Donarea/ prelevarea de organe este un subiect controversat, încă, în România. Suntem prea puțin informați despre ceea ce presupune, nu acceptăm din cauza convingerilor noastre religioase rigide, din teamă, dintr-o conștiință neclarificată cu noi înșine sau cu semenii noștri sau pur și simplu din egoism. Nu avem justificări pertinente să refuzăm această procedură și, mai presus de toate, această dovadă absolută de altruism și iubire umană. Este o decizie dureroasă, pe care, de cele mai multe ori, trebuie s-o luăm pe loc, atunci când trecem prin evenimente dureroase. Accidente, faze terminale ale unor boli, perioade de suferință care ne sufocă dorința de a trăi sau chiar de a ne gândi la semenii care merită o șansă să trăiască, sunt adeseori factori care influențează această decizie. Din acest motiv, poate, ar trebui să fie o decizie clarificată din timp cu noi înșine și chiar dezbătută în familie. Consimțământul nostru sau al familiei ( în cazul minorilor și în situațiile unor accidente soldate cu decesul persoanei de la care se dorește prelevarea) este esențial. Or, acest consimțământ trebuie să vină, în primul rând, din convingerea și asumarea noastră, să fie neviciat de împrejurări și neimpus. Ni-l putem exprima oricând în timpul vieții sau prin testament. Putem chiar să le dezvăluim celor apropiați această decizie a noastră pentru ca, atunci când va fi cazul, să nu fie apăsați de luarea acestei decizii în locul nostru și să-și asume o vină moral-inexistentă. Pentru că vede în donatorul de organe un om capabil să se autojertfească, Biserica Ortodoxă Română a acceptat donarea/prelevarea de organe și „ socotește că donatorul trebuie să împlinească gestul său din dragoste față de aproapele, de bunăvoie, în urma unei informări corecte și a unui consimțământ liber și independent de orice influență străină de constiința sa.”
LEGISLAȚIA CARE REGLEMENTEAZĂ DONAREA/PRELEVAREA DE ORGANE ÎN ROMÂNIA
În titlul VI din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății este reglementată prelevarea şi transplantului de organe. În această lege se specifică faptul că prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană precum și transplantul acestora se realizează exclusiv în scop terapeutic și în mod gratuit. Comercializarea de orice fel, inclusiv „donarea contra cost” a organelor, constituie infracțiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 5 ani. Având în vedere că există anumite particularități în ceea ce privește prelevarea de organe de la donadorul în viață și prelevarea de la donatorul decedat, nu ar fi rău dacă am și cunoaște aceste diferențe așadar:
Prelevarea de organe de la donatorul în viaţă
Prelevarea de organe se poate efectua de la persoane majore în viaţă, având capacitate de exerciţiu deplină, după obţinerea consimţământului în format, scris, liber, prealabil şi expres al acestora. Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la persoane fără capacitate de exerciţiu;
Donatorul şi primitorul vor semna un act legalizat prin care declară că donarea se face în scop umanitar, are caracter altruist şi nu constituie obiectul unor acte şi fapte juridice în scopul obţinerii unui folos material sau de altă natură;
Datele privind donatorul şi receptorul, inclusiv informaţiile genetice, la care pot avea acces terţe părţi, vor fi comunicate sub anonimat, astfel încât nici donatorul, nici receptorul să nu poată fi identificaţi.
Prelevarea de organe de la donatorul decedat
Persoana fară activitate cardiacă la care s-a constatat oprirea cardiorespiratorie iresuscitabilă și ireversibilă, precum și încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor creierului, confirmată în spital de doi medici primari, poate fi considerată donator de organe;
Declararea morţii cerebrale se face de către medicii care nu fac parte din echipele de coordonare, prelevare și transplant de organe;
Prelevarea de organe de la persoanele decedate se face numai cu consimţământul scris a cel puţin unul dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine: soţ, părinte, copil, frate, soră. Prelevarea se poate face fără consimţământul membrilor familiei dacă, în timpul vieţii, persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de consimţământ pentru prelevare sau înscrierea în Registrul naţional al donatorilor de organe;
Prelevarea nu se poate face sub nici o formă dacă în timpul vieţii, persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea împotriva donării;
În condiţiile în care pe teritoriul naţional nu există nici un primitor compatibil cu organele, acestea pot fi alocate în reţeaua internaţională de transplant, pe baza unei autorizaţii speciale emise de Agenţia Naţională de Transplant;
Efectuarea prelevării de organe de origine umană pentru transplant, în scopul obţinerii unui profit material pentru donator, constituie infracţiune de trafic de organe şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani;
Prelevarea sau transplanul de organe de origine umană fără consimţământ dat în condiţiile legii nr. 95/2006 constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 7 ani.
În România aproximativ 2.500 de oameni trăiesc datorită transplantului ceea ce scoate în evidență faptul că schimbarea este singurul lucru care marchează progresul, progresul societății. Cu toate acestea, numai în anul 2012 aproximativ 90 de români înscriși pe lista naţională de transplant pentru a primi un cadou egal cu viața au murit așteptând în zadar un rinichi, un ficat, un pancreas sau o inimă…
DONAREA/PRELEVAREA DE ORGANE ESTE ACCEPTATĂ ȘI DE BISERICĂ ( aici integral opinia BISERICII ORTODOXE ROMÂNE- SITE-UL OFICIAL AL PATRIARHIEI – „ TRANSPLANTUL DE ORGANE” )
Biserica binecuvintează orice practică medicală în vederea reducerii suferinței din lume, prin urmare și transplantul efectuat cu respect față de primitor și de donator, viu sau mort. Trupul omenesc neînsuflețit trebuie să aibă parte de tot respectul nostru.
Biserica previne însă pe toți să înțeleagă transplantul ca pe o practică medicală menită înlăturării suferinței membrilor ei și nu ca pe una care sa alimenteze ideea autonomiei vieții fizice și a eternizării acesteia, în detrimentul credinței în viața eternă (adevărata viață) și neglijându-se pregătirea pentru aceasta.
Pentru că vede în donatorul de organe un om capabil să se autojertfească, Biserica socotește că acesta trebuie să împlinească gestul său din dragoste față de aproapele, de bunăvoie, în urma unei informări corecte și a unui consimțământ liber și independent de orice influență străină de constiința sa.
Aceleași exigențe trebuie să fie împlinite de rudele celui decedat, responsabile de trupul acestuia și dispuse să ofere anumite organe ale defunctului pentru transplant.
Biserica respectă dorința primitorului de a trăi mai mult sau în condiții mai bune, dar își exprimă cu atât mai mult respectul pentru actele de iubire, autojertfire și înțelegere ale donatorului.
Biserica se opune oricărei tranzacții cu organe umane și oricărei exploatări a stărilor de criză și a vulnerabilităților potențialilor donatori (lipsa de libertate psihică sau fizică, penuria socială).
În privința declarării morții reale (părăsirea trupului de către suflet) identificată cu moartea cerebrală legal declarată, Biserica cere respectarea exactă a criteriilor de diagnosticare a morții cerebrale și respectiv, legale. Este legiferat ca declararea morții cerebrale s-o facă o echipă medico-legala neimplicată în acțiunea de transplant, pe baza criteriilor clinice și de laborator existente.
Biserica nu poate fi de acord cu transplantul țesuturilor embrionare care comportă riscul afectării sănătății fătului și nici cu utilizarea pentru transplant a organelor nou-născuților acefali sau hidrocefalici. În egală măsură, nu poate fi de acord cu tendința unora de a deveni donatori de organe, cu condițiă să fie eutanasiați.
Consimțământul informat și lucid de a-si oferi un organ, în viață sau după moarte, pentru binele semenului suferind, din iubire față de acesta și dezinteresat, precum și hotărârea rudelor de a permite prelevarea de țesuturi sau organe în vederea transplantului de la trupurile decedate ale celor față de care au drepturi legale, respectându-se legea, sunt în acord cu morala creștină.
Biserica binecuvintează persoanele care pot face, eventual, asemenea sacrificii, dar în egală măsură, înțelege pe cei care nu pot face aceasta, respectând libertatea de decizie a fiecărui om.
Deopotrivă, are toată înțelegerea pentru cei care-și doresc scăparea de suferință și prelungirea vieții fizice, fiind încredințată că prelungirea vieții fizice va oferi acestora șansa apropierii de Dumnezeu și a progresului duhovnicesc.
