Mă numesc Nicoleta Giurgi (n. 31.07.2004) provin din satul Poienile Izei, Maramureș, locul care mi-a înfipt rădăcinile în poezie. Am studiat la Colegiul Național „Dragoș Vodă“ din Sighetu Marmației iar acum (când scriu) cred că sunt cu acte în regulă studentă a Facultății de Litere, Cluj. Am publicat în locuri precum O mie de semne, Salut Sighet, Parnas21, dar și în proiectul Feminist Thoughts. Am luat premiul III în cadrul Festivalului „Gellu Naum” care s-a lăsat cu peripeții și cu un „Ștefan” omniprezent în poemele mele (doar cei care se încumetă să participe la festival vor înțelege). Am debutat în 2022 cu volumul „Să taci atunci când scriu” la Editura Valea Verde și cu siguranță vor urma și altele! Poemele de mai jos sunt scrise în perioade diferite, dar despre (cu) aceeași frică.
Îmi bătea cineva un apropo: știi că ești de la țară când privești spre cer după fiecare avion
L-am văzut pe flo popa de mai bine de cinci ori în ultimele două zile în cartierul ăsta prăfuit
cred că încep să înnebunesc (orașul cu poeți 12+1 ăsta o fi?)
Rândul 3 banca din mijlocul universului frica încolțește în mine buruieni
frica îmi ia profesionalismul cu care mințeam că totul e bine
Orașul mult prea aglomerat să realizezi că și tu trăiești în el, și tu mai treci pe roșu fără să observi
(frica de moarte e înzecit mai mică decât cea de viață)
Uite strada pe care o visam cu un portal uriaș spre libertate în mijloc
uite copiii pe marginea ei confecționând brățări și inele din elastice
„o facem pentru că tatăl nostru e în spital” și știam atât de bine că e o minciună
și am iubit atât de tare profesionalismul cu care m-au mințit privindu-mă în ochi
încât am dat mai mult decât era cazul pentru un inel
ca și atunci când îți spuneam „nu mi-e frică să cresc” ca și atunci când îmi spuneai „ești un copil
bun”
chiar dacă știam știai toți știau că nu-i așa
Uite orașul cu poeți 12+1 uite banca 3 care se împrăștie în particule de anxietate
„când ai nevoie de ajutorul cuiva ești un om mort”
dar câteodată aș avea nevoie de ajutorul tău pentru a descifra prescripția universului ăsta
Dacă spui în locul meu „da, e frică” parcă nu mai e atât de rău un fleac un simplu semafor
roșu doi simpli mincinoși stradali
Adrian Diniș formează poemul ăsta și spune-mi că pot tăia ombilicul fricii tu eu și
tinerețea
Ștefan, dacă voi crește și nu voi avea o inimă la fel de uriașă precum visam
mă vei mai legăna puțin?
orașul cu poeți libelule moarte în stomac tace
sunt singură alb sunt singură negru sunt singură șah-mat
5,46 bună dimineața ultimul meu răsărit de fată mincinoasă cu calificare
noapte bună orașul cu poeți 12+1 tu ești?
Copiii aceia vor veni să mă îmbrățișeze pentru că le-am dat bani
oare tu vei veni să mă mai legeni câteva vieți dacă îți pun un portal în poemul ăsta?
MM142123
„voi vă prefaceți că mă vedeți
eu stau și aștept întoarcerea sensului” I.M
probabilitate e mare să fiu văzută, cu toate că 1,53 ori poate nici atât se întâlnește rar
te-ai întrebat vreodată cum încape toată inerția globului în corpul ăsta,
cum „și dacă nu-i așa ce o să se întâmple?” e doar un „mi-e frică” cu fundul în sus
Ștefan, o fată pe care o iubesc m-a întrebat în parc pe 30 de grade „cum de ești mereu așa de
happy” și poate atunci chiar am zâmbit cu sufletul
Ștefan, îi ziceam în mijlocul parcului că nu e nevoie să se gândească ce o să facă la 40 de ani
dacă drumul nu e cel corect, îi ziceam să simtă ziua de azi și să iubească
și poate atunci am semănat puțin cu tine
stejarii îmi apăsau țeasta și voiam să plec din sens, din întrebare
probabilitatea e mare să-mi fi fost foame din nou, Ștefan, o știe toată lumea deja,
o vedea și fata pe care o iubesc
mi-a zis „fac eu cinste” iar eu m-am gândit la fularul de decembrie pierdut
parcă toți cei care te-au cunoscut au devenit mai buni,
am încercat și eu, m-ai cunoscut? (nu poți cunoaște ceva ce schimbă pielea)
Ștefan, chiar sunt curioasă ce o să se întâmple „dacă nu e așa”
Ștefan, frică sau curaj? Frică, pentru că am simțit-o mult mai des… „Dar rușinea când?” o să mă
întrebi și eu voi zâmbi din nou din suflet
Pentru că mi-a fost rușine să-i zic fetei iubite că fericirea pe care o vede în mine e a ei,
să dau 10 lei pe un buchet de flori când văd bătături în palmă sau să-i spun fratelui meu „te
iubesc”
Ștefan îți zic încă o dată Ștefan știu că mă vezi
Ștefan e un nume cu prea multe însemnătăți oare cât timp voi avea puterea să-l folosesc
Mi-e frică de câtă inerție încape în corpul 1,53 ori poate nici atât și câtă emoție fermentată zace
pe fundul lui fundul întors al fricii, al sensului, al meu
am întors spatele celor care văd, iar probabilitatea e mare să fiu în continuare privită
(tot mai des văzută și niciodată auzită)
Ștefan, într-un sfârșit m-am simțit și eu
m-am tot simțit cu timpul și rău, și tot mai rău,
până când la finalul sensului, al parcului, al cuvântului
M-am nesimțit!
