LA MULȚI ANI, Flavius DOMIDE! Dialog-document | „La UTA nu conta cu cine jucăm acasă, ci doar câte goluri le dăm!”

Astăzi este ziua ta, nea „Gigi” Domide. Nu doar pentru cariera sportivă, dar și pentru calitatea umană, pentru mine ai fost și ești o emblemă. Mă bucur că ne cunoaștem, Dumnezeu să-ți dea viață cât mai lungă!

În noiembrie 2013, la un bar de pe „Episcopiei”, am stat de vorbă muuult, iar „esența” am publicat-o atunci în entitățile media cu care colaboram.
Sunt aproape 12 ani de atunci, iar cei pentru care „doar UTA contează” trebuie să afle cine a fost Flavius Domide, care sunt poveștile lui de viață. Pentru asta, public în „Critic”, materialul integral, în care doar finalul este legat direct de data interviului.

LA MULȚI ANI, GIGI DOMIDE!   

Născut pe 7 mai 1946, Arad
A jucat la UTA Arad: 1966-1979 / 342 jocuri, 75 goluri
România: 1968-1972 / 18 jocuri,3 goluri

• Cum a ajuns copilul Domide la fotbal?

De mic copil am îndrăgit fotbalul. Mult timp am jucat cu minge de cârpă, deoarece în cartierul Pârneava nu prea erau oameni bogaţi. Am crescut în cartier cu nişte viitori fotbalişti, fraţii Gyengye, Damian, Dvorjak, Ciobanu, marele Koţca, idolul nostru. Într-o zi, regretatul Alexandru Dan, ne-a văzut jucând în faţa casei la mine şi ne-a spus că a doua zi la 9,30-10 să mergem la stadionul CFR să ne vadă şi la o selecţie. Era în martie 1957. M-am dus insă la selecţie la UTA, unde erau 200 de copii. Au spus că eram foarte firav, nu aveam nici încălţări ca lumea, eram sărac. Nu am reuşit. Copiii ceilalţi absolut toţi au reuşit la CFR şi au început să râdă de mine. M-am ambiţionat foarte tare să trec selecţia. Am făcut alergări, genoflexiuni, flotări, de toate, ca să prind ceva putere. În luna mai, aproape de ziua mea, a mai fost o selecţie la UTA. Iar au fost 150 de copii. Atunci am reuşit al cincilea. În toamna lui 57 deja am fost legitimat cu acte în regulă. Erau la selecţie antrenorii Farmati, Sida-bacsy care mult mi-a fost antrenor la juniori, Kapas de la echipa întâia, care ne-au îndrumat primii paşi în fotbal. 

• Părinţii au fost de acord cu fotbalul?

Chiar în perioada aia, tata era închis politic. Am fost crescut doar de mama şi de bunica. Le-a plăcut că m-am dus la UTA şi nu sunt în gaşca băieţilor celorlalţi. Tata s-a bucurat când a auzit că joc la UTA. Spunea că îl cunoaşte bine pe Coco (Dumitrescu) dar ca să mă îmbărbăteze mai mult pe mine. 

• Când aţi văzut primele meciuri ale UTA-ei?

Am ajuns copil de mingi chiar în toamna debutului meu. Nu uit cât trăiesc, a fost un meci cu Rapid Bucureşti, care conducea în min.88 cu 1-0. Foarte multă lume pleca spre casă deja. Au venit două faze în care marele Petchowschy a întors rezultatul. A marcat un gol din lovitură liberă şi unul cred că Meţcas l-a dat şi am cîştigat cu 2-1.

• Ce antrenori v-au îndrumat paşii în fotbal?  

Am început la copii cu Coco Dumitrescu, dar cea mai mare parte l-am avut antrenor de Sida-Bacsy (n.a. Adalbert) şi jucam la grupa 3 finisaj pe terenul gazonat din fabrică. A ajuns mai apoi mare antrenor coordonator la Ferencvaros Budapesta. Flamura Roşie devenise  CS UTA în 57-58. Era ajutat de Farmati. De la el am învăţat foarte mult. Dar idolul meu  a fost Ţârlea Mihai, tatăl băiatului care mi-a fost mie elev. Lovea foarte corect şi cu dreptul şi cu stângul şi de la el am învăţat cum se loveşte mingea cu capul.Dădeam foarte tare cu capul. Mai ales că am nimerit tot „centratori” din ăştia ca Axente.

• Când aţi debutat la echipa mare?

