Primim des articole cu propunere de publicare sau, pur și simplu, „în atenția…”, menite să critice negativ învățământul românesc în sine, cadrele didactice mai ales, copiii din ziua de azi, starea clădirilor în care-și desfășoară elevii activitatea, lupte politice și „măceluri psihice” în cancalerii (nu în ultimul rând) – foarte rar, însă – spre deloc – propuneri de publicare de articole eminamente pozitive despre persoane cu care orice comunitate s-ar mândri. Prea puțin cunoscute „marelui public”, nu apar la știri, nu au conturi pe rețele sociale „cu mare impact”.
Veți zice că treaba noastră e să criticăm, din moment ce așa scrie pe noi, dar veți zice asta doar dacă nu aveți în vedere sensul pozitiv al termenului „critic” – care se referă la capacitatea de analiză profundă, obiectivă și rațională a unor fapte, idei sau opere, cu scopul de a le evalua corect valoarea, adevărul sau calitatea; atitudinea celui care nu acceptă nicio informație de-a gata, ci o trece prin filtrul propriei emoții, experiențe și judecăți.
Despre o excepție de acest fel – care ne-am dori să nu fie excepție – e vorba în acest „articol de duminică” – zi de sărbătoare
La câteva luni după încheierea mandatului de director al Colegiului Național „Ion Luca Caragiale” din Ploiești, profesoara Laura Pandelache se află în centrul unui articol publicat în revista Contemporanul nr. 11 (869) 2026. Sub titlul „Lecția Profesorului”, scriitorul Cezar Genoiu evocă personalitatea unui dascăl care a legat performanța educațională de respectul pentru cultură, tradiție și valorile morale.
Nu în fiecare zi un profesor din Ploiești devine subiectul unui portret într-o publicație cu o istorie de aproape un secol și jumătate. Numărul din noiembrie 2026 al revistei „Contemporanul. Ideea Europeană”, care apare sub egida Academiei Române, aduce în atenția publicului național o personalitate a învățământului prahovean: Laura Pandelache.
Articolul, publicat la pagina 19, propune o perspectivă asupra unei cariere în care activitatea la catedră și responsabilitățile de conducere s-au întâlnit cu preocuparea pentru identitatea culturală a uneia dintre cele mai cunoscute instituții de învățământ din județ.
Colegiul Național „Ion Luca Caragiale” din Ploiești este o școală a cărei istorie depășește cu mult durata unui mandat de director. Tocmai de aceea, una dintre preocupările Laurei Pandelache a fost ca dezvoltarea instituției să nu însemne îndepărtarea de propriile rădăcini.
În anii în care s-a aflat la conducere, modernizarea condițiilor de învățare și sprijinirea performanțelor elevilor au fost însoțite de proiecte prin care tradiția colegiului a căpătat o nouă vizibilitate.
Aniversarea celor 160 de ani de existență a reprezentat un moment de referință. Dincolo de festivități, evenimentul a devenit o ocazie de a reuni generații, de a recupera mărturii despre trecutul școlii și de a pune în lumină contribuția acesteia la viața culturală și intelectuală a orașului.
Două inițiative au dat consistență acestei aniversări: instituirea Premiilor Colegiului și realizarea documentarului „Călătorind cu îndelungă răbdare – 160 de ani”. Distins cu premiul pentru cel mai bun documentar românesc, filmul a transpus istoria școlii într-o formă accesibilă publicului larg, păstrând pentru viitor o parte din memoria sa.
Există însă și o altă dimensiune a parcursului Laurei Pandelache, mai puțin obișnuită pentru un director din învățământul preuniversitar: apropierea de mediul academic și participarea la manifestări culturale de înalt nivel.
La 16 martie 2026, profesoara a susținut un discurs în Aula Academiei Române, iar ulterior a primit o distincție la Filiala Iași a Academiei Române. Sunt momente care au depășit cadrul activității cotidiene dintr-un colegiu și au adus în prim-plan preocupările intelectuale ale unui profesor din Ploiești.
