Într-o perioadă zbuciumată și zdruncinată din temelii cum este aceasta prea puțini oameni mai găsesc resurse interioare de analiză profundă. Suntem o generație care traversează prima criză existențială majoră a umanității și acum se suprapune perfect pe criza fiecărui sistem. Sistemul de educație este cel mai afectat de această criză pe termen lung dar pus în umbră de lupta pentru supraviețuire. Pe data de 5 Octombrie, întreaga lume sărbătorește Ziua Mondială a Educației și în acest an este o sărbătoare tristă, văduvită de însuși spiritul său: comuniunea dintre copii și dascălii lor. Cu toate acestea, un prilej bun de introspecție și analiză, de regăsire a unor valori pe care mulți dintre noi le-am pierdut. Pentru că încercăm să ne definim ca indivizi în primul rând spiritual, pentru că procesul de educație traversează o perioadă de dezumanizare ar trebui să punem accentul pe adunarea acelor energii umane care să ne ajute să nu mai eșuăm lamentabil când este vorba de sufletele și educația unor copii. Mai jos, două articole recente ale părintelui Constantin Necula care ne definește Școala ca fiind o „construcție mentală de rezistență”…
Părintele Constantin Necula, 28 Sep, 2020:
„ Suntem prinși într-o lume a fricii și deconectării de la Dumnezeu. Un soi de uragan secularist trece peste sufletele noastre și Biserica nu poate ține drept adevăr sloganul la modă: scapă cine poate! Ea știe din experiența ei de secole, exigent coagulată în Tradiție, că nu pot scăpa decât virtuoșii fericiți, dispuși să facă țintă de viață din taina Împărăției lui Dumnezeu. Cum să exprimi acest adevăr într-o lume a post-politicului și post-științei? Cum mai putem converti la Adevăr copiii cărora li se vând valori ieftine pe post de valori unice și inalienabile? Cum putem aduna energiile umane în numele Adevărului Evangheliei dacă nu altfel decât propunându-ne mărturia modului de viață?
Efortul începutului acestuia de an nu este legat de metodologia școlii-hibrid ori de anxietatea socială care se autodenunță sub chipul „sindromului de cabană” – oamenii preferând izolarea deja, tot mai mult – și nici de protocoalele sanitare care au excedat în comportamente dificil de catalogat. Ci în realcătuirea și recalcularea compozitului din aliajul cultural prin care școala mai poate vindeca mediocritatea. Ori măcar o poate limita în generare. Nu doar în spațiul preuniversitar. Efortul de a limita politizarea ori ideologizarea învățământului pentru a nu destructura plasa de siguranță constituită din nodurile morale prin care școala mai rezistă face parte integrantă din acest scenariu al vindecării Ţării de proletcultismul mediocrității dezvoltat metodic.
Scriu aceste rânduri după primele săptămâni de școală și în ultima săptămână de vacanță a studenților. Cadrele didactice nu au avut timp de odihnă și începe să se simtă deja o tensiune ilogică. Familiile s-au constituit în cercuri de presiune la adresa școlii. Profesorii au crescut și ei tensiunea în comunitatea-clasă, iar ministerul se supune regulii presiunii crescânde din societate. Imaginea din primele zile de școală care mă cotropește este aceea a unei învățătoare care-și ascunde după mască lacrimile și ne zice tuturor celor prezenți: nu pot așa! Obișnuiți să-și arate sentimentele și să empatizeze la sentimentele copiilor, dascălii trec printr-o cumplită dezumanizare. Nici unul nu ar rezista la catedră dacă n-ar iubi copiii. Or, tocmai lucrul acesta este limitat acum. Școala are menirea de a oferi un spațiu de respirație-altfel copiilor și oamenilor săi. Un spațiu al reclădirii demnității prin valorizarea vocațiilor. Un loc și un timp al creșterii fără dureri de creștere induse din afara procesului de creștere.
Un an școlar hărtănit de COVID-19 ne-a învățat deja că putem debavura liniștiți programele școlare și că ora (materia) e profesorul. Că fără aport personal școala nu există. Așa cum feedback-ul examenelor din anul acesta ne-a dovedit că putem să fim bacalaureați ori admiși la un liceu și cu mai puțină materie în programe și putem deveni studenți de valoare – zic eu – și dacă nu parcurgem întreaga propunere de științe ori metaștiințe propusă în laboratoarele metodice ale învățământului. Fără a diminua cu nimic nevoia de a crește în laturile bunului-simț informal. Fără a-mi îngădui să trec în plan secund vreo materie. Dar amintind mereu că în situații de criză se vădesc caracterele și oamenii dispuși să iasă din comoditate și mediocritate. Care voiesc să lupte pentru conținuturile adevăratelor întrebări ale adevăratei cunoașteri.
