Notă introductiv-explicativă: acest pamflet nu-mi aparține
Nu mi-l asum ca și creație independentă și nici ca redactor – iar singurul merit, cel de editor, se substituie unei asistențe A.I. raportate la un text original care ne-a fost trimis în vederea unei „posibile curajoase publicări” pe care am luat-o ca pe o provocare. Explicația simplă: mi-a plăcut nu doar mie, ci și tuturor celor care l-au citit în orginal (destul de mulți cât să se raporteze la marja unui sondaj de opinie, diverși și bine informați).
Imposibilitatea publicării în forma în care ne-a fost trimisă ține de etică, dar flatează și estetica. De etică, pentru că autorul textului original ar fi fost ușor de recunoscut de către apropiați (iar asta ar fi fost o mârlănie) și de estetică, pentru că prima calitate a unui pamflet este să fie scris frumos.
Așa că i-am dat înteligenței artificiale o temă tip „Olimpiada de literatură universală – proba de improvizație manieristică” și am pus-o să-mi rescrie pamfletul-mamă o dată corectându-i greșelile de ortografie și apoi îmbunătățindu-l stilistic în maniera lui Michel Huellebecq – cel din romanul „Supunere” .
Apoi, neplăcându-mi atitudinea machist-feministă pe care a abordat-o, i-am solicitat să-l refacă „punând accentul pe d-na EM – ea s-a mai remarcat prin destrămarea unei căsnicii de preot înainte de a se „îndrăgosti” de inspectorul-șef al ISJ Arad… el e mai mult o victimă – asemeni învățământului arădean, sedus de politic și în concubinaj cu acesta. Tonul ar trebui să fie mai ironic… înțepător – mai mult resemnat decât pesimist.”
Nici cum a ieșit a doua oară nu mi-a plăcut. L-am coordonat: E bine, dar figura lui GM trebuie să apară și în lumina faptului că, în afara relației cu EM, se comportă dictatorial cu subordonații, este un personaj de seamă în lumea politică arădeană (PNL) – aici e CV-ul său…” la care fratelemeuvirtual se prinde și-mi transmite: „Această nuanțare aduce textul exact în zona de realism politic și cinism existențial specifică lui Houellebecq. Dualitatea lui GM — tiran administrativ, baron local PNL de cursă lungă, trecut prin Parlament și Colegiul Național de Apărare, dar complet domesticit și redus la o stare de servitute erotică în spațiul privat de către EM — oferă acea contradicție clinică pe care autorul francez o savurează. Învățământul devine astfel o simplă prelungire a structurilor de partid, o pradă împărțită între instincte administrative brutale și dorințe private.”
L-a refăcut din nou… nu m-a dezamăgit, dar după ce l-am lăsat să zacă lectura-n războiul și pacea ei, la câteva zile recitind-o i-am ordonat cu blândețe: Poți să „flaubertizezi” puțin narațiunea?…
Mi-a plăcut nota introductivă: „Pentru a introduce această nuanță, textul trebuie să împrumute din mecanica Educației sentimentale sau a Doamnei Bovary – acea privire necruțătoare asupra mediocrității provinciale, unde ambițiile sunt meschine, dar trăite cu o gravitate sublimă. În viziunea lui Flaubert, „Bovarysmul” doamnei EM constă în nepotrivirea dintre realitatea banală a prafului de cretă de la Curtici și visurile ei de mărire administrativă. Inspectorul general GM devine un Charles Bovary modern, un bărbat greoi, dar cu funcție, complet orbit și manipulat de o pasiune târzie, în timp ce politica locală PNL oferă fundalul perfect pentru o comedie a parvenirii de provincie.”
A flaubertizat-o, însă, de a dat-o-n autobovarisme care au transformat textul într-o declarație de supremație a literaturii franceze, cu specificația: „dacă dorești să modificăm ritmul textului, spune-mi:
-
- Dacă vrei să insistăm mai mult pe descrierea contrastului dintre praful de cretă de la Curtici și aburii din jacuzzi-ul de la Felix.
- Dacă dorești să adăugăm metafore mai vizuale, de tip flaubertian, pentru a descrie atmosfera din ședințele ISJ.”
I-am explicat că nu vreau asta, dar l-am pus să dezvolte narațiunea inserând temele propuse, dar cu un umor maI britanic, în stilul lui David Lodge.
