INSOMNII PARALELE (I) | CEL MAI MARE DUȘMAN AL RAȚIUNII ESTE RAȚIUNEA ÎNSĂȘI
[MĂRTURISIRE DE CREDINȚĂ: Am ajuns la o vârstă când vine vremea să încep să trag niște concluzii. În nici un caz, finale… pentru că nu există așa ceva. Tentația unor reflecții cu pretenția de a fi definitive este foarte mare; în realitate este doar o deșertăciune infatuată. Mai ales în lungile și repetatele mele insomnii. Francisco de Goya ne-a lăsat – în afara geniului său artistic – și un aforism celebru: „El sueño de la razón produce monstruos” «„Somnul rațiunii crează moștri”». Îmi permit – cu umilință (!) – să-l amendez cu o întrebare: Da’ insomnia rațiunii, ce face?… Sau, pur și simplu, insomnia, ca atare – aș supralicita eu… AUTORUL]
1. Provocarea: „Țara (pardon, planeta!) arde și baba se piaptănă (pardon, «vorbește OZN-uri»!)”…
Dintotdeauna misterul și senzaționalul au atras irezistibil: primul, jenează până la paroxism mintea omenească; al doilea, se vinde bine, aduce bani!… Peste toate acestea se suprapune – cu voluptate – tendința noastră permanentă (firească?!) spre antropomorfism și antropocentrism… Oare, nu sofistul Protagoras spunea că „πάντων χρημάτων μέτρον ἐστὶν ἄνθρωπος” [„Omul e măsura tuturor lucrurilor (…a celor care sunt, că sunt și a celor care nu sunt, că nu sunt”]? Oare, nu pe Templul lui Apollo de la Delphi stătea scris „Γνῶθι σεαυτόν” [„Cunoaște-te pe tine însuți”]? Oare, nu Tertulian spunea „Credo quia absurdum” [„Cred, tocmai pentru că e absurd”]?… Eu, rămân profund încătușat, înfeudat de-a pururi socrato-platonicianului „ἓν οἶδα ὅτι … οὐδὲν οἶδα” [„Eu știu că nu știu nimic”]… No, bugăt cu „hiper-intelectualismele”!… Deci…
… Dacă, mai demult, cineva mi-ar fi spus că o să ajung să scriu despre extratereștri, l-aș fi taxat drept drogat sau beat-mangă…
Nu de alta, dar formația mea intelectuală de logician m-a transformat într-un fel de „corcitură” între filosof și om de știință (m-am ocupat toată viața mea activ-profesională de logica, metodologia și filosofia științei, toate străbătute de „firul roșu” al teoriei generale a informației (în speță, cea cognitivă). Ținta era creația științifică. De aceea mă consider ca aparținând „scepticismului bine temperat”. Și totuși, câțiva vechi prieteni (câți mai sunt în viață… și sunt departe!) și care mă mai citesc (și mă critică!) sistematic, m-au pistonat ca – măcar în treacăt – să mă ocup și de „această problemă”. Cel puțin, în amintirea disputelor noastre aprinse din adolescență și fragedă tinerețe pe marginea „temei”. Unul dintre ei (mai) este acum în S.U.A. (Arizona) iar celălalt se (mai) află acum în Germania (Baden-Wurttemberg). Îmi amintesc, cu plăcere, cum devoram, împreună, cărțile lui Josef Allen Hynek (e.g. „Experiența O.Z.N. O cercetare științifică”), ale lui Victor Kernbach (e.g. „Enigmele miturilor astrale”), ale lui Doru Davidovici (e.g. „Lumi galactice”) sau ale lui Erich von Daniken – un diletant strălucit – (e.g. „Amintiri despre viitor” – o traducere românească mult mai inspirată a titlului inițial – „The Chariots of Gods”) ș.a.m.d. Nu mai vorbesc de impactul unei producții cinematografice – printre puținele ce nu erau kitsch – „Întâlnire de gradul 3” (filmul lui Steven Spilberg, unde strălucea regretatul Francois Truffaut) etc. etc. etc. Nu ascund nici faptul că am urmărit sistematic (acum revăd!) producțiile documentare de la DG-World și DG – History despre „astronauții antici” și… cei „actuali”… Sunt foarte bine făcute! Îndrăznesc să susțin valoarea lor didactică, dacă ar fi proiectate și în școli… Dar cine nu s-a lăsat fascinat de această lume stranie care ne este dezvăluită cu mijloace tehnice strălucite și cu scopuri comerciale străvezii? Da!, s-au scris milioane de pagini și s-au turnat milioane de metri de peliculă pentru milioane de „amatori”… Singurele mele „certitudini”, cu care am rămas de atunci încoace, sunt: (a) Anticii nu au fost, cu absolut nimic (!), mai tembeli decât contemporanii noștri; (b) Toată istoria noastră veche (și foarte veche!) trebuie re-formulată, re-interpretată, re-scrisă… oare nu ar fi cazul și pentru „istoria” noastră acut-prezentă?; (c) Dacă nu ne deschidem bine mințile – fără a ne lăsa amețiți de fanteziile scăpate de sub control – riscăm să re-cădem într-un fel de „neo-mistică” a lucrurilor neînțelese… (d) se poate construi o punte între „extratereștrii antici” și „extratereștrii de azi”? Ipotezele nu devin adevăruri / teorii decât în condiții drastice de testare (Pace, K.R. Popper!); (e) Între păstrarea „secretului” (rațiuni, primordial, militare) și „aruncarea ciozvârtelor de informații” în gurile căscate ale opiniei publice, suferindă de inaniția senzaționalului bine ticluit și manipulat, e o distanță atât „de lungă” ca în „La Steaua” lui Mihai Eminescu…
Prin urmare, într-una din insomniile mele mai recente, m-am hotărât „să cutez”…
2. Criza de interpretare, criza de reprezentare, criza de asumare… sau „Nu există lucruri inexplicabile, ci doar care nu au fost încă explicate”…
Cluj, toamna lui1968, undeva în „pre-ajunul” zilei de 15 septembrie (atunci începea școala)… Urma să pășesc în clasa a XI-a. Eram cu taică-meu în buluceala obișnuită a momentului din orice librărie – cumpărarea de rechizite școlare (manuale, încă primeam gratuit de la școală, întru veșnică folosință: nu erau încă transmisibile…). Ne aflam în spatele Operei Române (& Teatrul Național) – un mic parc, poate cel mai „central” în vremea aceea. Multă lume oprită și privind spre cer. Era cam în jurul orei 18 („trecute fix”), ceva nori pe cer, dar – după cum se vedea – erau mânați de un vânt destul de puternic. Și atunci… am văzut și eu… Chiar deasupra urbei, insensibil la vântul ce bătea dinspre vest, strălucind încă în soarele apusului, stătea fix pe poziție… „ceva”… Păreau două corpuri geometrice transparente, unul într-altul. Nu erau, în nici un caz (!), baloane „meteo”. Nu puteam aprecia distanța, dar erau / păreau (?) destul de aproape de sol. S-a văzut apoi un avion ușor, decolat de pe Aeroportul Someșeni (azi „Avram Iancu”) care dădu ceva târcoale prin „zonă”. Apoi a plecat. Odată cu lăsarea serii, cerul „s-a mai spălat”, dar obiectul continua să rămână „acolo”… fix! Mai strălucea palid în lumina ultimelor raze de soare. Apoi… norii au umplut complet scena cerească… Apoi, nu mai știu… ne-am întors acasă.