Biserica s-a pliat cu mult bun-simț pastoral pe situația de criză și a reușit, ne-o dovedesc sondajele din preaplin, să iasă ca o icoană de pedagogie socială din conflictul – tot mai vădit fals – cu multiculturalismul ori transdisciplinaritatea lumii cunoașterii. Mesajul ei rămâne ferm. Nu poate fi educat omul-rupt, omul fracturat de interese obscure. Ci omul întreg. Omul trup și suflet. Omul-persoană. Și orice dezechilibrare de acum dinspre latura educațională devine extrem de periculoasă pentru viitorul de azi al Țării. Pentru că viitorul acesta este înrădăcinat în efortul făcut azi pentru ieșirea din alienare la care nădăjduim de atâta timp. Școala rămâne ancorată în spiritual, altfel piere. Ne-o dovedește apelul la spiritualitate pe care îl fac toți oamenii marcanți ai lumii științifice care nu pot vindeca de frică o lume doar prin vaccinări ori campanii de medicamentare. Ne-o dovedește viața cotidiană. Inclusiv a celor dimpreună trăitori cu noi ai vieții de zi cu zi. Locuitorii aceleiași planete. Care refuză utopiile ideologic ori Absurdistanul, propus ca alternativă României. Care în izolare au redescoperit rugăciunea și citirea Scripturii. Care au reconfigurat în viețile lor programele de viață duhovnicească pe care le uitaseră. Ori pe care nu apucaseră să le încropească. Obsesia materială s-a vindecat prin șocul opririi din maratonul ucigaș la care mulți se supuneau pentru un mai bine lipsit de Bine.
Sunt gândurile începutului de an şcolar. Un an definitoriu pentru viețile noastre și ale generațiilor ce vin. Un an-fantomă tocmai s-a încheiat. Zici că nici nu am trăit viața noastră. Iar lupta de a nu-l socoti pierdut s-a dus cu întregul bagaj de rezistență și optimism. Aliatul fundamental al familiilor în acest efort a fost Școala și alături de ea Biserica. Nu instituționale, neapărat. Ci mai ales construcții mentale de rezistență. Părinții, rezolvând integrale ori parcurgând lecturi școlare, au reintrat în pielea personajului de care le era teribil de dor chiar dacă nu recunoșteau: copilul din ei. Puștiul ascuns în toate actele de curaj prin care-și angajaseră libertatea în multe momente din viața profesională. Suntem încă funcționali și pentru că Școala a învățat – poate tocmai de la Biserică – să nu se predea! Ținta educației trebuie menținută: nici un compromis major cu mediocritatea. Evitarea transformării mediocrității în unitate de măsură a vieții. Mediocritatea. Boala socială cea mai nenorocită a anilor din urmă. Vădită în locurile cele mai neașteptate. Nici un compromis cu jumătatea de măsură în exigența iubirii, singura care rodește în toamnele de lumină ale Școlii. Generații de-a rândul am fost crescuți să iubim Școala asemeni unei ființe vii. Zicem încă: Mergem la Școală! Nu ca la un Priveghi cultural, ci ca la o Nuntă, ca la o provocatoare de sens Liturghie a valorilor.
A reașeza în azimut corect cultura Școlii înseamnă a nu ucide sufletul ei care este copilul-tânărul. Harap-Albul devenirii noastre duhovnicești. Biserica poate restaura încrederea în Şcoală – uneori chiar împotriva unora dintre cei care se aciuiesc prin școli. O poate face în decență și din mărinimia pe care i-o conferă Duhul Sfânt. Învățătorul deplin. O poate face și reafirmând modelul-etalon al școlii. Construcția de cultură din care Dumnezeu și familia nu pot lipsi doar pentru că așa dictează interesele de finanțare ori deciziile de circumstanță.