A fost în 1964 cu echipa slovacă Trencin şi am debutat cu gol . Primul meci oficial a fost în 1965, cu Rapid la Bucureşti 0-0. Au  urmat 7-8 meciuri când am fost titular. Dar a venit o perioadă în care am fost înfumurat. La unele probleme nu răspundeam prompt. Am fost împrumutat la CFR Arad prin antrenorul Perneky. Fusesem la un antrenament de dimineaţă la UTA şi în loc să-mi văd de treaba mea, antrenorul Coco Dumitrescu mi-a spus „du jaloanele, ia jaloanele” .Eu eram cu capsa pusă, poate n-am dormit bine şi am răspuns „de aia m-aţi adus la echipa întâia să car jaloane?”. Coco mi-a spus „nu mai am nevoie de tine! Du-te la Pecica!” M-am dus acasă, iar tata fiind prieten cu antrenorul  Perneky de la CFR Arad a vorbit cu acesta.Imediat s-a dus la Coco Dumitrescu care m-a lăsat la CFR. Jucam în divizia B, seria a treia. Erau 14 echipe. Am jucat aproape toate meciurile şi în majoritatea am dat nişte goluri extraordinare. Mi-aduc aminte că la un meci la CFR Cluj, am dat un gol de nici eu nu l-am văzut! Aşa de tare am dat, drept în vinclu! M-au dus înapoi la UTA. Am revenit complet schimbat. Nu m-am mai uitat decât la fotbal, fotbal, fotbal!

• Ce colegi erau în acea echipă?

Am fost promovaţi mai mult de şase jucători odată la echipa întâia, cum şi colegul meu Biro şi-aduce aminte. Axente, Steiner, Petchowsky III, Moţ, Şchiopu. Coco făcea schimbul jucătorilor în vârstă care nu mai aveau aşa eficienţă. Nu am jucat toţi deodată, doar 1-2-3 şi nu toate minutele. Foarte bine a gîndit Coco Dumitrescu. În 66, am făcut o pregătire foarte bună la Moneasa, cu zăpadă până la brâu. Am terminat pe locul patru camapionatul şi mai apoi am ajuns campioni. Cinci din cei promovaţi am fost nucleul echipei campioane. Trupa asta a fost întărită şi cu jucătorii Petescu, Lereter, Pojoni. Coco aştiut ce să transfere. Anul următor l-a adus şi pe Otto Dembrovschi, care rezolva golul din orice situaţie. Când a fost promovat Broşovschi, el avea 17 ani şi Lereter 34! Respectul era  aşa de mare la noi, că nu conta vârsta. Lotul era restrâns, maximum 14, din care jucau 12-13. Nu erau accidentări, am făcut pregătiri bune. 

• Erau pline tribunele la meciuri?

La antrenamentele de individualizare dimineaţa, venea 30-40 de suporteri, iar după masa, când eram tot lotul, suporterii erau peste o sută. În perioada 67-74 nu conta cu cine jucăm acasă, numai cât le dăm! Aşa echipă bună eram, aşa de bine ne înţelegeam între noi.  

• A fost ultima mare echipă a Aradului?

Cu mâna pe inimă pot să spun că cea mai bună echipă am avut-o după cele două campionate câştigate, cea din 72. Au apărut cu nou sânge proaspăt Kun, Popvici, Both, Vidac. A fost o echipă foarte valoroasă.

• S-a vorbit mult de echipa aceea…

Când a fost adus Biro, a fost implantat de Coco ca fundaş drept şi acolo a rămas până la sfârşitul carierei. Florian Dumitrescu la fel 3-4 ani a fost extremă stângă, a venit Both şi 2-3 ani a rămas tot pe banda stângă. După aceea, din multe alte motive, echipa s-a dus în jos. Era problema cu vârsta înaintată a foştilor tineri care fuseseră promovaţi de Coco. Când am trecut de 30 de ani, au apărut din urmă Coraş şi Leac, care după părerea mea, au fost ultimii din generaţia aia care au mai putut să se apropie de UTA. În rest, destul de greu se ajungea la UTA. Din multe alte motive, echipa s-a dus în jos, a fost tot mai slăbită. Căderea de la sfârţitul anilor 70 era iminentă. Eeee, ce să facem, asta e!

• A fost durereroasă retrogradarea. A fost practic încheiată atunci istoria marii UTA? 

Nu. Atunci s-a văzut că dacă nu creşti jucători, nu putem să supravieţuim. Am adus jucători care nu au pus atâta suflet cum puneam noi. Nu urmăreau decât  material problema. Orice jucător străin a fost adus, nu a mai putut fi rezolvată problema.

• A fost Coco Dumitrercu antrenorul care a dat valoare UTA-ei?

