Pe dragul meu prieten, Petre Don, aveam în plan să îl invit la rubrica mea, Critic Guest din Critic Arad, dar plecarea lui a fost atât de subită și șocantă încât nu am mai avut când să-i propun. Am vorbit ultima oară cu el în 8 iunie, la o zi după dezvelirea bustului tatălui meu, în fața Casei de cultură din Curtici, eveniment la care nu a mai putut ajunge din cauza problemelor de sănătate. Nu mi-am putut imagina atunci că era atât de grav.
Pentru că nu a putut ajunge, mi-a lăsat printr-o rudă un binoclu, fiindcă acesta era Petre, îi plăcea să ofere prietenilor cadouri. Mi-a spus că a fost binoclul pe care îl purta cu el în călătorii și avea pasiunea aceasta irezistibilă de a explora, iar acum mi-l lăsa mie să descopăr lumea prin lentilele lui. Am fost impresionat de gestul său atât de generos. Într-atât, încât chiar a doua zi am urcat la cetatea Șiriei să testez binoclul. I-am și trimis lui Petre niște poze de sus, de la cetate, dar nu mi-a mai răspuns. A fost momentul în care am avut, pentru prima dată, o presimțire…
Petre Don era tipul poetului marginal, risipitor, boem, un poet cu experienţa scrisului anecdotic, cu accente dramatice. Nu-şi reprima niciodată originile rurale, din contră, era mândru să facă parte din tagma curticenilor. Îşi trăia singurătatea în propoziţii simple, Pur și simplu, așa cum și-a intitulat una dintre cărțile de versuri. Nonconformist, parodic, înțepător atunci când trebuia, el s-a apropiat de poezie în stilul prietenlor săi boemi pe care i-a frecventat: Francisc Vinganu, Gligor Sava, Petre Grozav, Petru M. Haș şi alţii.
A lăsat în urma lui câteva volume de poezie, dar și o carte de interviuri, Dialoguri deschise, publicată în 2016 la editura Mirador.
În acest volum, a avut un dialog și cu tatăl meu, o discuție tihnită ca între curticeni, dar mai ales ca între buni prieteni. Un interviu datat exact în urmă cu 10 ani (26 iunie 2014), care consider că merită să fie readus în atenția cititorilor. În memoria celor doi, care sunt convins că acum stau la taclale.
1) Domnule Gheorghe Mocuţa, făceaţi parte dintr-o grupare de scriitori şi iubitori de cultură din Curtici, oraşul d-voastră natal, grupare care s-a coagulat în spaţiul numit „Triunghiul Bermudelor”. Ce era (este?) „Triunghiul Bermudelor”? Vă rog să evocaţi acea perioadă.
„Triunghiul Bermudelor” la care te referi, dragă Petre Don, o fi „cercul poeţilor dispăruţi înainte de dispariţia lor fizică”, din micul orăşel de frontieră din Câmpia de Vest, Curtici. Locul cu pricina era un fel de zonă liberă de comunism şi idei preconcepute, – chiar pe vremea comunismului – un bar din centrul urbei unde ne adunam din când în când cu poetul Francisc Vinganu, cu pictorul Mircea Senic, cu poetul Petre Grozav. Amestecul de boemă şi idei îndrăzneţe, de şopârle şi anateme aduna în jurul nostru nu numai un public dubios care ne sorbea înţelepciunea mioritică ci şi copiii de suflet ai se-cur-ităţii locale care se îmbătau ca porcii şi nu pricepeau nimic. Dar aveau şi ei de lucru şi ne înregistrau discuţiile după care le treceau pe curat spre veşnica pomenire a regimului Totalitont (cum bine zice Luca Piţu). Nu trebuie să-l ignorăm nici pe Nicolae Aaniţei, poetul câmpiei înveşnicite, actualmente primar, de vreo trei mandate, care după revoluţie s-a apucat de afaceri. Şi bine a făcut. Era vremea boemei din „Câmpia secretă”, poemul se numeşte bardezi:
„în barul de zi din centru urbei poreclit
zona liberă şi cercul poeţilor dispăruţi
stau la masă cu băutorii de absint
ai lui Degas şi Picasso:
Francisc Petre şi Mircea.
fiecare cu gândul aiurea
îşi poartă stigmatul ca pe un obiect de lux.