Țineți cont, anul 1968 a fost un an cu multe semnificații pentru Românica. Printre altele, istoricii consideră că a fost anul apogeului popularității Motanului Arpagic. Au fost „ceva evenimente” notorii: vizita (prima!), din luna mai, a președintelui Franței – Charles De Gaulle – scurtată din păcate, de evenimentele „revoluționare” ale tineretului (mai ales studențimea) din Paris; „Primăvara de la Praga” urmată de invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia (mai puțin Românica, spre cinstea noastră!); celebrul meeting spontan (?) din Piața Palatului (în fața CC-ului, 21 august) din Bula lu’ Pândaru … Aș mai adăuga și popularizarea / comentarea (încă destul de timidă) a evenimentelor stranii, cu iz „ozn-istic”, din Pădurea Hoia-Baciu – „Triunghiul Bermudelor… de la Cluj”… Nu mai vorbesc de comentariile de presă locală („Făclia” – un echivalent al lui „Flacăra Roșie”-Arad) despre cele văzute și de subsemnatul… Deci a fost un an „strașnic” și în care începuse să adie și un „vânt de libertate”… Conchid: a fost prima și ultima oară când am avut o „întâlnire de gradul… I ” (i.e., doar vizuală). M-a marcat: citisem deja multe despre… Acum, ar fi trebuit să urmeze o debarasare totală de scepticism și negativism față de… Dar n-a fost așa!…
Nici nu-mi trece prin minte să recapitulez, măcar selectiv-evenimențial, tot felul de „fapte” din fabulosul „dosar” al evenimentelor „enigmatice”, plecând dinspre trecutul (foarte!) îndepărtat spre zilele noastre. Este treaba altora. Noima întregului material pe care am de gând să-l desfășor (pe mai multe părți) aici, în Critic Arad, este cu totul alta: m-a obsedat și mă obsedează încă o întrebare (incomodă?!) – De ce, o lungă-lungă-lungă perioadă de timp, oameni considerați cu expertiză științifică recunoscută, nu au îndrăznit să ia „taurul de coarne” (la modul clar și serios, mai ales public!) ??? Evident, de aici, decurg o mulțime de „explicații ipotetice”, dar, înainte de a le lua, la rândul meu, la răspăr… nu doresc decât să menționez cazul lui Josef Allen Hynek…
Omul de știință (și de presă!) american (de origine cehă!) a fost astronom, profesor și… „ufologist”… După „istoricele” evenimente din 1947 (incidentul OZN de la Roswell – New Mexico USA), generatoare de aprige controverse ce continuă și azi, Guvernul de la Washington a decis să mai potolească fojgăiala mediatică și agitația de masă – evenimente ce au urmat, firesc! – prin instituirea a trei proiecte consecutive (științifice?, politice?, propagandistice?). Este vorba de Project Sign (1947-49), Project Grudge (1949-51) și Project Blue Book (1952-69). Să nu uităm că America intra în cumplita perioadă McCarthy (isteria / paranoia anti-comunistă) pe fondul „războiului rece”. J.A. Hynek fusese co-optat în „afacerea” de mai sus cu scopul clar de a combate contagiunea, epidemia „ufologistică”, contribuind cu explicații naturaliste (deci firești!) pentru straniile fenomene „en vogue”… Scopul era destul de nebulos: aruncarea „vinovăției” în spinarea URSS (?); comutarea atenției de la „fantezii cosmice” spre realitatea (și „necesitatea”!) luptei anti-comuniste (?); estomparea unor informații (presupuse) spre a fi utilizate exclusiv în interesul complexului militar-industrial nord-american (?)…
Ceea ce se petrece este extrem de interesant: Hynek evoluează de la negarea („argumentată”…?) a fenomenului UFO spre susținerea (sic!) a acestuia, i.e., exact contrariul intențiilor inițiale, guvernamentale… Devine astfel unul dintre puținii cercetători serioși, avizați, experți… ai timpului respectiv, dispus să se arunce în „arena cu lei” a savanților (dar și a politicienilor interesați) cu vederi obscure, rutinate chiar… dogmatice! Ultimii (savanții) erau totuși vocea avizată a timpului… Hynek desfășoară – până la moarte (1986… îmi amintesc bine, presa mondială a semnalat cu mult regret dispariția eminentului ufolog) – o campanie susținută pentru menținerea conștiinței publice în stare de veghe! Printre multele sale realizări (contrare interesului Guvernului american al timpului) menționez doar că este fondatorul prestigiosului Center for UFO Studies (CUFOS) – 1973.
Să revenim deci la interogația de bază: DE CE?