După părerea mea şi a multora, ca antrenor a fost unul dintre primii cinci din România tuturor timpurilor. Probabil ca şi om nu a fost prea la locul lui, din cauza lui mulţi jucători buni ca Meţcas, Ţărlea bătrănul şi mulţi alţii, Lereter, au trebuit să plece pe uşa din dos de la UTA.

• Debutul la echipele naţionale?

Am avut 2-3 turnee, am jucat la olimpici, am fost şi în lotul B şi în selecţionata Bucureştiului. Debutul la echipa naţională a venit după ce am bătut la Constanţa pe Farul cu 2-0. Eu am marcat cele două goluri. Un foarte renumit reporter din Anglia, Brian Glanville, a scris un articol fenomenal despre mine, probabil l-a citit Angelo Niculescu şi m-a convocat la echipa naţională. Culmea, tocmai la meciul cu Anglia. Am debutat în 1968 la Bucureşti şi am rămas acolo cinci ani. 

• Cum a fost în celebrul amical de pe Wembley din 69?

S-a format acea echipă în ultimul moment. Am jucat fenomenal. Am fost remarcat de jurnaliştii englezi, iar la banchetul după meci am primit o plachetă din partea federaţiei engleze ca şi cum aş fi fost cel mai bun jucător de pe teren. Faza golului, a fost că am preluat scurt, am tras la poartă şi mingea a lovit mâna lui Bobby Moore. A  ieşit penalty-ul transformat de Dumitrache şi noi am făcut acel egal, 1-1. Rezultatul a fost un fel de trambulină pentru fotbalul românesc, am dat încredere acestei echipe, egale cu campioana mondială. 

• Ce alte reuşite aţi avut în tricoul naţionalei?

Am marcat golul doi în preliminarii la primul joc cu Elveţia. A fost hotărâtor pentru că în primul joc, pierdusem cu ei cu 7-1 , iar Elveţia era echipă bună în acei ani.

Am marcat magistral la un 3-3 cu Italia, amical. Am marcat un gol magistral marelui Zoff. L-am întâlnit peste ani în Italia şi i-am spus de acel gol. „Nu uit golul acela, l-ai marcat de la distanţă destul de mare cu capul!” a spus Zoff. 

• Era greu pentru un arădean să ajungă la echipa naţională?

Era foarte greu. Lotul era făcut după scheletul Bucureştiului. Dembrovschi de la Bacău, eu de la Arad, Dobrin de la Argeş, Anca de la Cluj, nu am vrut să semnăm pentru Bucureşti, Pescaru de la Braşov. Aşa de puternic lot a fost ăsta, care a ajutat România să joace la CM din Mexic. Oblemenco, care era ani de-a rândul gogeterul României, nu a putut să se apropie de lot! Şi Angelo era şi oltean!

• Au fost oferte să mergeţi în Bucureşti?

Au fost de două sau de trei ori. Am făcut şi vizita medicală, dar am renunţat, am fost internat în spital pentru ulcer duodenal, am evitat pur şi simplu. Am rămas copil al Aradului .

• Prieteni mai apropiaţi din fotbal?

Dembrovschi, Pescaru, Adamache, Dobrin „gâscanul”. Cu toţi. Toată lumea îl privea de încrezut pe Cornel Dinu, eu nu am avut treabă cu el. Eram colegi, cu Lucescu a fost la fel. Mai târziu, când ne adunam lotul naţional de old-boys şi jucam meciuri prin ţară, atunci s-a văzut o reţinere şi o respingere faţă de provinciali din partea lor! Când jucam, nu erau astfel de probleme.

• Cum a fost cu nr 19 pe banca la mondialul din Mexic 70?

Regret că nu am putut să joc barem 10 minute! Jocurile erau la ora 12, când era cea mai mare căldură. Nu m-am acomodat. Culmea am fost în La Paz în Bolivia, unde arerul e şi mai rarefiat. La aeroport ne-au dat un balon să-l punem la gură, la coborîrea din avion. Acolo am putut respira.

• Ioan Chirilă povestea că eraţi cel care ghicea scorurile la meciurile din grupe!

Am nimerit rezultatele noastre din grupă, mai puţin cel cu Brazilia cu care am spus că vom pierde cu 2-1. 

• Cum era Brazilia lui Pele?

Erau la aproximativ cinci kilomatri de baza noastră. Am văzut cum se antrenau. Aveau altă valoare de fotbalişti. Tehnică desăvârşită, cu toţii. Am văzut pe marele Pele, pe Tostao, pe fundaşul dreapta (n.n. Carlos Alberto). O echipă foarte mare. Meritat au câştigat Cupa mondială atunci. Italia era de asemenea o forţă. După mine Anglia nu s-a acomodat cu clima.