Când, la 31 august 2026, Laura Pandelache a hotărât să nu mai continue mandatul de director, în urma sa rămânea o etapă importantă din viața instituției.
O etapă care poate fi descrisă prin proiecte și rezultate, dar care nu se explică pe deplin fără a lua în considerare omul din spatele lor.
Aici se află, de altfel, miza portretului semnat de Cezar Genoiu. Autorul nu se limitează la inventarierea unor realizări, ci urmărește calitățile care dau substanță unei cariere: exigența, discreția, fermitatea, respectul față de profesie și demnitatea în exercitarea responsabilităților.
Într-o societate în care succesul este asociat adesea cu vizibilitatea publică și cu pozițiile ocupate, exemplul Laurei Pandelache invită la o altă evaluare. Un profesor poate avea o influență profundă fără să caute permanent recunoașterea, iar un director poate lăsa în urmă mai mult decât investiții, statistici și decizii administrative.
Alegerea revistei „Contemporanul”, fondată în 1881, de a publica această evocare oferă poveștii o dimensiune care depășește interesul local. În paginile unei publicații cu tradiție în viața intelectuală românească, experiența unui dascăl ploieștean devine punctul de plecare al unei reflecții despre școală și despre oamenii care îi asigură continuitatea.
Pentru comunitatea Colegiului Național „Ion Luca Caragiale”, este și un prilej de a privi dincolo de schimbările inevitabile ale conducerii și de a recunoaște ceea ce dă adevărata valoare unei instituții: contribuția oamenilor care, în diferite etape ale istoriei sale, au făcut-o să evolueze.
Funcțiile sunt temporare, iar mandatele au întotdeauna o dată de încheiere. Ceea ce nu se încheie odată cu ele este influența unui profesor asupra elevilor, asupra colegilor și asupra școlii căreia i-a dedicat o parte din viață. Aceasta este, poate, cea mai importantă lecție pe care o lasă în urmă Laura Pandelache.
Cezar Genoiu | Lecția Profesorului „Educația este o formă de arhitectură morală.” | Prof. Laura Pandelache Academia Română, 16 martie 2026
Profesorul Laura Pandelache nu se lasă cunoscută dintr-o singură privire. Sobrietatea se vede repede, fermitatea, de asemenea. Celelalte trăsături se descoperă mai târziu. Sensibilitatea atent ascunsă, atașamentul, discreția unui om care nu simte nevoia să se explice necontenit. Nu se grăbește să placă și nu își transformă prezența în spectacol. Are autoritate fără să o proclame și o stăpânire de sine care pare să țină mai puțin de exercițiul unei funcții decât de propria alcătuire.
Dintre cuvintele care i-ar putea defini felul de a fi, unul se impune cu o evidență aparte, demnitatea. Nu aceea solemnă, rezervată împrejurărilor oficiale, ci una mai greu de dobândit și, poate, și mai greu de păstrat. Felul de a rămâne dreaptă fără ostentație, fermă fără brutalitate, de a nu confunda autoritatea cu puterea și nici hotărârea cu inflexibilitatea.
Faptul că predă istoria explică, poate, ceva din această construcție. Există profesii pe care le practici și profesii care încep, cu vremea, să lucreze ele însele asupra ta. Istoria face parte dintre acestea. Trăind în apropierea ei, dobândești simțul proporției. Înveți că prezentul este rareori atât de definitiv pe cât pare și că, dincolo de împrejurări, rămâne ceea ce a fost esențial într-un om… Poate de aceea destinul său profesional s-a legat atât de profund de o școală în care trecutul nu poate fi ignorat. Nu fusese eleva Colegiului Național „Ion Luca Caragiale” din Ploiești. A venit din afară, iar acest amănunt dă legăturii sale cu școala un înțeles aparte. Nu a moștenit apartenența. A ales-o.
Știa dimensiunea locului spre care se îndrepta. O școală de peste un secol și jumătate, prin ale cărei săli trecuseră dascăli remarcabili și generații din care aveau să se ridice academicieni, savanți, scriitori, artiști și personalități ale țării. În asemenea instituții, trecutul nu supraviețuiește numai în arhive, fotografii și nume. El devine o exigență nevăzută pe care cei de dinainte o așază asupra celor de astăzi. Laura Pandelache a intrat în această lume la catedră. Mai târziu avea să o conducă.
