Nicoleta Șimon s-a născut pe 5 decembrie 1997. A absolvit studiile la Colegiul Național „Áprily Lajos”, după care s-a înscris la Universitatea „Transilvania” Brașov, filiala Litere. A urmat timp de cinci ani Cenaclul corpului T organizat de profesorii Virgil Borcan și Dan Țăranu. În acești ani a început să scrie poezie, unele dintre texte fiindu-i publicate pe site-uri precum: O mie de semne, Sangri-La Artistic Ground, citestema.ro, Noise Poetry; Ficțiunea OPTm; altele au apărut în reviste, în Revista Golan, Planeta Babel, Caiete Silvane & Kametsa. În 2022 a avut prima apariție într-un volum, în cadrul antologiei „Generația O Mie de Semne”, apărută la Casa de Pariuri Literare sub coordonarea lui Gelu Diaconu.
![[CRITIC GUEST] Nicoleta Șimon: „Rănile din palme formează harta orașului”](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2023/09/Nicoleta-Simon-scaled-600x600.webp)
(Foto – Nicoleta Șimon, arhiva personală)
do slugs prove god
de câte ori o vizitam pe bunica îmi făcea un ceai
de plante
mă întreba de ce stau pe întuneric
într-un an mi-a povestit despre o rudă
care s-a sinucis
întregul sat a pomenit-o
în aceeași familie a avut loc un al doilea suicid
dar ca un copil mijlociu
a fost uitat
tot ea mi-a spus că aș fi putut avea un frate
în imaginile din oglindă parcă vedeam sinucigașii
– mai ieși și tu la soare că-ți strici ochii
– bunica știe ce e mai bine
stăteam în curte cu căștile în urechi
ascultând un podcast
cineva spunea că limacșii sunt dovada lui dumnezeu
când l-am stins am auzit-o
strigându-mă pe numele altcuiva
m-am simțit ca un impostor
aokigahara
când umbrele sinucigașilor din prezent
se intersectează la colțul străzii să nască
sinucigașii viitorului
burțile lor cresc și se întind peste gurile de canal
clădirile își scot mantaua și învelesc nou-născuții
oxigenul prelucrează barele metalice
într-o pădure de copaci ruginiți
luminile artificiale îți separă umbra de a mea
undeva dincolo de frunzele copacilor
capătă masă
se așază pe scările unei clădiri despuiate
treptele se mișcă în ritmul suspinelor clădirii
porumbeii poartă mantaua peste umbrele noastre
clădirea moare dar haina ei le protejează
de oxidații
rușine
de gândul sinuciderii
misplaced aeterial j̶̰̽̀͌̓͋o̸͎̣͖͖͝y̵̩͠
în camera cu draperiile trase, intră o rază prin crăpătur(ile peretelui distrus)
se urcă pe raftul cu cărți și măști și nimicuri
craniul rămas din anul de la medicină are un triunghi galben pe frunte
face restul să pară negru
mai negru decât oja care a-nceput să se ia
mai negru decât albumele înșiruite alfabetic
mai negru decât pălăria din tinerețile bunicului
nu mai negru decât-
în camera cu draperiile trase, personele se zbat pentru atenția gazdei
nu știu dacă se odihnește sau ḓ̸͑̓͐̓ĩ̷͇̝͗s̸͎̝̜̻͎̏̓ô̸̜c̵͔͙̩̑į̷̏̿̓̈́a̶̩̽͗́z̶̖̻̦̣̏͘ắ̶̪̙̥̺̦͂̾̆
lumina iese pe unde a intrat după ce
gazda se dezmeticește și-i acoperă calea
rufăria bunicii agățată pe balcon
v for vendetta
mă jucam cu o foaie de hârtie
să scap de plictis
o plimbam între arătător și mijlociu
un autobuz care urmează același traseu zilnic
hârtia
într-o încercare disperată de evadare
m-a lăsat cu un v însângerat în piele
underneath my words, the ruins
îmi trec mâinile sub faruri
rănile din palme formează harta orașului
străzi cu hoinari și depresivi și
măștile care-i separă
o roată prinsă într-o groapă muribundă
– asfaltul gata să verse –
be not afraid
(a)xolotl va veghea asupra ta
pe la ora 2 încă privesc orașul-devenit-deșert
roata se zbate dar groapa împiedică întoarcerea
în paradis
farurile se lovesc de oglinzi
brațele devin bronzate
be not afraid
până dimineața luminile se vor răci
fac poze cu camera telefonului smart
expunere lungă pentru culorile fugare
plămânii se mișcă în ritmul roților care clipesc
și-și abandonează tovarășul căzut
arsurile se lipesc de bordură. le topesc
rănile mimează suprafața anorganică
tetsuo crește în inima orașului
roata se oprește
până dimineața farurile se vor stinge
brașovul deplânge căldura
spațiului matern