• Aţi rămas în fotbal şi după finalul carierei. Ca antrenor…

Nu aş vrea să vorbesc prea mult de acest aspect. Nu am avut prea mulţi adepţi care să mă îmăpingă, să mă susţină. Am terminat în primii zece şcoala naţională de antrenori, pe lângă IEFS. Eram înebunit să antrenez. Am avut prima deziluzie, la primele piedici ca antrenor. Am avut o echipă foarte bună, făcută din două loturi. Una a lui Marius Demian, de unde l-am luat pe Labu, Cheregi, Ţucudean, portarul Crişan, i-am crescut pe Vărşăndan, Negrău, pe Bunaciu l-am luat de la CFR, am făcut un lot foarte puternic, pe fraţii Nagy din judeţ, un lot de perspectivă foarte bun pentru viitoarea UTA. Am jucat în turneul final, dar înainte de meciul cu Satu Mare am fost schimbat. Nu am găsit motivul. Am pierdut meciul ăla, poate că dacă eram eu nu se pierdea. O perioadă m-am lăsat şi am mers la echipe mai mici. 

• Cum a fost acolo?

La Oţelul Ştei, în divizia C. Vasile Blaga era director adjunct la intreprindere şi participa la antrenamente. Juca şi nu juca. Cu Vasile Blaga am avut şi am o relaţie foarte bună. 

• Ce a mai urmat?

Am revenit la UTA. O scurtă perioadă am fost şeful centrului de juniori, dar a venit Onisie de la Strungul. M-a luat secundul lui şi am avut de învăţat foarte multe.

• Aţi ajuns şi conducător!

După aceea am ajuns conducător. Dar am plecat din nou în judeţ. Mai trecusem şi pe la Mârşa. Dar nu erau educaţi pentru performanţă. Acolo, jucau handbal marii jucători Chicid, Stokl, Birtalan.

• A venit revoluţia. S-a schimbat ceva? 

După aceea, bunul meu prieten Gherghel, era preşedinte la UTA şi mi-a propus să devin antrenor. Am spus că nu mai pot lucra fără să fiu plătit şi Bekescsaba umblă de un an după mine. M-am dus la ei. Acolo am întâlnit ca patron, unul din foştii mei adversari, el fiind unul din marii foşti jucători de acolo. Am fost numit antrenor principal, dar m-am trezit că suntem doi antrenori principali. L-au adus pe Pasztor din Elveţia, care era un fel de Dobrin al României, cu idei de acolo, care practic nu se puteau implementa în jocul maghiarilor. Eu eram „antrenor de teren”. De dimineaţa până seara eram pe teren, tot timpul cu grupuri de jucători, disecaţi pe toate zonele din teren, făceam antrenamente de individualizare. Ce nu am putut să îi dezvăţ, a fost jocul la ofside, sau nu am putut să-i învăţ să facă presing. Nici cum! Aşa erau obişnuiţi de la juniori. După 7-8 etape eram pe locul trei. Vroiau să promoveze în liga întâi. Am trecut la o muncă spartană, cu două antrenamente pe zi, cu masă la prânz, cantonament la stadion şi am promovat. Nu am ştiut ce înseamnă familie. L-am avut acolo pe Ionuţ şi pe Mănăilă. Ionuţ s-a acomodat, dar lui Mănăilă îi plăcea să „gâdile”  mingea şi la unguri nu le-a convenit şi nu-i mai pasau. L-au adus apoi la recomandarea mea şi pe Kulcsar.

• Aţi revenit totuşi la UTA în 92! 

Venit acasă, zece zile am fost încontinuu sunat de UTA. Am purtat discuţii cu regretatul preşedinte Pop, discuţii care niciodată nu au avut un sfârşit bun. I-am spu că vreau zece mii de dolari, cinci mii acum şi cinci mii la final, dacă ocupăm lucul 2-3. Nu am semnat acte, dar m-am apucat de lucru. Era antrenor însă Iorgulescu, iar eu am venit etapa a treia la Petroşani şi nu făcuseră nici un punct, sau aveam unul. L-am schimbat şi am trecut din nou la muncă. După două înfrângeri cu 4-1 la Satu-Mare şi 5-1 la Metrom Braşov,am schimbat total placa. M-am decis să-l iau pe Leac antrenor secund. Nu a vrut şi m-a fost sugerat să-l iau pe Borugă că e dur. Nu am mai făcut antrenamente de menţinere. Am făcut ca la Bekescsaba, antrenamente tari de tot, ca jocul de fotbal să fie de aceeaşi intensitate ca un antrenament. L-am găsit pe Mitu mijlocaş drept, pe Ungur fundaş stâng, plecaseră Bunaciu, Nagy. Am învăţat de la marele Braun, să-i întreb pe jucători cam ce ar dori să joace. Am făcut o listă şi l-am pus pe Mitu  extremă dreapta să centreze şi pe Ungur vârf să marcheze. Am adus, datorită lui Gherghel, cinci jucători de la Metalul Bucureşti. Târţău, juca al doilea vârf, dar fără extremă stânga. În deplasare, jucam cu două vârfuri, Mitu pe dreapta şi Ungur pe stânga. Adversarii aveau doi stoperi şi un libero. Stăteau tot timpul degeaba. Aşa i-am păcălit tot timpul pe foarte mulţi. Dădeam multe goluri. Mi-am făcut, pe această temă, lucrarea de diplomă la Şcoala naţională de antrenori. După 11 ani promovasem pe UTA în liga întâia. 