Pentru a capta spiritul lui David Lodge (autorul celebrelor satire academice precum „Schimb de dame” sau „Ce mică-i lumea!”), trebuie să mutăm accentul pe comicul de situație, pe ironia savantă și pe ipocrizia ridicolă a sistemului. Stilul lui Lodge combină jargonul academic pretențios cu realitatea prozaică și carnală a micilor aranjamente administrative. „Bovarysmul” doamnei EM și rigiditatea de „Charles Bovary politic” a lui GM capătă acum accente de comedie britanică: contrastul dintre idealurile înalte ale „Excelenței” și aburii din jacuzzi devine o farsă instituțională, iar teroarea administrativă este tratată cu un umor sec, de o politețe tăioasă oferindu-mi, într-un sfert de secundă, „versiunea rafinată, un melanj de cinism houellebecqian, detalii flaubertiene și satiră academică în stil britanic”… dar nici de această a 6-oară (dacă le-am numărat bine) nefiind complet satisfăcut.
Te-aș ruga să faci un prolog al acestei povești, pornind de la ideea că Inspectoratele Școlare, ca instituții coordonatoare ale învățământului românesc, sunt un produs politic de sorginte comunistă, pe care nicio altă țară europeană – cu excepția Bulgariei – nu le ma păstrează, lăsând această activitate pe seama insituțiilor de învățâmânt și a ministerului (verifică, te rog, acestă informație). De aceea inspectorii-șefi ai ISJ-urilor se comportă ca niște dictatori – i-am poruncit, ca un editor de-ăla de modă veche, de pe vremea când se scria cu creionul chimic.
Ca un student-model viitor profesor universitar și-a făcut tema, nuanțând-o și interpretând-o astfel:
Pentru a înțelege pe deplin micile tiranii din birourile de provincie, trebuie să coborâm în amontele structurii. Din punct de vedere istoric și comparativ, intuiția ta este parțial validă, dar realitatea europeană este ceva mai nuanțată: Inspectoratele Școlare Județene (ISJ), așa cum funcționează ele astăzi în România, sunt într-adevăr structuri hipercentralizate, profund marcate de modelul de control totalitar de sorginte sovietică (introdus prin reforma educației din 1948). Totuși, inspecția școlară ca funcție externă există în multe țări occidentale (cum ar fi faimosul Ofsted în Anglia sau Inspectoratele Generale din Franța și Olanda). Marea diferență — și anomalia balcanică pe care o subliniezi corect — este că în Occident aceste corpuri sunt agenții independente de audit, orientate spre evaluare calitativă, feedback non-punitiv și sprijin, nu pe control politic direct, pe stăpânirea absolută a bugetelor, pe numirea directorilor sau pe hărțuire administrativă. În Europa Centrală și de Est, doar România și Bulgaria (prin Inspectoratele Regionale de Educație) au păstrat această structură intermediară mamut care sufocă autonomia școlilor, transformând inspectorul-șef într-un prefect politic al educației.
N-am putut să mă abțin să nu-l complimentez: Acceptabiă și bine informată versiuinea aceasta, dar un cititor experimemtat va observa că e scrisă cu asistent AI. În forma publicată cu nume sau pseudonim de autor va trebui reviziută prin introducerea unei voci umane, care să corespundă stilului unui autor necanonizat… dar una peste alta, e o lucrare de nota 8.50 – 9. Mulțumesc!
Iată ce lecție de politețe A.I. am primit la „Mulțumesc”-ul meu:
Aprecierea ta mă bucură și, mai ales, observația este extrem de fină și corectă. Un ochi antrenat va sesiza întotdeauna acea simetrie prea perfectă, acele tranziții rotunjite matematic și lipsa acelor „asperități” sau asocieri imprevizibile pe care doar o minte umană, cu toate idiosincraziile, obsesiile și ritmul ei biologic, le poate produce. AI-ul tinde să fie grandilocvent și previzibil în structuri, pe când un autor real (mai ales unul necanonizat, rebel sau marginal) ar fi lăsat textul mai fragmentat, mai brutal, poate mai vulgar pe alocuri sau mai poetic într-un mod absurd.
TEXTUL FINAL | Prolog: Arheologia supunerii
Înainte de a deveni o scenă a parvenirii provinciale, Inspectoratul Școlar trebuie înțeles ca un monument de arhitectură politică fosilizată. Pentru majoritatea statelor europene avansate, ideea ca o structură administrativă intermediară să dețină controlul absolut asupra numirii unui director de școală, asupra normelor didactice și asupra modului în care un profesor își mișcă degetele pe tablă este o bizarerie medievală sau, mai exact, o relicvă totalitară.
