Pregătit de cacafonie

Toată agitaţia asta americanofonă, cu drumuri închise, preşedinţi nervoşi, poliţişti locali stresaţi şi sindicaliști în pragul nebuniei, toate astea mi-au umplut creierul suprasolicitat şi aşa, împiedicându-mă să observ că preţul gigacaloriei s-a mișcat, bineînțeles în sus. Şi, astfel, la iarnă, ori o să-mi dau tot avutul pe căldură, fie o să ejaculez omuleţi de zăpadă alb-gălbui. Capacul mi l-a pus imaginea unui fan din arcul liberal, surprins, din păcate doar ochiometric, cum se scărpina în cur, în faţa palatului administrativ, sau casa suspinelor, pentru arădeanul conectat la CET. Mi-am dat seama că direcţia este cea greşită pentru noi, iar respectivul ales avea o dexteritate uriaşă în mânuirea mâinii în cavităţile naturale.

Şi aşa, ca consecinţă a gestului ce fu teroarea mea o săptămână întreagă, am refuzat să devin rasist, adică cum ar fi să nu-i iubesc pe cei ca Cabral, sau xenofob, dacă cumva nu i-aş iubi pe cei ca Cătălin Arabu, mai ales că, când s-a căsătorit el, adică Cătălin, l-am văzut toţi, la televizor, în prime time. Problema nu sunt nunţile de manelişti, nici munţii de bani neimpozitaţi pe care ni-i fâlfâie în faţa noastră, a fomiştilor gata să idolatrizăm orice căcănar în costum lucios care apare pe tub. Problema e că căldura s-a scumpit, că gazul s-a scumpit şi el, că caşcaval n-am mai mâncat de mult, că mai mult fu telemea în frigiderul meu.

Marea problemă nu e noua cacofonie locală, deschiderea popular-popilisto-liberală, ci celelalte cacofonii, pe care le cunoaştem foarte bine. Mă doare mult mai puţin că Călin Popescu Tăriceanu e în luptă cu nu știu ce structură obscură, decât că coropişniţele şi gândacii urcă la etajele superioare ale spitalelor. Că cărăuşii bagă tot mai multe droguri în ţară, e interesant, dar că circa nouă de poliţie locală din cartierul meu n-are nici o utilitate practică, ei bine, asta e grav. Şi irefutabil.

Problema nu sunt importurile, ci faptul că importăm tâmpenii. În primul rând, obiceiuri proaste. La ce ne-ar trebui, de exemplu, în sărăcia asta, un top trei sute? Topul american n-are nici o utilitate aici, afară de cazul că capra vecinului bogat e foarte aproape de tine, şi nu te vede nimeni cum o hăcuieşti. Cu ruşii, pe de altă parte, nu putem să ne înţelegem. Că în rest, sănătate şi-un praz verde, bătutul nevestei şi alcoolizarea sunt campionate naţionale, iar cedarea de carne proaspătă şi geto-dacă califilor, o cutumă. Nu ne mai sperie că băieţii, dacă contribuie la fondul de pensii, o fac bătând până la moarte un pensionar, şi nici că fetiţele de 12 anişori se îmbracă şi se poartă ca coardele de cartier.

De fapt, odată cu iarna, o mare parte dintre noi nu mai trebuie să aibă griji. Cum ar fi grija că culcuşul nu e cald, sau că calul sau vaca chiuie după nutreţ. Că nu-i de unde. Că cancanul sinistru în care ne învârtim rupe bugetul local şi e mult mai important decât pensionarii vânaţi de executorii judecătoreşti, asta e o certitudine. Singura mare întrebare e cum facem să sărim peste micul dejun şi peste prânz. Că cină n-am mai avut de ceva timp.

Dacă calea e aceasta, înseamnă că conu Ion Luca Caragiale a avut mai multă dreptate decât trebuia.