• Totuşi aţi fost din nou înlăturat!

Nu am reuşit să continui. Asta se întâmpla de mulţi ani, cineva se găsea să mă înlăture cînd căpătam elan. În bioru la Pop Ioan, am fost anunţat că noii antrenori sunt Coco Dumitrescu şi Popa Ionuţ. „Nu ai nici un merit la promovarea asta!” mi-a spus Pop. Era să cad jos. Am cerut restul de bani, terminasem pe locul întâi. Din păcate nu s-a onorat. Am ajuns la judecată, dar contractul meu nu era înregistrat la federaţie. Pur şi simplu am ajuns din nou pe drumuri. Mă scârbisem. Cu pregătirea făcută de mine primăvara, UTA a mai zburdat încă un tur de campionat în prima ligă. 

• Au venit şi alte oferte după promovarea cu UTA?

Am avut foarte multe oferte dar nu am mai vrut să plec din Arad. Am mers într-un târziu la Sînicolau-Mare, după care am vrut să lucrez la copii şi juniori dar nu m-a ascultat nimeni. Greşeala mea este că am fost un pic naiv. Am crezut că toată lumea îmi vrea binele, dar nu a fost aşa. Am rămas prieten cu cei din conducerea Old-boys UTA, Biro, Vaczi şi foarte mulţi din elevii mei. Aş fi vrut să fiu aproape şi de alţii, dar nu s-a putut.

• E o idee bună activitatea old-boys UTA?

Pentru istoria UTA este foarte important. Fotbaliştii de acuma trăiesc după istoria noastră, cum şi noi am trăit după generaţia baronului Neumann. Lumea nu ne uită şi duc şi nepoţii şi copiii. Am văzut sala polivalentă la meciul acesta cu oltenii, pur şi simplu m-a încântat. Din păcate suntem mai puţini cu mult decât am fost înainte.

• Rămâneţi o emblemă a Aradului fotbalistic. Mulţumit de carieră?

Sunt şi nu sunt. Am luat examenul de obesrvator la Bucureşti. Era „marele” Mitică Dragomir, Mircea Sandu, Kassai. „Măi Domide, ai un CV beton. Un pic de practică mai trebuie! Tot la două săptămâni am avut delegări la liga a doua. Erau mai multe echipe. M-a încântat că sunt din nou aproape de fotbal şi sunt luat în seamă. Dar de când nu mai sunt la UTA, nu mă mai ia nimeni în seamă. Decât Vaczi şi Cura, care mi-a dat un loc de muncă la AJF. Mă doare! Din 2000 sunt observator federal. Odată nu a venit un antrenor din Arad să mă întrebe de un jucător remarcat de mine prin ţară, pe un anume post. Eric de la Mediaş şi-a adus aminte de mine că l-am remarcat la un joc Mediaş la CFR Timişoara în B.

• Povestiţi ceva despre pasiunea dumneavoastră!

Am foarte multe insigne. Am început să le strâng de când a câştigat Steaua cu Barcelona, Cupa Campionilor europeni. Adunam monede, dar m-a schimbat. Trebuia să am ceva hobby. M-au impresionat la cineva două panouri. Mi-am comandat rame. Aveam vreo 70 de insigne pe unde am unblat cu fotbalul. Le-am păstrat. Cu asta am început. Acum am aproape 25.000! Tematica mea este în principal fotbalul, federaţiile de fotbal, McDonalds-ul şi figurinele Walt Disney, cluburile de fotbal din ţară, din primele două ligi, am adunat programe de meci şi bilete la fotbal. Am trei bilete foarte scumpe. România-Brazilia şi Romănia-Anglia din Mexic. Am aproape toate de la UTA, din 1963. Am programul de la meciul meu de debut cu Trencin!

Foto ©Vali Viski – acasă la Flavius Domide