INSOMNII PARALELE (II) | CEL MAI MARE DUȘMAN AL RAȚIUNII ESTE RAȚIUNEA ÎNSĂȘI…
[MĂRTURISIRE DE CREDINȚĂ: Am ajuns la o vârstă când vine vremea să încep să trag niște concluzii. În nici un caz, finale… pentru că nu există așa ceva. Tentația unor reflecții cu pretenția de a fi definitive este foarte mare; în realitate este doar o deșertăciune infatuată. Mai ales în lungile și repetatele mele insomnii. Francisco de Goya ne-a lăsat – în afara geniului său artistic – și un aforism celebru: „El sueño de la razón produce monstruos” [„Somnul rațiunii crează moștri”]. Îmi permit – cu umilință (!) – să-l amendez cu o întrebare: Da’ insomnia rațiunii, ce face?… Sau, pur și simplu, insomnia, ca atare – aș supralicita eu… AUTORUL]
(ÎNTĂLNIRE DE „GRADUL II…”): FIZICĂ & ANTI-FIZICĂ; PARA-FIZICĂ & TRANS-FIZICĂ; META-FIZICĂ & TEO-FIZICĂ
1. Religia vulgata: Până și Vaticanul i-a adunat pe toți extra-tereștrii și i-a adăpostit sub pulpana lui Dumnezeu…
Când am aflat că – sub pontificatul Papei Francisc – Vaticanul a recunoscut existența „fenomenelor OZN”, ba chiar a lăsat să se înțeleagă că prelați-astronomi și observatoare astronomice proprii „studiau sistematic și de multă vreme” problema…, nu mi-a venit să cred! Mai că mi-am făcut cruce cu limba’n gură!… Să fim bine înțeleși: plecând de la distincția tacită dintre religia vulgata (cea pentru prostime / pulime) și religia academica (cea de la nivel teologic / teologal) era de la sine înțeles că una „se servește” pentru poporul de rând, de obicei, neinstruit în „cele sfinte” și, cu totul alta „se gătește” în laboratoarele „culinare” înalte ale maeștrilor („chefs”) cucernici. Una e să spui povești de adormit copiii și, cu totul alta e să străbați necunoscutele căi ale Domnului prin exerciții spirituale super-sofisticate de factura metafizicii transcendentului. Evident că, de la nivel „înalt” mai „scapă”, coborând ștacheta, unele idei „bine digerate”, in commodum populi. Și religia – exercitată la orice nivel – trebuie să facă față timpurilor!… Eu – liber-cugetătorul (ca să nu spun, pe șleau, ateul) – compar diferențierea de mai sus cu cea dintre știința de tratat și știința popularizată / vulgarizată. În ultima categorie includ și manualele școlare și cursurile universitare… Deci: între religia academica & religia vulgata, la fel ca între scientia academica & scientia vulgata se află o mulțime de niveluri / trepte „de grad”, corespunzător unei stratificări similare în nivelul de instruire al populației… Cred că lucrurile sunt similare și în alte religii decât cea europeană predominantă (creștinismul); la fel în sistemele culturale și de școlarizare ale lumii contemporane.
Ideea de a coopta fenomenele și „entitățile” extraterestre (de la farfurii „zburătoare și înotătoare” la „omuleții verzi / cenușii” etc.) sub „pulpana” divină a fost, cu adevărat, ingenioasă! Dumnezeu rămâne atotputernic, creatorul și stăpânul absolut al Universului, doar că mai trebuie cosmetizat / fardat din când în când… Prostimea / pulimea n-are decât să se mai instruiască! The problem was solved!… Ca să închei această digresiune, iată: problema extratereștrilor a trecut cu brio din sub-cultură în pop-cultură și așteaptă să fie invitată și… în saloanele academice…
2. Labirintul Minotaurului îi nimic pe lângă întrebarea „Ce este realitatea fizică?” și, corespunzător, „Care este diferența între normal și paranomal?”