Istoria pe care Biserica o are cuprinsă în arhive și cărți, în propriile manuale și în propria metodă de educație trebuie respusă generațiilor noi de educatori și părinți, noilor generații de slujitori ai altarelor. Pedagogia propusă de Biserică Țării, secole, a salvat Școala. Un Petru Șpan sau Ioan Popescu – cu toată pleiada de herbartieni ai școlilor confesionale românești din Imperiu – sunt modele vii ale unei educații fluente și fundamental dăruite copilului român veacuri la rând. Iar discursul pedagogiei sociale propus prin Biserică este încă nedepășit de emisia nici unei alte instituții culturale. Nu avem de ce ne complexa dinaintea marilor sisteme de educație ale lumii decât pentru nemunca racordată la idealurile educaționale pe care le-avem sub ochii minții. Mereu reafirmate de pedagogia românească autentică. Generațiile profesionale de azi sunt entuziaste dinaintea schimbărilor de sistem care văluresc peste noi. Puțini știu că acestea au fost, cândva și nu foarte demult, linia de forță a mărturiei pedagogice a Bisericii. O Biserică prin care a ajuns în conștiința poporului Învierea nu poate lipsi din educația propriului său popor. Golite de sensul dat de mărturia spirituală inclusivă, sistemele educaționale eșuează în lamentabile încercări fără sens asupra sufletelor copiilor noștri și asupra oamenilor Școlii. Iar școala devine un taluz de mediocritate.”
Și un Gând colegilor Profesori, 17.08.2020
„ Există o poveste, dragii mei colegi, pe care am descoperit-o de curând într-o carte a Mitropolitului Antonie de Suroj. „Un cerșetor stătea lângă drum, iar în fața sa o pălărie. Trecea lume multă, unii mergeau fără să-l observe, fiindcă se simțeau jenați să-l privească și să nu-i dea nimic. Alții aruncau o monedă în pălăria aceasta, dar nu se uitau la fața cerșetorului atunci când treceau pe alături.
Credeau că și-au făcut datoria; că nu este pentru ei un om, ci un cerșetor, iar cerșetorul era pe picior de egalitate cu pălăria sa. Și iată că se apropie profesorul acesta. El se opri, își scoase pălăria și îi spuse ceva cerșetorului. Deși nu i-a dat nimic, cerșetorul a sărit în picioare, l-a îmbrățișat și așa s-au despărțit. Copiii au fost martorii acestei întâmplări. Atunci când profesorul a ajuns la gimnaziu, copiii l-au înconjurat și l-au bombardat cu întrebări: „Cine este această persoană? Este ruda dumneavoastră? Sau un prieten? De ce v-ați scos pălăria? Nu i-ați dat nimic, dar de ce a sărit în sus și v-a sărutat?”. Elevii l-au înghesuit pe profesor într-un colț, iar acesta s-a văzut nevoit să le răspundă și le-a spus așa: veneam pe jos din celălalt capăt al Parisului, fiindcă nu aveam bani de metrou. Cât am mers pe drum, l-am văzut de la distanță pe acest cerșetor.
Am observat cum oamenii treceau pe alături, am remarcat că unii îi aruncau câte o monedă în pălărie fără să se uite măcar la chipul său. Și m-am gândit că, dacă voi trece pe lângă el și nu-i voi acorda atenție, s-ar putea să moară în el și ultima credință în om. Căci oamenii nu numai că nu se uitau la el, dar nici nu se deranjau să-i arunce cel mai mic bănuț din belșugul lor. Din păcate, nici eu nu aveam bani! Așadar nu aveam nimic de oferit… De aceea, m-am oprit în dreptul său și mi-am scos pălăria în fața lui, astfel încât să simtă că suntem pe picior de egalitate, că îl văd ca pe o persoană egală și nu ca pe un cerșetor. Atunci i-am și explicat: Iertați-mă, dar nu vă pot oferi nimic. Chiar nu am nimic…Și omul acesta a sărit în sus și m-a îmbrățișat” (Mitropolitul Antonie de Suroj, Căile vieții creștine, Ed. Egumenița, 2020, pp. 75-76).
M-am gândit adesea că e dificil, dacă nu imposibil, să ridici un învățământ competent confundând mereu profesorii cu cerșetorii – fără a discrimina, ferească Dumnezeu, drama oamenilor aflați în situația de neinvidiat a sărăcirii în ciuda bogăției din jur. Redarea demnității vocației profesorale este prioritate zero. În ciuda corigenților care încearcă să facă pe liderii și care răstignesc, de ani buni, Școala pe crucea intereselor de partid.
Fiți tari! Ridicați-vă pălăria dinaintea dramelor celor din jur. Copiii vă privesc și vă iubesc. Poate, cine știe, s-a născut deja generația care să respecte mai mult școala românească… Și pe Oamenii ei!”
Sursa: Ziarul Lumina.ro
Foto: Rovestea.ro
Articol asociat:
