De gustibus non est disputandum (în materie de gust, nu pot exista dispute), iată o scuză perfectă, preferată și folosită cu nonșalanță de toți maneliștii carpatini, atunci când boxele mașinilor lor bubuie de toxine sonore pe la semafoare, atunci când simt chemarea intelectuală de a se distra mișto la manele, sau, atunci când, la nuntă sau vreun chef, cămașa lor, cu ajutorul propriei transpirații, e deja înlăcrimat-lipită de corpul captat afectiv-acustic în „vijelia” acestui (non)gen muzical…
Da! Simplu! Muzica se împarte în două mari și late categorii: muzică ce este absorbită și consumată de mai sus de gât și muzică ce se consumă și excită doar partea de mai jos de gât… Nu orice fel de muzică este destinată exclusiv corpului sau capului – această delimitare absolută ține oarecum de o construcție intelectuală și socială a fiecărui individ în parte. În acest fel de gândire, muzica serioasă este absorbită și consumată deasupra gâtului, iar regiunile de sub gât sunt suspectate din punct de vedere social și moral, cu mari șanse ca ascultând muzică exclusiv din cea de-a doua cetegorie, bunul-simț să ți se deplaseze spre viscere, iar gândirea, încet-încet, să ți se instaleze în ficat…
Absolut, toate stilurile muzicale reprezintă tot atâtea regiuni ale spiritului și, în consecință, familiarizarea cu ele echivalează cu exploatarea misterioasei lumi a sufletului individual. Vibrația înalt-individuală, frumusețea interioară și cultura valorilor, se distribuie inclusiv raportat la ceea ce asculți, iar mai apoi la ceea ce recomanzi altora, sau promovezi din diferite poziții publice.
Aradul nostru drag nu moare niciodată din punct de vedere cultural, iar ambițiile lui ascendent-culturale sunt vizibile și ele nu încetează odată cu ratarea obiectivului de „Capitală Europeană a Culturii 2021”. Dacă recent la Timișoara (câștigătoarea meritoasă a acestei competiții) s-a încheiat o nouă ediție a festivalului JazzTM, unde au concertat artiști de talie internațională precum Chick Corea, John Patitucci sau Dave Weckl, la Arad, recent a concertat vestitul manelist,Vali Vijelie… Absolut trist și dezolant. Evident că „omu’-vijelie” n-are nicio vină că din indolența și incompetența responsabililor culturali ai orașului, va fi trecut pe o listă selectă de artiști care au concertat de-a lungul timpului la Arad, alături de: Franz Liszt, Johann Strtauss-fiul, Johannes Brahms, Pablo Casals sau George Enescu. Această vizită, deloc onorantă Aradului, datorită popularizării ei aprobate cu mesh-uri de mulți metri pătrați pe blocuri, se întâmplă în era în care viceprimarul Levente Bognar – neobositul ilustru cârmaci într-ale culturii arădene – nu înțelege că ceea ce alegătorii arădeni i-au încredințat, anume „CULTURA”, nu se înfăptuiește, și mai ales nu răspândește în rândul tinerilor cu mega-festivaluri, „excesiv de culturale”, gen: festivalul de bere, festivalul de vin, festivalul de zacuscă, sau, preferatul domnului Bognar, Festivalul Minorităților.
Maneaua, la origine, turcescul mani, „catren popular, cântec” de la interjecția aman ,,vai! aoleu!”, reprezintă un cântec turcesc, cu conținut erotic, întâlnit și în Țările Române. Începând din anii ’90 ai sec. 20, ea reintră în atenția lăutarilor din România și dobândește, în pofida originii turcești a termenului statutul de „muzică amestecată”, de metisaj, adică muzică ce rezultă din varii încrucișări ale muzicilor sârbească, grecească, turcească, indiană, etc.
Vali Vijelie în concert la Arad. Nimic nou și deplasat în economia și în succesiunea „evenimentelor culturale” ale orașului nostru. Însă, totuși, vocea orașelor cu adevărat culturale parcă sună diferit de cea a amestecăturilor naturilor grobiene… O voce erudită a unui oraș, dacă pot spune așa, presupune eliminarea paraziților sonori care îi încarcă acustica de fond. Etimologic, erudiția înseamnă eliminarea a tot ce este rudis, brut, grosolan și aspru. Erudiția citadină reprezintă, inclusiv o eroziune în sens bun, o șlefuire, o înlăturare a rudimentelor fonice. Și astfel, din masa de sunete pe care le emite spontan, un oraș care și-a cultivat glasul, care și-a filtrat boxele din piețele publice, care și-a selectat artiștii vizitatori, îndepărtează bruiajul care îi urâțește peisajul.
Nu-mi pot imagina, de pildă la Nice (un oraș în care recent am luat parte la Nice Jazz Festival), să văd aprobat de autoritatea culturală locală pe un bloc de 12 etaje un mesh imens cu „un artist” (chiar francez fiind, pentru că au și ei poluatorii lor sonori) de o asemenea nocivitate pentru populație.
La fel cum ca individ ești ceea ce asculți – și nu ai cum să te scuzi de asta, nici măcar prin evocarea citatului latin de gustibus non est disputandum – tot așa, ca oraș ești ceea ce se promovează pe blocurile din cartierele tale.
Faptul de „a asculta muzică” privește nu numai intimitatea, ci întreaga noastră viață, și e vorba de un impact durabil, deoarece muzica a ajuns în sfărșit să înfigă rădăcini adânci în noi. Putem caracteriza acest stadiu ca existențial. Cine l-a atins nu se mai îndreaptă spre muzică deoarece aceasta îi oferă o elevată desfătare, ci pentru că îi simte profund necesitatea. O necesitate comparabilă cu nevoile noastre vitale. Trăim cu ea așa cum am face-o cu o ființă iubită, cu care ne simțim uniți pentru totdeauna și în care ne recunoaștem și ne identificăm cu ceea ce avem mai nobil, încununare a întregii evoluții; această relație existențială cu muzica justifică toate stadiile anterioare.
Doar de noi ține să știm să selectăm – chiar dacă pe blocuri ni se aprobă și ni se promovează „vijelia acustică” – și să depășim stadiul de ,,vai! aoleu!” și să ne îndreptăm înspre muzica care se adresează și este absorbită de mai sus de gât…
Succes nouă, dragi arădeni!