Francisc: răguşeala iradiată cu cobalt
Petre: existenţiala dia&liza
Mircea: reumatismul din genunchi.
eu le susţin moralul de tineri pensionari
ei mă poartă spre tinereţea fără bătrâneţe a
monopolului
spre viaţa fără moarte a berii.”
Eu eram pe vremea aceea „un dascăl depeizat întors acasă din apostolat/ şi devorat de himerele altora/ un sămănătorist melankolic”… Poemul se numeşte Viaţa lumii şi dacă îl parcurgi până la capăt îţi dai seama că e o perpetuă pendulare între două lumi. E perpetua sfâşiere dintre nou şi vechi. Cred că poetul e o călăuză a noimelor spre zona interzisă, care poate măcar identifica şi salva mesajul unei lumi pe cale de dispariţie. Fie, acesta, sensul sublimat al „Triunghiului Bermudelor”.
A scrie însemna pentru mine, pe vremea aceea, o formă de supravieţuire, un mod de a rezista alienării psihice pe care o propaga ideologia stupidă. N-aş fi reuşit să scriu singur, fără să simt solidaritatea celorlalţi, fără să apelez la limbajul esopic, la şopârle de genul: „Trag după mine un imens năvod/ Şi mulţi pescari conduşi de-un voievod/ În pliurile mării mă ascund/ Peşte utopic port în maţe-un om/ Ce-a fost abis şi demon, zeu, atom/ Dormim pe rând, să nu ne dăm la fund.” După o strofă ca asta mi se părea că eu am descoperit America. Eram un Sisif fericit în nefericirea lui. Nu-mi doream altceva decât să fiu publicat şi citit. Atunci revistele se citeau în întregime şi erai imediat remarcat. Simţeai efectul. Acum scriu cronica literară, dar nu ştiu câţi mă mai citesc.
2) În prezent sunteţi un scriitor puternic ancorat în literatura română actuală, aveţi un nume de rezonanţă, mai ales în domeniul criticii literare. Totuşi, aţi debutat cu trei cărţi de poezie, „Câmpia secretă” (1986), „Îngerul ridică lespedea” (1992) şi „Zăpada anului unu” (1994), toate trei premiate. Ce v-a determinat să faceţi saltul de la verbul cald al poeziei la cel rece al criticii literare?
Evoluţia mea spre critică s-a petrecut sub auspiciile măreţelor transformări din câmpul literelor. Odată cu apariţia revistei „Arca”, după Loviluţie (cum bine zice tot Luca Piţu) era nevoie de pălmaşi pe câmpul lecturii iar eu am răspuns chemării lui Vasile Dan de a ţine o rubrică de cronică literară, alături de Romulus Bucur, de regretatul deţinut politic şi strălucit eseist, Viorel Gheorghiţă, de criticul Horia Medeleanu, de istoricul Ghiţă Lazea, de regretatul Dorel Sibii şi alţii. Mai târziu, după schimbarea formatului revistei am adăugat rubrica de „lecturi paralele” şi rubrica de „Contact”, o scurtă ochire a cărţilor ce soseau la redacţie. Din cronicile şi recenziile ce au urmat, dar şi din lecturile şi studiile mele, – vai, fără proiect! – s-au născut cărţile de critică: „La răspântia scriiturii”, 1996, „Pe aceeaşi Arcă”, 2001,„Sistemul modei optzeciste”, 2004, „Întoarcerea lui Ulise (Receptarea teatrului lui Eugen Ionescu în critica românească)”, 2007; „Pasiuni la capătul nopţii, 2008; „Printre nouăzecişti”, 2013 şi „Literatura Vestului apropiat, Dicţionar biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad”, 2013.