Binecuvântând efortul medicilor pentru eforturile depuse în vederea reducerii suferinței din lume și prin transplantul de organe, precum și jertfa celor dispuși să le ofere, Biserica nu poate încuraja negativismul nejustificat al altora (negativism care ar consta fie în refuzul donării de organe, fie în refuzul acceptării oricărei forme de transplant cum ar fi chiar și transfuzia de sânge). Dacă viața aproapelui, cea fizică și cea duhovnicească, este garantată, nici un sacrificiu nu este prea mare, cu condiția: să nu ucizi un om spre a promite sau a da viața altuia.
În același timp, este necesar ca dăruirea de sine și generozitatea donatorilor pentru transplantul de organe să nu fie manipulată ca pretext sau paravan pentru profit financiar nedemn, care nu înnobilează, ci degradează ființa umană.
Creștinii, fie ei personal medical, donatori, beneficiari sau intermediari, nu trebuie să promoveze știinta fără conștiința etică și responsabilitate față de demnitatea umană. De aceea, se impune o permanentă priveghere spirituală și pastorală, un discernământ spiritual activ privind scopurile declarate și nedeclarate ale transplantului de organe.
DONAREA/PRELEVAREA DE ORGANE ÎN MEDICINĂ ( Aici integral articolul „ Informații esențiale despre transplantul de organe” – Sfatulmedicului.ro)
Transplantul de organe este una din cele mai interesante părți ale medicinei. El reprezintă de fapt înlocuirea unui organ care nu ăși mai poate îndeplini corect funcțiile (datorită unor procese patologice sau traumatisme) sau care devine chiar periculos pentru organism, cu altul sănătos, care poate prelua rolul celui bolnav. În vederea realizării transplantului este necesară existența a două persoane cheie: primitorul (receptorul) și donatorul. Donatorul poate fi o persoană în viață sau o persoană recent decedată. Trebuie precizat însă că nu toate organele organismului uman pot fi transplantate.
În prezent se poate realiza și transplant de țesut, nu doar de organ întreg. Cele mai frecvent transplantate sunt: corneea, oase, tendoane, valve cardiace, vene. Se pot realiza și mai multe transplanturi în același timp, în funcție de necesitatile pacientului, disponibilul de organe și stadiul bolii care impune o astfel de măsura terapeutică.
În ciuda faptului că transplantul poate salva atât de multe vieți și poate corecta malformații, anomalii, redând pacientului frumusețea vieții însăși, transplantul de organe nu poate fi făcut oricui sau în orice condiții. Medicina de transplant, ramura specială a medicinei moderne care se ocupă cu astfel de probleme, nu trebuie să găsesască doar o metodă prin care se va rezolva transplantul în sine, dar trebuie să prevină și rejectele, să demonstreze compatibilități, să realizeze prognosticuri pentru fiecare pacient in parte.
Transplantul de organe rămâne însă un subiect controversat, el ridicând numeroase probleme de natură bioetică, religioasă și umană. Printre cele mai arzătoare subiecte referitoare la o astfel de situație sunt momentul în care se acordă consimțământul pentru donarea organelor după moarte, când un pacient în comă și stare vegetativă totală poate fi declarat ca fără șanse de supraviețuire în absența aparatelor de întreținere artificială a vieții și în final mort, sau cum se pot plăti organele transplantate.
Pacienții care se confruntă cu afecțiuni cronice, atât de avansate încât tratamentul medicamentos nu mai poate face față, pot avea indicație de transplant de organ. Medicul curant este cel care poate aprecia cel mai corect o astfel de necesitate și poate decide dacă respectivul pacient este sau nu un bun candidat pentru transplant.
Pacienții care nu pot fi înscriși pe lista de transplant (în ciuda faptului că ar fi nevoie de unul) sunt cei are au infecții (virale, bacteriene sau parazitare) active, cei cu afecțiuni cardiace decompensate, cu probleme legate de consumul de droguri, alcool și tutun, sau cei care au diverși alți factori de risc sau alte boli sistemice. Dacă însă pacientul este un bun candidat, el va fi trecut pe lista de așteptare. Pot trece zile, luni sau chiar ani până când se va găsi un donator compatibil și până când transplantul va putea fi realizat.
FOTO: GOOGLE