În prima parte a acestui „non – / anti – eseu” („Întâlnire de gradul I”), mi-am propus să abordez „ufologia” dintr-o perspectivă „meta-ufologică”… Recte, dacă disec problema realității fizice (și, pendinte, a celei subiective) risc să intru în Problema fundamentală a filosofiei (nu neapărat versiunea marxistă !); iar de aici nu ne mai scoate nici Dracu’!… Și totuși, trebuie plecat de undeva… Așadar, ce naiba este realitatea fizică? Și pentru că mă adresez unui potențial cititor cu instruire medie, voi încerca să mă exprim la nivel de știință popularizată, nu fără a uita o serie de definiții de dicționar, consacrate și aflate la un nivel tot mediu de înțelegere.
«Realitatea este suma sau totalul a tot ceea ce este real sau existent în cadrul unui sistem, spre deosebire de cel care este doar imaginar. Termenul este folosit și pentru a face referire la starea ontologică a lucrurilor, indicând existența acestora. În termeni fizici, realitatea este totalitatea unui sistem, cunoscut și necunoscut. Întrebările filosofice despre natura realității sau existenței sau a ființei sunt considerate aparținând ontologiei, care este o ramură majoră a metafizicii în tradiția filosofică occidentală. Întrebările ontologice apar, de asemenea, în diverse ramuri ale filosofiei, inclusiv filosofia științei, filosofia religiei, filosofia matematicii și logica filosofică. Acestea includ întrebări despre dacă doar obiectele fizice sunt reale (adică fizicalismul), dacă realitatea este fundamental imaterială (de exemplu, idealismul), dacă există entități ipotetice neobservabile postulate de teoriile științifice, dacă există Dumnezeu, dacă există numere și alte obiecte abstracte și dacă există lumi posibile.» [Wikipedia]
De aici, urmează necesitatea elucidării conceptului de „realitate fizică”. Așadar:
«Realitatea fizică reprezintă totalitatea obiectelor, fenomenelor și structurilor care există independent de conștiința umană, fiind guvernată de legile naturii, materie și energie. Aceasta este abordată atât din perspectivă științifică, ce studiază componentele fundamentale ale universului, cât și filosofică, distingându-se între materialism și idealism.» [ibidem].
N.B.: Trebuie să recunosc că niciuna din cele două definiții nu mă satisface intelectual (mai ales, din punct de vedere logic). Ar trebui spus – primitiv și brutal… – că realitatea fizică este ceea ce constatăm prin simțurile noastre (sau „prelungirea” lor, prin aparate special create de om)… și … gata! Eventual, se mai poate adăuga ceva despre evaluarea cantitativă și calitativă a acestor „date” și – pe măsura avansului cercetării – descoperirea / formularea / exprimarea unor legi (tot atât de obiective). Dar în acest caz ieșim din imperiul simțurilor și intrăm în cel al rațiunii. Nu sunt adeptul empirismului clasic și al tezei ( mai puțin „clasice”, dar foarte anglo-saxone…) – „A fact is a fact as a fact”, dar tot de undeva trebuie plecat. La fel, trebuie să ne menținem presupoziția fermă că procesul cunoașterii este unul infinit (crono-topic) și mereu perfectibil. Mă rog, cât o fi omenirea omenire… Niciodată nu vom ști totul… De aici și principiul „optimist” al științei „Nu există lucruri / fapte / evenimente… inexplicabile, ci, care n-au fost încă explicate”!…
Ce ne facem însă atunci când întâlnim „ceva” ce sfidează legile fizicii (mă rog, cele deja cunoscute)?…