Aceasta din urmă e un fel de sinteză asupra literaturii din „imediata noastră apropiere”, ca să parafrazez un alt critic ilustru, timişorean, cel care m-a iniţiat în lectura critică la revista „Orizont”, pe vremea studenţiei, Cornel Ungureanu. De altfel debutul meu absolut s-a petrecut în 1975 cu recenzie, la „Orizont”, şi nu cu poezie, cum s-ar putea crede. Aşa că adevăratul debut, în volum întârziat, ca poet optzecist a venit în 1992, la insistenţa lui Vasile Dan, în Colecţia revistei „Arca”. A ieşit un volum remarcat de critică, „Îngerul ridică lespedea” care conţinea o primă secţiune mai eteroclită, Mic tratat asupra naufragiului, unde se găseau primele mele poeme scrise cu rimă, cu reminiscenţe livreşti din Dimov şi Şerban Foarţă. Abia următoarele cicluri se apropiau de poetica optzecistă pe care începusem să o asimilez. Fuseseră scrise cu cinci-zece ani în urmă, în momentul când au apărut. Cât priveşte critica literară sub forma recenziei şi a foiletonului, ea s-a născut dintr-un exerciţiu al lecturilor obligatorii şi din încurajările scriitorilor arădeni cu care frecventam cenaclul „Lucian Blaga”: Florin Bănescu, Vasile Dan, Gheorghe Schwartz care aveau nevoie de un critic mai tânăr în urbe şi, după revoluţie, la revista „Arca”.
Pe de altă parte, oferta actuală de carte tipărită depăşeşte orice închipuire. Şi apoi criticii s-au aciuat prin universităţi pentru că meseria de critic nu prea există. Nu te plăteşte nimeni ca să scrii despre cărţile celorlalţi. Trebuie să trăieşti din altceva, eu sunt profesor de franceză la Liceul din Curtici. Cetitul cărţilor nu mai e nici prea plăcut, – e mult amatorism, snobism, mediocritate, – nici de folos. Dacă mă specializam ca profesor în meditaţii la domiciliu mai câştigam un salariu-două, pe muncă cinstită. Aşa, colaborez voluntar la două reviste. Ca scriitor nu eşti băgat în seamă nici măcar la punctajul pentru salariul de merit şi gradaţiile de merit care se dau în învăţământ. Activitatea culturală în afara şcolii nu interesează, iar faptul că eşti autor, nici atât. Dom’le, nu e nici o afacere să fii scriitor, eşti luat la mişto de băieţii şi fetele cu meditaţii şi de managerii fără portofoliu!
3) Mai citesc oamenii cărţi de hârtie? Nu vă temeţi de cărţile şi revistele electronice?
Literatura a devenit, încet, dar sigur, o activitate de nişă. Oamenii nu mai citesc cartea, ei se informează sau se dezinformează, după cum le e puterinţa, despre o carte, despre un autor. Oamenii citesc pe unde apucă, după vechiul obicei. Ce mai contează dacă citesc cărţi de hârtie, produse electronice sau table de argilă? Important e că elevii noştri îşi scriu mesaje, drăguţii de ei, pe telefon, în timpul orelor şi ne demolează. Ei, dacă dl Goe avea un celular sau o tabletă…
4) Spre ce şi încotro se îndreaptă literatura actuală?
Literatura se îndreaptă spre propria ei esenţă care este dispariţia; ei, uite că era să zic un lucru inteligent. Dar l-au spus alţii înaintea mea. Chiar asta e o problemă a literaturii de azi: totul s-a scris şi e greu să scrii ceva nou; dar pentru asta ar însemna să citeşti totul, ceea ce e imposibil. Citind prea mult, te molipseşti sau te împotmoleşti, aşa că fiecare pană (de scris) pre limba ei piere; mai e şi cerneala, tuşul, dar să nu uităm cititorul. El e stăpânul nostru. Aproapele, fratele, celălant! Pentru cine scriu, asta n-o s-o aflu niciodată. Ca cititor şi interpret de literatură am încercat să monitorizez o literatură a zonei, să promovez valori din zona de vest, să le fac cunoscute. Nu sunt prea sistematic, nu-mi fac proiecte, scriu din mers. Până acum mi-au ieşit bine vreo două, trei cărţi: nu spui care…
5) În perioada 30 mai-6 iunie 2014 a avut loc un Turnir literar, în Barcelona la care a participat şi un grup de scriitori din Filiala Arad a USR, din care aţi făcut parte. Aud că filiala arădeană a reuşit nişte performanţe, a obţinut nişte lauri. Cum a fost la Barcelona? Spuneţi-mi la ce sunt bune asemenea întreceri, dacă sunt bune. Dezvoltaţi tema, d-le Gheorghe Mocuţa.
