest de solidaritate idealistă, ci o formă de securitate preventivă susțin oficialii NATO și UE

Problema majoră – și aici critica este legitimă – este că această politică externă nu este acompaniată de un proiect intern de protecție socială și de consolidare a rezilienței societale. Costurile sunt enorme, 0,3% din PIB, dar reale, și sunt suportate în principal de populație, cu consecințe negative evidente.

În mod repetat, dezbaterea publică se concentrează pe deficitul de comunicare al autorităților. În realitate, nu lipsa discursului este problema centrală, ci consecințele economice și sociale cumulative: subfinanțarea cronică a educației, precaritatea alimentară, migrația masivă a forței de muncă și slăbirea coeziunii sociale.

Datele publicate de instituții internaționale, precum Organizația Națiunilor Unite, confirmă vulnerabilități structurale severe ale României în domeniul educației și al protecției copilului. În acest context, orice politică de securitate care ignoră dimensiunea socială riscă să devină, paradoxal, o sursă de insecuritate internă.

În ceea ce privește controlul utilizării fondurilor acordate Ucrainei, realitatea este una incertă. Există mecanisme occidentale de monitorizare și condiționalități politice. Nu există însă un nivel de transparență comparabil cu cel al administrațiilor civile din timp de pace. Afirmația potrivit căreia „nimeni nu controlează nimic” este exagerată, dar la fel de inadecvat este să se pretindă că standardele de guvernanță sunt pe deplin funcționale într-un stat aflat într-un război de amploare.

Finalitatea probabilă a conflictului nu este o victorie totală a uneia dintre părți, ci un aranjament de tip conflict înghețat, cu o linie de contact stabilizată, fără un tratat de pace robust și cu negocieri recurente. Din punct de vedere strategic, aceasta este soluția cea mai compatibilă cu raportul real de forțe.

În ultimă instanță, războiul din Ucraina nu este o confruntare între bine și rău, ci un episod major al competiției pentru arhitectura de putere a Europei.

Pentru România,

întrebarea esențială nu este dacă sprijinul pentru Ucraina este justificat strategic. Întrebarea reală este dacă statul român este capabil să transforme această opțiune externă într-un proiect intern de consolidare socială.

O societate fragilizată educațional, economic și demografic nu poate susține pe termen lung nici cea mai sofisticată arhitectură de securitate.

În lipsa acestei corelări între politica externă depinzând de parteneri și realitatea socială din țara românilor, securitatea rămâne o construcție abstractă – solidă pe hărți și extrem de vulnerabilă în viața de zi cu zi.

Dă doamne pace pe pământ și bine la români!

• Citește mai multe articole ale autorului – AICI