De ce mințile luminate ale timpului s-au ferit, ca dracu’ de tămâie, să abordeze (public!) fenomenul OZN? Nici fondatorul teoriei relativității (restrânse și generalizate) & adepții săi, nici fondatorul „școlii” de fizică cuantică & dezvoltatorii ei, nici „părinții” geneticii moderne, nici… (observați!… evit nume!) nu „s-au aruncat” în pomenita groapă cu lei… ATUNCI!? (vreau să spun, în acele vremuri…)!?… Au existat niște „curajoși”, vectori (mai răsăriți) ai opiniei publice, chiar și unii savanți respectabili care… „au riscat”!… Ce, naiba, riscau? Credibilitatea publică! Era și mai este ucigător pentru un om, recunoscut public pentru realizările sale (în orice domeniu, nu numai cel științific!), să fie făcut „de cacao” pentru mărturisirea unor opinii ce contraziceau prostia prostimii publice… Istoria europeană, sărmana (!), ne-a dat deja destule exemple!… Unii au îndrăznit, dar, cu „cu o floare nu se face primăvară”. Să mai punem la socoteală și interese „guvernamentale” care – din rațiuni politico-electorale, sau chiar de strategie militară – nu vedeau cu ochi buni astfel de demersuri. Manipularea opiniei publice a fost, este și va fi o permanență a oricărui guvern, oricât ar fi statul respectiv de democratic, de „deschis”!… Să nu ne imaginăm că numai America a fost „terenul” predilect al unor astfel de fenomene enigmatice… Dar „acolo”, lumea nu a prea tăcut… Pe fondul războiului rece, URSS (ca și Rusia actuală !), China, chiar și Franța și Anglia etc. nu „s-au omorât” să dea publicității lucrurile „bizare”… Mult mai târziu, marile puteri occidentale n-au mai prea avut încotro… Despre restul țărilor unde s-au mai petrecut astfel de „evenimente”, nu putem vorbi decât de senzaționalismul interesat, aducător de câștiguri (i.e., bani!)… dacă era cazul și era posibil… Și în prezentul nostru „acut”, pe fondul presiunilor de „desecretizare” (sic ! ha, ha, ha!…) a unor documente strict „clasificate”, credeți, boieri dumneavoastră, că vor fi lăsate la îndemâna prostimii date / informații care….(???)… De fapt, este –mi se pare mie? – o atitudine „normală” a oricărui stat de a obține și păstra un anumit „monopol”… asupra a CE? Eh, That’s the question!…
Să revenim la paradigma „umanității omului”, a „raționalității rațiunii umane”…
Credeți că umanitatea va fi vreodată capabilă să-și depășească propria umanitate, propria rațiune? Recte, să gândim „ingândibilul”, să ne imaginăm „inimaginabilul”, să ne reprezentăm o realitate (?) „ireprezentabilă”, să ne situăm într-o paradigmă … „inparadigmabilă”?…
Permiteți-mi să vă reamintesc niște fragmente de versuri din Lucian Blaga („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”) care, în genialitatea lor, spun infinit mai mult decât mine, pigmeul…
«Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – (…)
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei…» [s.n.]
În partea a doua și a treia a acestui „non-eseu” (!) voi risca o abordare complet „ne-ortodoxă”, care nu va arunca la gunoi (dar nici prea departe de…) toată rațiunea umană (pleonasm?) pe care o proslăvim… Tocmai eu, logicianul, cânt prohodul rațiunii, căci și-a găsit „nașul”… în ea însăși!… Voi pune la bătaie toată „artileria mea grea” din arsenalul gândirii mele de acum. Am dat dovadă de destulă condescendență și, deocamdată, mă simt ca o lămâie putredă și … stoarsă…
Cu un gust amar… No, servus dragii mai!…
P.S.: dedic cele scrise și cele care vor urma („la temă”), vechilor mei prieteni care mi-au lansat „provocarea”, Alin (USA) & Ioane (Deutschland); așiderea, bunilor mei prieteni arădeni, și poeți „de rasă aleasă” Dehe & Ovidiu Someșan…
- Citește și mai multe articole ale autorului: AICI – Reportaje și AICI – Opinii