Cred că sunteţi la curent cu participarea mea şi a fiului meu, Andrei Mocuţa, împreună cu scriitorii arădeni Vasile Dan, Romulus Bucur şi Ioan Matiuţ, dar şi cu orădenii Ioan Moldovan şi Traian Ştef la „Turnirul de poezie de la Barcelona”. E vorba de o competiţie literară de amploare organizată de Uniunea Scriitorilor în care intră câte şase poeţi din două filiale. De data asta Aradul s-a confruntat cu Timişoara, în faţa unui juriu format din critici literari prestigioşi, condus chiar de Nicolae Manolescu. „Meciul” cu Timişoara s-a terminat în favoarea noastră: am câştigat „Premiul pe echipe”, dar şi „Cununa de lauri” (laureaţi fiind Vasile Dan şi Aurel Pantea), iar eu am câştigat „Premiul publicului”. A fost o mare bucurie pentru echipa filialei noastre şi o confirmare că munca noastră de creaţie este şi ea răsplătită.
La Barcelona ar fi nemaipomenit dacă o halbă de bere n-ar costa, pe bulevardul Rambla, 9 euro! Am văzut şi noi ce înseamnă, care va să zică, o capitală culturală europeană! Dar şi aşa se văzu la Campionat, în primul meci, ce înseamnă o ţară fără rege! Evident, glumim. Am profitat pentru a vedea o expoziţie Picasso, alta Miro şi operele lui Gaudi. O zi am fugit la Figueres pentru a ne regala cu suprarealismul lui Dali. Mediterana a fost albastră, neprimitoare, rece, dar nisipul e fin şi primitor. Întrecerile de felul acesta îţi arată forţa, personalitatea şi potenţialul; a fost o atmosferă de competiţie şi fair play, patronată cu umor şi înţelegere de chiar Nicolae Manolescu. Când ajungi în turul doi încep să-ţi tremure picioarele, când vezi în compania cui citeşti şi în faţa cărui juriu: Manolescu, Mihăieş, Prelipceanu, Dan Cristea, plus primarul Onţanu. O, la, la! De aceea locaţia e importantă; ea te transportă câââât maaai departe pe aripile (cu)vântului. E ca la tenis, ţi se aude respiraţia, încordarea, gâfâitul şi icnetele. Se screme muntele de om şi iese şoricelul!
6) Din întâmplare (din întâmplare?) fiul dvs. Andrei Mocuţa este un talentat poet. Cum vede ochiul rece al criticului care sunteţi, noua generaţie de scriitori?
Noua generaţie nu are complexe nici în a-i citi pe cei dinaintea lor, nici în a-i demola. De ce să-i citească dacă tooot ei sunt mai vrednici. Aroganţa aproape că le stă bine. Ei sunt celebri avant la lettre (Celebrul Animal!), ei poartă discuţii secrete şi relaxate, ei fac parte din comitetele şi comiţiile de profesionişti ai culturii unde mai sunt două-trei locuri vacante. Aurora bor-reală rrromână pentru promovarea Aradului ca capitală culturală europeană! Fireşte că nu sunt toţi la fel, au talent cu carul, sunt titraţi cu literatură americană şi filosofie zen (parcă noi nu eram îndrăgostiţi de literatura rusă sau franceză şi de rockul Beatlesilor, al Pink Floyzilor, al Phoenicşilor!) Sunt mai exigenţi şi mai liberi, nu sunt atât de bântuiţi ca noi, generaţiile mai vechi. Vezi-i pe Canonişti şi pe cei de la Critic Atak. Unii sunt contaminaţi de marxism,!? de maoism, de Che Guevarism. Cum spunea Dan C. Mihăilescu, indiferenţa tinerilor faţă de suferinţele părinţilor, nepăsarea faţă de istoria recentă e un fenomen mai general, constatat şi în Occident. În rest, clocotesc de energii. Unele, pozitive. Nu ştiu dacă sunt mai îndrăzneţi. Oricum, mai au timp să îndrăznească.
Citește și: Este, din nou, doliu în presa locală… Scriitorul jurnalist Petre Don a plecat dintre noi
1 comentariu. Leave new
Da…
dialogul interviu continuă ,totuși,acolo ,cu și mai multă prețuire.
Reciprocă !