Anii de liceu rămân întipăriți în minte toată viața. Dar la 18 ani nu puteam spune că am deschis larg ochii, așa cum aș face-o acum. Când acum? La 40 ani de la absolvire. E un eveniment, iar eu m-am hotărât să merg cu o zi înainte de „deschidere”, spunându-mi „la naiba, cum să nu-mi văd eu foștii colegi, atâți câți vin la întâlnire?”.
Am sunat-o pe Simona, am cerut un „last-minute”, am trimis banii și a doua zi la prânz m-am pus pe mașină și via Arad-Albac. Că acolo s-a întâmplat, acum, în ultimul weekend.
Până la Vîrfuri știam drumul, că-i spre Brad, la mine-n județ. Mai fusesem eu și la stânga din sensul giratoriu, spre Ștei, când eram copil și mergeam cu părinții în concediu de la Deva la Felix. Da au trecut mai bine de 40 de ani de atunci. Ok, din Lunca, făcând la dreapta, am urmat un drum pe care n-am mai fost niciodată. Și am tot mers, prin „o sută” de serpentine, încât atunci când m-am dat jos din mașină la Albac, mi-au trebuit câteva minute să-mi „stabilizez imaginea”. Glumesc. Dar mulți știți, peisajul e splendid, trecând prin Nucet, Arieșeni, Gârda de Sus și Scărișoara. Munte, brad, cabane, locuri cazare – care iarna-s problemă – aer curat! Faine locuri!
Dar pe cât „gps-ul” îmi arăta că mai am câțiva kilometri, o stare pe care n-o pot defini, m-a năpădit tot mai mult. Și nu sunt (prea) emotiv! Că după atâția ani de jurnalism, n-ar mai fi cazul. Era cred că a fost euforia unei întâlniri așteptate de mine 20 de ani. Că după ce-am plecat pe drumul nostru din liceu, am mai fost doar la o reuniunea din 2004, cea de 20 de ani. Așa s-a nimerit.
În sală, cu trollerul și laptopul după mine, am zărit la mese chipuri dragi.
Simona – șefa ce ne ține uniți pe LDD84 – m-a însoțit până am salutat pe fiecare. Și pe cuvânt, n-am avut chip de care să nu-mi amintesc! Doar nume, la fete, mai ales la cele din clasele paralele, B, C și D. Că pe-a mele din A n-aveam cum să le uit numele, chiar dacă ăl de familie nu-i același ca-n catalog.
Mi-au trebuit câteva ore să intru în calmul meu, în mediul de confort necesar unei astfel de întâlniri. Am îmbrățișat și pupat fiecare coleg-colegă, la unii-unele chiar soțul-soția, pe care-i știam, am făcut cunoștință cu drag cu alți parteneri de viață ai foștilor colegi, m-am bucurat și am trăit la maxim fiecare clipă specifică unei astfel de întâlniri. Normal, unele grupuri erau obișnuite împreună, văzându-se mai des. Dar eu cum nu stau în Deva, am fost un pic, foarte un pic, stingher în unele momente, rămânând singur la masă, fără să particip la una din discuțiile unui grup din jurul meu. Nu m-a deranjat, pentru că odată cu trecerea orelor, au mai venit colegi, iar sentimente, îmbrățișări, bucurii de revedere. Că vă spun eu, acum la 58, suntem alții. Suntem maturi, suntem trecuți prin viață, suntem părinți, unii chiar bunici. Dar încă suntem tineri, sau mă rog, la vârsta a doua.
Eu m-am simțit super bine, am trăit la maxim fiecare clipă. Și clipa asta a fost lungă, din moment ce la „Steaua Arieșului”, pensiune faină din Albac, am petrecut de vineri la prânz, până duminică dimineață. Am reîntâlnit colegi din grădiniță, din clasele 1-4, din ciclul doi, pe care i-am avut colegi în Liceul Decebal Deva în clasa mea, A, sau în celelelalte paralele. Și ce-i fain pentru mine, am reușit să schimb câteva vorbe măcar, cu fiecare. Ceea ce la o întâlnire clasică, la liceu în Deva și apoi la restaurant, nu reușești să o faci, din lipsă de timp.
Duminică dimineață am plecat destul de devreme. N-am apucat să-mi iau rămas bun de la colegi. Poate voit. Că de-abia mă adaptasem în compania lor și n-am vrut să repet îmbrățișările de rămas bun. Că astea dor. Dar le-am transmis mesaj că-i iubesc pe toți și că mă bucur că am fost un băiat din generația „LDD84”.
Și mai spun ceva. Eu sunt de părere că la asta de „40”, am fost maximi. Cu calitățile spuse în debutul gâdurilor mele scrise aici, dar și prin prisma că acum, la „58”, am fost în forma maximă a vieții. Fizic, psihic, sentimental, etc. Calități care, la următoarele, se vor estompa poate. Că la proxima întâlnire, chiar peste cinci ani, suntem trecuți de șaizeci. Iar peste zece, ne apropiem de 70. Bine, tot tineri vom fi, că eu, în compania voastră colegi, m-am simțit ca la absolvirea din 84 și v-am vizualizat chipurile ca pe atunci. Și nici n-am văzut șuvițele albe, kilogramele în
plus, sau minus, spatele mai aplecat.
La coborârea spre casă, prin satele de moți care mergeau îmbrăcați fain la votare, am avut în față doar frânturi din chipurile colegilor de care m-am despărțit. Toți zâmbitori, toți plini de viață. Am spus că am intrat greu în mireasma acestei întâlniri de „40”. Dar mult mai greu este să ies din transa asta de la „Albac”. E normal? Nu știu! Dar așa cum spun, a fost al naibii de fain pentru mine. Și hai să vedem, cum va fi următoarea. Simona, ai grijă de LDD84! Al vostru coleg, Vali Viski.