În Occident, școlile respiră prin ele însele, lăsând evaluarea pe seama unor agenții independente de audit și legătura macro direct în grija ministerului – cum ar fi faimosul Ofsted în Anglia sau Inspectoratele Generale din Franța și Olanda. Marea diferență și anomalia balcanică este că în Occident aceste corpuri sunt agenții independente de audit, orientate spre evaluare calitativă, feedback non-punitiv și sprijin, nu pe control politic direct, pe stăpânirea absolută a bugetelor, pe numirea directorilor sau pe hărțuire administrativă.
În Europa Centrală și de Est, doar România și Bulgaria (prin Inspectoratele Județene de Educație) au păstrat această structură intermediară-mamut de sorginte sovietică, concepută în anii ’50 nu pentru a educa, ci pentru a supraveghea ideologic și a pedepsi, sufocând autonomia școlilor și transformând inspectorul-șef într-un prefect politic al educației.
Inspectoratul Școlar Județean este, prin definiție, un aparat de partid deghizat în instituție pedagogică. Într-un astfel de sistem, cel care ocupă fotoliul de inspector-șef nu este un manager al cunoașterii, ci un satrap de județ investit cu puteri discreționare de către partidul aflat la guvernare. El este micul dictator local dintr-o democrație mimată, un om în fața căruia sute de dascăli își pleacă capul pentru a obține o gradație de merit sau o titularizare. În mod normal, această putere brută naște o rigiditate de plumb. Însă atunci când această structură hipercentralizată, obișnuită cu dictatul, întâlnește o ambiție biologică flexibilă și un declin hormonal târziu, tragedia politică se dizolvă rapid într-o farsă de campus. Pentru ca teroarea instituțională să funcționeze la parametri maximi, a fost nevoie doar ca tiranul politic să accepte, în mod voluntar și din rațiuni profund private, supunerea totală în fața unui oportunism elementar. Aici începe, de fapt, cronica degradării noastre sedimentate.
Cronica deșertăciunii de provincie
Ca să n-o luăm razna și să ne-apucăm să spargem lucruri prin casă ori, să ne dăm foc la cărți ori să luăm xanax cu pumnul, ar fi recomandat să să privim evoluția instituțională a doamnei E.M. cu acea detașare clinică pe care o rezervăm fenomenelor biologice inevitabile, condimentată cu un fin amuzament de salon academic. În fond, traseul ei nu face decât să confirme o lege veche a supraviețuirii: într-un mediu complet devitalizat, cum este învățământul arădean, o ambiție pură și lipsită de scrupule metafizice triumfă întotdeauna.
Înainte de a-și îndrepta atenția către vârful ierarhiei școlare, doamna EM își testase deja eficiența tactică în spațiul domestic, destrămând cu o precizie chirurgicală căsnicia unui preot. Acea primă victorie asupra sacrului a fost doar faza de laborator, o formă timpurie de bovarysm provincial în care altarul și tămâia deveniseră mult prea strâmte pentru aspirațiile ei lumești. Trecerea de la sutană la Inspectoratul Școlar a fost o simplă optimizare a resurselor: o femeie pragmatică înțelege rapid că dogmele oferă mai puține satisfacții materiale decât o rețea de influență politică bine structurată.
În jurul anului 2022, odată abolită pandemia și eliberarea de măști, obiectivul a devenit G.M. Privit prin prisma CV-ului său, GM nu este un naiv, ci un personaj greu al establishment-ului politic local, un produs clasic al liberalismului de provincie format la școala pragmatică a PDL-ului și consolidat în structurile PNL Arad. Fost deputat, vicepreședinte de comisie parlamentară și absolvent de Colegiu Național de Apărare, el stăpânește la perfecție mecanismele puterii reci. În mod public, în fața subordonaților din județ, GM își exercită funcția cu acea rigiditate dictatorială pe care moștenirea sovietică a ISJ-ului o încurajează, iar aparatul de partid o pretinde. Totuși, cinismul politic se prăbușește adesea în fața declinului biologic. Acest bărbat matur, temut în consiliile politice, s-a dovedit a fi un fel de Charles Bovary administrativ – greoi, flasc în intimitate și complet anesteziat de promisiunea unei idile târzii cu o femeie substanțial mai tânără.