Există un amănunt care spune despre ea mai mult decât multe pagini de curriculum. Întrebată cândva despre una dintre cele mai frumoase amintiri ale carierei sale, nu a ales o festivitate, o funcție sau o recunoaștere personală. Și-a amintit de o elevă. O tânără care se pregătea să devină medic, dar care, întâlnind istoria, a început să o iubească și a ajuns la o performanță națională. În alegerea unei asemenea amintiri se află, aproape fără voie, un autoportret.
Adevărații dascăli își măsoară existența altfel. Nu în ani, ci în generații. Participă pentru o vreme la devenirea unor oameni, tocmai în anii în care aceștia încep să se alcătuiască, apoi îi lasă să plece. Rareori vor ști până unde le-a ajuns influența. Ideea, exigența, încrederea oferită la momentul potrivit pot continua într-o viață mult după ce lecția a fost uitată. Cunoscuse această formă de autoritate cu mult înaintea celei administrative. Când a devenit director, răspunderea funcției s-a așezat peste prestigiul dobândit la catedră. Iar a conduce o asemenea școală însemna mai mult decât a administra o instituție. Însemna să primești, pentru o vreme, cheia unei case ridicate de multe generații înaintea ta.
Marile tradiții pot naște două iluzii. Una este aceea că totul începe odată cu tine. Cealaltă, că trecutul este atât de mare, încât prezentului nu-i mai rămâne decât să-l contemple. Nu a ales niciuna. A înțeles tradiția ca pe o continuitate care trebuie meritată. Prestigiul nu putea fi doar invocat, iar trecutul nu trebuia transformat într-un decor solemn. Trebuia cunoscut, apărat prin exigență și dus mai departe.
Anii de conducere nu au fost lipsiți de hotărâri dificile. Nici nu puteau fi. O școală mare adună inevitabil caractere, sensibilități și perspective diferite, iar conducerea ei presupune și arta de a păstra măsura între ele. Caracterul se vede uneori nu numai în ceea ce faci, ci și în ceea ce refuzi să faci. Să răspunzi fiecărei provocări, să transformi diferența în dușmănie, să cobori pentru a lovi mai ușor. A preferat dialogul și dreapta cumpănire, fără să confunde echilibrul cu slăbiciunea. Din acești ani au rămas și lucrurile care pot fi măsurate. Laboratoare informatice moderne, renovări și modernizări importante, un nou corp de clădire intrat în patrimoniul educațional al colegiului, proiecte care au schimbat școala și performanțe ale elevilor care i-au confirmat prestigiul. Semne concrete ale unui mandat în care moștenirea primită nu a fost doar păstrată, ci îmbogățită. Alături de omul catedrei și de director s-a conturat tot mai limpede omul de cultură. Cine trăiește îndelung în apropierea istoriei știe că memoria unei comunități nu se păstrează singură. Trebuie căutată, înțeleasă și restituită.
Aniversarea celor 160 de ani ai colegiului a devenit astfel mai mult decât o celebrare. A fost prilejul recuperării unei genealogii și al reafirmării unei identități. Atunci au fost instituite și Premiile Colegiului, Laura Pandelache înțelegând importanța lor în definirea acestei școli ca instituție de cultură. O sută șaizeci de ani înseamnă, până la urmă, mii de vieți. Dascăli despărțiți de un secol, elevi care au privit prin aceleași ferestre spre lumi cu totul diferite, generații dispărute și altele care abia pășesc pe poarta școlii.
Din această conștiință s-a născut filmul documentar „Călătorind cu îndelungă răbdare – 160 de ani”, al cărui coautor și narator a fost Laura Pandelache. Cea care vorbise generațiilor despre trecut ajungea să spună unei comunități povestea propriei școli, recompunând chipul și spiritul unei instituții aparte. Filmul avea să primească premiul pentru cel mai bun documentar românesc.
