Referitor la deportările din Bărăgan s-au scris mai multe cărți, iar ceea ce am scris eu și fratele meu Victor nu cred că sunt de neluat în seamă: fiecare generație își pune amintirile și anturajul într-un „sertar public”, pentru ca acesta să fie lesne de consultat, gândit, simțit de generațiiile care urmează…
Cei șase frați, având vârstele între 2 și 14 ani, am fost ridicați acum 70 de ani, iar în cei cinci ani petrecuți în domiciliu Obligatoriu am devenit adolescenți. În tot acest timp am muncit și am făcut școala primară – 7 clase. Mai greu a fost pentru cei ce au vrut să studieze la liceu și, mai departe, la facultate, nevând acest drept până în anul 1953, neavând voie să părăsim localitatea fără aprobarea poliției, iar cei care puteam să studiem la fără frecvență primeam pentru susținerea examenelor un bilet de voie, pentru a merge la Brăila.
La 7 DECENII de ani de la această deportare, sumarul este destul de trist: familia noastră și-a pierdut părinții, un frate , pe Radu (la 70 de ani ) și un nepot, fiul fratelui Victor (la numai 52 de ani), un bun muzician, profesor de muzică la Târgu Mureș, dirijor de orchestre. Psihologii spun că rănile psihice se pot transmite și la urmași, dar și epigenetica demonstrează acest lucru.
În 17 iunie am fost în comuna Gelu, unde o doamnă, Matei Maria, a dorit să facă un parastas pentru cei morți dintre deportații în Bărăgan, găzduit la biserica sârbească din comună. A fost un gest frumos, care ne-a mângâiat sufletul, mai ales că preotul este un om foarte credincios, aplecat spre lumea care il înconjoară, noi fiind ridicați chiar din comuna Gelu.
O zi mai târziu am fost prezent la întrunirea de la Timișoara ce a avut la Muzeul Satului, unde s-a ținut un parastas de către un sobor de preoți și Episcopul Banatului. Predica domniei sale a arătat prin ce necazuri au trecut acei oameni, de la ridicare până la eliberare, în 1956 (decretul de eliberare a apărut în luna decembrie 1955 doar pentru o parte dintre deportați).
În programul manifestărilor au fost și luări de cuvânt ale conducerii, oficialități locale, primărie și reprezentanții mass-media, cadre didactice etc. S-au acordat medalii unor participanți care au avut o contribuție la imortalizarea deportărilor prin scrieri sau alte metode de comunicare. Invitați speciali au fost președintele Octav Bjoza și poeta Ana Blandiana. S-au organizat o expoziție de fotografie și noi apariții de carte. A fost un lucru foarte frumos și util, dar undeva s-a făcut o discriminare, între scrierile timișorenilor și alte scrieri,… de exemplu a mea și a fratelui meu, poate și a altora. Despre mine nu poate să spună Asociația Foștilor Deportați de la Timișoara că nu a știut, căci, în ultimii ani, la fiecare comemorare la Timișoara am scris o broșură care a ajuns și la cei din asociație: de exemplu, la 65 de ani de la deportarea în Bărăgan. Dumnezeu a spus să iertăm, dar nu a spus să uităm.
Pandemia a oprit anul trecut seria de broșuri, scrise dar netipărite. În multe cazuri am lăsat un număr suficient de exemplare care să fie distribuite /vândute la asociația din Timișoara, martor fiind inclusiv Acimov Alexandru și domnul Fantazi. Nu m- a interesat contra valoarea cărților și nu am apelat la fonduri de la asociație sau sponsorizări. Am suport at toate costurile. Împreună cu fratele Mircea am dat interviuri în presa locală și zonală, răspândind informații despre desfășurarea evenimentelor. Cartea – Acoladă în Timp – a fost lansată la biblioteca universității din Timișoara. condusă atunci de către profesorul Vasile Docea al cărui tată a fost deportat împreună cu noi; prezentă a fost și doamna Smaranda Vultur, când am înmânat aproximativ 50 de cărți corului bisericesc din Mahala – Cernăuți, locul meu de naștere. Prin doamna Vultur am trimis câteva exemplare și la Muzeul Memorial Sighet. Personal am fost de mai multe ori la acest muzeu ce merită vizitat și de tineri.
Dar despre toate acestea nu știa Petru Mirciov cel ce este președintele asociației din Timișoara de peste 8 ani. Nu am primit un răspuns concret… probabil că memoriile recente, care a fost introduse în memoria subconștientă, din care se scot foarte greu la suprafață, devenind realitate. Renumitul actor Dorel Vișan, la un post de televiziune, a spus că omul de cultură trebuie să exprime adevărul, indiferent câte piedici ar fi. Dar constat cu regret că președintele nostru și poate și unii din comitet nu joacă în această echipă, lucru confirmat și în urma discuțiilor cu o serie de colegi. Cel care a luptat cel nai mult pentru drepturile noastre a fost regretatul președinte Sarafoleanu, reprezentantul sârbilor în parlament Slavoliub ADNAGI și actualul președinte pe țară al deținuților politici, Octav Bjoza, care s au luptat pentru ultima lege apărută pentru noi, chiar dacă aceasta merită îmbunătățiri.
Ce merite are președintele filialei de la Timișoara?
În data de 26 iunie, am participat la parastasul de pomenire la 40 de zile al nepotului meu, iar la sfârșitul slujbei sora celui pomenit, artista Oltea Blaga, a cerut preotului voie să spună câteva cuvinte. Am rămas mirat că nepoata mea mi a înmânat o medalie personalizată ca cele date meritoșilor la Timișoara. După slujbă i-am mulțumit pentru gest și i-am cerut o explicație, crezând că a primit ea inițial această medalie. Ea m-a asigurat că nu a fost așa, ci a comandat medalia pentru a repara nedreptatea făcută mie. Să mai spun faptul că artista din orașul nostru a recitat la Timișoara o poezie foarte frumoasă scrisă de fratele meu Victor, surprinzând și emoționând asistența.
