Nu de puține ori, de fapt în majoritatea cazurilor, atunci când ne lovim de o problemă anti-socială și suntem nu doar victimele unei astfel de fapte dar și cetățeni care doar citesc diverse știri despre ce au pățit unii semeni de-ai noștri, ajungem într-un punct în care tot ceea ce urmează evenimentului în sine să ni se pară mai grav și mai de neînțeles decât infracțiunea care ne-a provocat paguba/suferința. Și abia din acest punct putem spune că simțim pe pielea noastră nedreptatea, neputința, lipsa de grijă din partea autorităților (în special cele judiciare) pentru siguranța și binele nostru, ne pierdem încrederea să mai apelăm la autorități și să luptăm pentru drepturile, bunurile sau chiar viața noastră.
Știm cu toții că justiția nu se face și dreptatea nu se împarte în piața publică. Nici pedepsele nu le putem aplica de capul nostru celor care ne-au păgubit sau vătămat sub orice formă. Pentru asta avem instituții de forță, de anchetă și de judecată. Dar undeva în lanțul ăsta instituțional se rupe câte o za aproape de fiecare dată și atunci ajungem în punctul de a simți pe pielea noastră toate cele menționate anterior.
De regulă, cetățeanul atunci când are o astfel de problemă apelează sau ar trebui să apeleze, în primul rând la poliție. Unii o fac fiind convinși că vor fi ajutați și problema lor își va găsi rezolvarea, alții o fac nu din propria convingere sau din încredere în polițiști ci convinși de apropiați sau avocați, iar alții (nu foarte puțini) aleg să rămână păgubiți sau vătămați pentru că trăiesc sub deviza „oricum poliția nu face nimic”.
Dar ce facem atunci când poliția își face treaba dar se rupe o za în lanțul instituțional, pe ruta parchet-instanță de judecată?
Avem nenumărate exemple în care autorii unor infracțiuni sunt prinși de polițiști, reținuți 24 ore și ne trezim a doua zi cu infractorul lângă noi. Și suntem nedumeriți și nu înțelegem de ce. Cel mai recent exemplu în acest sens și care exprimă cel mai bine percepția cetățeanului vis-a-vis de această sincopă instituțională ne-a parvenit în urma articolului de vineri, Autorii mai multor spargeri care au avut loc în municipiul Arad au fost prinși și reținuți de polițiști, de la una dintre persoanele păgubite:
„Întâmplarea face ca noi să fim păgubiții cu lucruri furate din boxă. Nouă ne-a lasat un gust amar ceea ce s-a întâmplat ulterior reținerii celor 2: după ce biroul de investigații și-a făcut treaba (numai de bine despre ei), Parchetul a dispus reținerea doar pentru 24h a făptașilor pentru că faptele lor „nu sunt de impact”. Tipul e recidivist, are zeci de dosare și deja poliția îl știe dar din motive care îmi depășesc înțelegerea e liber și back in business. Unii vecini zic să mergem la presă, alte voci zic că numai ne pierdem vremea și liniștea. Menționez că omul e vecin de-al nostru, avem filmări de la camera de supraveghere cu toată acțiunea…”
Pe scurt, poliția îi prinde, dar procurorul sau judecătorul nu-i consideră pericol social și nu le aplică măsuri preventive. În unele cazuri vorbim chiar de recidiviști, iar pericolul social deja este intrinsec stării de recidivă. Or, exact aici apare stupoarea justițiabilului cu atât mai mult cu cât nimeni nu-i explică de ce se întâmplă asta, de ce trebuie să trăiască cu frica că odată liber se va răzbuna pe victima sa, va comite o faptă mult mai gravă.
Se poate face ordine socială și menține un climat de siguranță a cetățeanului cu indulgență?
Apreciem că nu. Într-o societate dinamică, în care inevitabil evoluția crează și falii între diversele categorii de cetățeni, în care nivelul de educație sau de bunăstare al fiecăruia își pune amprenta pe sănătatea societății în ansamblul său, lucrurile pot funcționa doar dacă există reguli și legi iar ele sunt respectate. Sau, atunci când nu sunt respectate, cei care le încalcă sunt sancționați. La gravitatea unor fapte și frecvența cu care se întămplă în zilele noastre, sancțiunea ar trebui să fie dincolo de o simplă dojană, tocmai pentru a nu lăsă posibilitatea ca o banală faptă să se răspândească și să devină un fenomen. Or, cum descurajăm de exemplu, hoțul să nu mai fure când știe că dacă o face nu va păți nimic? Cum îi motivăm pe polițiștii care chiar își fac treaba, prind infractorul și primesc inexplicabilul flit instituțional de la procuror sau de la judecător și un rânjet disprețuitor de la cel pe care tocmai l-au prins și care se vede liber doar pentru că a fost tratat cu indulgență?
S-ar putea continua retorica de ce-ului la nesfârșit, dar nu ar clarifica dilemele cetățeanului și nici nu l-ar face să se simtă mai în siguranță.
Cum s-ar putea căuta, la nivel pragmatic, și cauza acelei indulgențe manifestate de procurori și judecători. Pentru că încă mai sperăm că nu o fac din convingere nici personală, nici profesională, ci doar dintr-o constrângere manifestată tacit și impersonal de sistem, una concretă dar despre care nu s-a vorbit mai deloc în ultimii 35 de ani: capacitatea redusă a locurilor în arest, lipsa infrastucturii în acest sens pe lângă Inspectoratele de Poliție. Pentru că, în condițiile în care s-a îmbunătățit legislația penală, reținerile sau măsura arestului preventiv pot fi dispuse mult mai ușor și pentru o mai mare paletă de fapte, infracționalitatea este în creștere și gravitatea faptelor ar impune astfel de măsuri, capacitatea locurilor de arest au rămas la nivelul anilor 80‘-90‘. Ce așteptări am putea avea când, în acest moment când ne idignăm, mai multe Inspectorate Județene de Poliție Județene din zona noastră a țării folosesc un singur arest?
Citește și:
- Autorii mai multor spargeri care au avut loc în municipiul Arad au fost prinși și reținuți de polițiști
- [ACTUALIZARE 2] Doru Dolga – în arest la domiciliu