Nu este prea confortabil să așteptăm ca știința viitorului „să rezolve” problema… Într-o asemenea situație, ori ne îndoim de realitatea acelui „ceva” și, implicit, și de sănătatea noastră mintală, ori lăsăm fantezia să zburde, dând aripi inacceptabil de largi imaginației (inclusiv celei maladive)… În toată istoria ei, umanitatea și-a „explicat” diverse „evenimente” în limitele paradigmei cultural-cognitive a epocii. Nu se putea dispune de termeni în afară de cei consacrați (inventați) la timpul respectiv… Amintiți-vă de celebra teză – ultima! – a lui L. Wittgenstein din „Tractatus logico-philosophicus”: Acolo unde nu mai ai ce spune (i.e., îți lipsesc resursele de limbaj), trebuie să taci!… De aceea, noi, cei de azi, suntem proști (!), râzând de limbajul „naiv” prin care sunt descrise diverse fenomene (inclusiv cele stranii, ‹ufologistice›) de către oamenii din timpuri mai vechi (străvechi)… Situația e leită și în cazul în care recurgem la taxarea de „paranormal” a unor fenomene pe care (încă!) nu le pricepem, da’i musai le dăm o noimă (?)…
Prefixele de „anti- / para- / trans- / meta- / teo-” atașate termenului de fizică au – în mintea mea – un skepsis: „vioara întâia” este, evident fizica, fie și în înțelesul destul de nebulos dat de definițiile de mai sus; „orchestra” – din care face parte și unde are acest statut primordial – conține, evident, și alte „instrumente muzicale” de care trebuie să ținem cont. Conotația acestor prefixe, după cum vom vedea, nu sugerează o disjuncție perfectă, absolută între ele; dimpotrivă, cred că exisă interferențe, suprapuneri parțiale și chiar conexiuni sui generis. Nu întâmplător încerc să formez acele cupluri terminologice, așa cum apar în sub-titlul materialului de față. Prin asta, vreau să sugerez caracterul foarte „îmbârligat” al lumii, al existenței, a tot ce există și, prin urmare, trăsătura corespunzătoare și la nivelul acelor „ceva” pe care le subsumăm ideii de „extraterestre”. Atașarea atributelor de „necunoscut”, „neidentificat”, „ne-explicat” (ba, chiar „inexplicabil”) la fenomenele în discuție, îmi sugerează o neputință dezarmantă a omului.
„Factualitatea” pe care putem conta se rezumă la o serie de documente incontestabile: fotografii, filme, urme fizice (?) etc. dincolo de orice suspiciune de „fake”… Personal, pun la îndoială relatările, descrierile unor „experiențe trăite” de către unii „martori”… nu am încredere în subiectivitatea inerentă a acestora și, mai ales, în fenomenul de „contagiune”. Chiar și la nivelul înalt atins de resursele actuale de cercetare științifică, obiectivă, s-a ajuns la o „înfundătură”: s-au încercat explicații („naturalizante”), unele acceptabile… Dar tot s-a ajuns la momentul în care cineva, foarte prob, „a pus pușca jos”: un procent „x”, din evenimentele stranii în discuție, tot rămâne i-nex-pli-ca-bil!… Deci, s-o lăsăm pentru viitor! Oamenii nu s-au împăcat niciodată, în toată istoria lor, cu o astfel de abdicare. De aici, două căi: ori s-a ales drumul dogmei religioase (îmi pare rău, dar este cel mai facil!), ori s-a mers pe linia celor mai năstrușnice speculații fanteziste cu rol compensatoriu… „pentru liniștea noastră!”… ha, ha, ha!… Nu am în vedere realizările (scrise sau audio-vizuale) a ceea ce numim – generic – „SF”. Aici e vorba de artă și este cu totul și cu totul altceva. Că „SF”-ul s-a mai inspirat și din „întâmplările inexplicabile”, consemnate în diverse circumstanțe, ei bine, și asta este o „altă mâncare de pește”…
Am atât de multe de spus și de comentat, încât fac eforturi serioase de sistematizare a ideilor și de menținere a „firului roșu” în „narativul spuselor mele”, fără a mă lăsa sedus de „factualitatea senzaționalistă” ce oferă o pită super-albă de mâncat pentru mass-media de profil, dar și pentru cele oportuniste.