Drumul a depășit apoi zidurile colegiului. La 16 martie 2026, a susținut un discurs sub cupola Academiei Române. Alocuțiunea sa avea să fie redată integral în „Academica”, revista Academiei Române. Între catedra de la care vorbise generațiilor de elevi și tribuna celui mai înalt for cultural și științific al României se desena continuitatea unui drum construit din rigoare, memorie și consecvență.
Câteva luni mai târziu, la Academia Română Filiala Iași, a primit Medalia Omagială „Centenar Academician Valeriu D. Cotea”, alături de personalități de prim rang ale vieții academice și culturale românești. Printre acestea se numărau academicianul Marius Andruh, președintele Academiei Române, academicianul Gabriela Marinoschi, vicepreședinte al Academiei Române, academicianul și scriitorul Nicolae Breban, poeta și eseista Aura Christi, academicianul Viorel Barbu, președintele Filialei Iași și al Secției de Științe Matematice, academicianul Victor Spinei, președintele Secției de Științe Istorice și Arheologie, poeta Ana Blandiana și arhiepiscopul Ioan Robu, membru de onoare al Academiei Române. Această importantă distincție academică încununa un parcurs de excepție.
La 31 august 2026, Laura Pandelache a ales să nu mai continue mandatul de conducere.
Există o eleganță a venirii și există una, mai rară, a plecării. Funcțiile au o putere discretă asupra celor care le ocupă. După suficienți ani, răspunderea încredințată poate începe să semene cu un drept, iar distanța dintre omul care ești și locul pe care îl ocupi devine greu de păstrat. Ea a păstrat-o. A știut să intre într-o funcție fără să se confunde cu ea și să iasă din ea fără sentimentul că lasă în urmă ceea ce o definește.
Școala și-a continuat drumul, așa cum îl continuase înaintea ei și cum îl va continua după toți cei care îi vor purta, vremelnic, răspunderea. Aceasta este proba instituțiilor mari. Supraviețuiesc oamenilor care le conduc. Iar cei care le înțeleg cu adevărat știu că le-au fost încredințate, nu dăruite.
Dincolo de funcție rămâne profesorul.
Director” este un cuvânt căruia, după o anumită zi, i se poate adăuga firesc „fost”. Cu „profesor” lucrurile sunt mai complicate. Un dascăl adevărat continuă să existe în memoria celor pe care i-a format, legat pentru totdeauna de o vârstă a vieții lor în care lumea spre care aveau să pornească nu era încă pe deplin definită. Se întoarce, așadar, acolo de unde, în fond, nu plecase niciodată, la catedră, la istorie, la întâlnirea cu cei cărora le explică lumea celor de dinainte și pe care, fără să știe întotdeauna, îi pregătește pentru lumea pe care o vor construi ei înșiși.
În istoria colegiului își are de acum locul ei, nu doar ca unul dintre directorii săi, ci ca unul dintre oamenii care i-au purtat mai departe conștiința trecutului și au adăugat ceva propriu acestei moșteniri. Există aici o discretă întoarcere a sensului. Cea care a cercetat trecutul școlii a ajuns ea însăși să-i aparțină.
Dar ceea ce poate fi consemnat într-o istorie nu este neapărat și ceea ce rămâne cel mai adânc dintr-un dascăl. Partea lui esențială continuă în oameni, în felul în care i-a învățat să gândească, în rigoarea pe care au luat-o cu ei și în ceea ce, la rândul lor, vor transmite mai departe. Aceasta este adevărata operă a Laurei Pandelache. Nu una care poate fi așezată într-o vitrină, înscrisă într-un bilanț sau închisă într-un mandat. Ea se desăvârșește tăcut în viețile altora, acolo unde cunoașterea devine caracter, exigența devine reper, iar lecția primită cândva ajunge, fără zgomot, parte din propria lor devenire.
Poate că aceasta este, în cele din urmă, arhitectura morală despre care vorbește mottoul acestor rânduri. Laura Pandelache este unul dintre acei discreți arhitecți ai țării.
Text: Cezar Genoiu – scriitor, regizor de film documentar