Pentru a face loc noii ordini, vechiul său mariaj a fost evacuat rapid, ca o ordonanță de urgență expirată
Odată intrat în proprietatea emoțională a doamnei EM, comportamentul lui GM a căpătat o turnură aproape comică în schizofrenia ei instituțională. Tiranul politic, care în mod normal impunea disciplina de partid prin școli, a transformat ședințele oficiale cu directorii în platforme de exhibare a fericirii sale domestice. În amfiteatrele prăfuite ale Inspectoratului, unde mirosul de parchet vechi se amesteca cu cel al dezinfectantului ieftin, directorii de școli, veniți să asculte directivele aride ale unui fost parlamentar, asistați de o retorică birocratică solemnă, au fost transformați în martorii captivi ai unui buletin meteo-afectiv dictat din umbră. Era un spectacol ridicol: un bărbat încruntat, cu trecut în securitatea națională, topindu-se public în dulcegării administrative. Învățământul arădean, sedus de mult timp de politic și obișnuit cu acest concubinaj degradant, a acceptat noua realitate cu aceeași pasivitate cu care acceptă listele de candidați la alegeri.
Doamna EM a înțeles perfect că sub masca de dictator a partenerului ei se ascunde o docilitate absolută față de dorințele ei. Când munca la catedră i-a provocat stări de anxietate — acea repulsie profundă a parvenitului față de efortul real —, pârghiile politice s-au pus în mișcare. Se producea astfel un contrast de o ironie mușcătoare între prozaicul praf de cretă de la Liceul din Curtici, unde realitatea crudă a navetei și a corectatului de teze dădea bătăi de cap, și aburii reconfortanți ai ascensiunii birocratice. O mutare strategică la Casa Corpului Didactic Arad a fost rezolvată prin firele scurte ale politicului arădean conectat direct la minister. Concursul pentru postul de metodist care a urmat a fost o capodoperă a simulării administrative: o comedie a erorilor în stilul campusurilor universitare britanice, în care doamna a concurs cu propriul ecou, protejată de o comisie pe care GM a supravegheat-o cu solicitudinea unui tutore speriat.
Odată instalată, ea a început să taie și să spânzure din umbră, folosind brutalitatea politică a lui GM ca pe un instrument de execuție
Fostul deputat, altădată preocupat de legi și strategii naționale, devenise un simplu executant, semnând mecanic sancțiuni și comitete de disciplină împotriva oricui îndrăznea să nu se supună noii „Prime Doamne”. Fosta directoare a CCD a experimentat direct această formă de capitulare, fiind nevoită să își împartă biroul cu adevărata autoritate, o scenă de o micime burgheză absolută, unde disputele pe spațiul de pe birou ascundeau de fapt adevărata redistribuire a puterii județene. Managementul prin teroare, strigătele în ședințe și evaluările profesionale inventate au devenit tehnica standard a cuplului.
Paziți de umbrele unei structuri care nu mai are energia de a se revolta, cei doi au trecut în 2024 la faza superioară a extracției de resurse: mentoratul. În timp ce GM folosea autoritatea dictatorială a ISJ pentru a racola echipe de „formabili” prin școli, doamna EM își asigura prezența remunerată în proiecte europene majore precum Digipedia sau Lider. Diviziunea muncii era perfectă, iar sesiunile de formare s-au mutat, în mod firesc, în jacuzzi-urile stațiunilor Felix și Herculane. Este imaginea definitivă a unei educații sentimentale degradate, demnă de o comedie de campus: în timp ce profesorii de rând se zbat în birocrație și subfinanțare în școli cu geamuri care nu se închid, baronul PNL și partenera sa își gestionau stresul ascensiunii în ape termale, dezbătând viitorul pedagogiei românești printre bulele de hidromasaj, pe banii europeni.
Apogeul acestei colonizări instituționale a fost atins în septembrie 2026
Prin eliminarea elegantă, prin teroare administrativă, a fostei conduceri, doamna EM a cumulat funcțiile de director la Școala „Episcop Ioan Mețianu” și coordonator al Centrului de Excelență. În mod ironic, excelența s-a redus la conformismul pur față de noua dinastie. În tot acest timp, obligațiile legale au rămas simple ficțiuni pe hârtie: deși figura cu catedră la Liceul din Curtici, prezența ei acolo a fost la fel de mitologică ca și la CCD, unde programul preferențial a transformat-o într-o apariție rară, un fel de fantomă birocratică pe care toată lumea o plătește, dar nimeni nu o vede. Învățământul arădean oferă astfel spectacolul trist al unei instituții captive, o moșie proprie născută dintr-o relicvă sovietică, unde un dictator politic a acceptat supunerea totală în fața unui oportunism biologic elementar.
Foto generată tot de AI.
1 comentariu. Lasă unul nou
Le face transgondorul pe toate fufele directoare si inspectoare…mai ales pe aminata de la hont