* * *
[Boieri dumneavoastră, voi întrerupe dialogul (sperat) sau chiar monologul de circumstanță: e luni, 16 martie, a.c. și peste câteva minute va începe marele derby clujean din play-off: „U” – CFR. Pentru mine e o mare sfâșiere, căci și eu și familia mea suntem legați sufletește de cele două rivale de ne-împăcat… Reiau dialogul / monologul spre zorii zilei de marți…]
* * *
3. „În această lume – infinită crono-topic – poate exista, se poate întâmpla / petrece… orice!… dacă are destul timp la dispoziție… inclusiv… Dumnezeu”…
… În linii mari, acestea au fost cuvintele unui monah–sihastru de la o mănăstire de lângă Cluj. Eram încă student, în practica (sociologică) de vară și am ajuns și pe „acolo”. Absolut accidental. Țin minte – veci pururi – aceste cuvinte (le redau cu aproximare, din memorie). Le-am invocat adeseori, în diferite contexte, pentru că rămân convins că reprezintă „prologul” oricărei discuții despre Univers… Eu îl consider un principiu metafizic absolut atot-cuprinzător și nemaipomenit de util în analiza fenomenelor… „extra-terestre”…
Astfel, în încheierea acestei părți dintr-un episod care promite să fie destul de lung, vă propun, boieri dumneavoastră, două experimente mintale; primul mai simplu, al doilea, mai complicat:
(a) Se știe, noi trăim într-un univers (spațial) tri-dimensional, așa suntem „creați”; o „a patra dimensiune” (timpul) are o altă semnificație – continua schimbare, transformare a tri-dimensionalității. Nu degeaba în „Mahabharata” se zice că „Timpul este sămânța Universului”. Pentru că timpul este schimbare, transformare, mișcare! Ceva ce „se petrece” nu are loc ÎN timp, ci ESTE timp… Ei bine, ne putem reprezenta cu ușurință o lume crono-topică bi-dimensională, uni-dimensională. Dar o lume cu mai mult de trei dimensiuni spațiale? Ceea ce face matematica și chiar fizica ultra-teoretică (spații n-dimensionale) este un pur exercițiu abstract-imaginativ, construit ipotetico-deductiv… și cam atât! Nu cred că ne putem construi mintal (cu sens!), că ne putem reprezenta rațional, o lume (reală!) cu mai mult de trei dimensiuni spațiale! Pentru că rațiunea nu poate mai mult decât este ea în condiția ei cunoscută și firească!
(b) Ceva puțin mai greu. Să ne reprezentăm distanțele (spațiale) dintre elementele micro-universului (atomic, sub-atomic ș.a.m.d.), dar amplificate de mii, milioane de ori astfel încât să ajungă la mărimile („obișnuite”) ale lumii noastre. Ce ar rezulta? Un nou „spațiu cosmic” – sui-generis – și foarte, foarte straniu! Invers, dacă am reduce parametrii tri-dimensionali, măcar ai galaxiei noastre, la proporțiile lumii noastre obișnuite, ce imagine ar rezulta? Sigur, ceva foarte, foarte straniu…
Evident, s-au încercat astfel de „exerciții” și ele nu au dus decât la ipoteza meta-versului sau multi-versului; ba, mai mult, s-a ajuns să se pună problema dacă aceste „x”-universuri sunt paralele sau se intersectează cu Universul nostru (cât de cât cunoscut…). Ajungem astfel la dureri serioase de cap… Și toate acestea pentru că rațiunea umană (acum nu mai e pleonasm!) iși are limitele ei iar principala limită este … ea însăși!…
Vom vedea în „cele părți” ce urmează, cum am putea aborda fenomenul OZN, extra-terestru sau… , prin prisma anti / para / trans / meta / teo… fizicii, înțeleasă ca știința ce abordează – cel mai „totalitar”! – nevrednica asta de realitate în care ne naștem, trăim și… ne ducem…
[By the way, „U” Cluj – CFR Cluj: 2 – 1…]
No, SERVUS, dragilor!
Citește și:
- INSOMNII PARALELE (I)
- mai multe articole ale autorului: AICI – Reportaje și AICI – Opinii













