Ce se întâmplă când pornești un război și crezi că te vei lupta cu 40 dar, de fapt, apar cu sutele, cu miile?
Înțeleg cât de greu, de obositor și de frustrant a devenit pentru muzicienii orchestrei și corului filarmonicii arădene să răspundă cerinței de a-și dovedi, zi de zi, „utilitatea” (eu, ca artist, aș fi preferat să scriu „menirea”, dar rămân într-o tonalitate pragmatică).
Acesta este motivul pentru care mă alătur colegilor mei muzicieni și vin în sprijinul prietenilor din orchestra și corul filarmonicii Arad. Deși legătura mea cu filarmonica a fost încă din prima zi de viață, încerc să evit a cădea în sentimentalisme. Mesajul meu este unul realist și rațional.
Maestrul care mânuiește cu dibăcie destinele orașului Arad, ar trebui ajutat să-și acopere vidul de cunoaștere și să înțeleagă mai bine cu cine se luptă. Trebuie să fie pregătit, exact ca un general care, înainte de război se antrenează cu temeinicie și își studiază inamicul în cel mai mic detaliu. Dacă tradiția cultural-muzicală a orașului Arad, dacă rolul de ambasador pe care și-l asumă o filarmonică când își reprezintă orașul în lume, dacă înnobilarea urbei prin existența unei orchestre și a unui cor, dacă dorința oamenilor de a avea acces săptămânal la serviciul muzical oferit de o filarmonică, dacă, presupun, maestrul urbei deține o bună cunoaștere a ce înseamnă orchestrația (de câte instrumente este nevoie) și că aceasta nu poate fi hotărâtă de contabil, ci a fost hotărâtă cu mult înainte de compozitor (iar cu unii compozitori nu mai putem sta la masa negocierilor, deoarece ei orchestrează de mult în alte sfere), și dacă, în concluzie, tot ce am enumerat mai sus este irelevant, poate ar fi de folos anumite precizări adiționale cu privire la portretul unui muzician, cât și unele soluții rezonabile și echitabile.
Odată cunoscut adversarul (în acest caz, muzicianul), se poate construi mai concret planul de luptă sau, și mai înălțător, se poate căuta o cale diplomatică de evitare a conflictului. Poate se încearcă a se urma exemplul filarmonicii din Berlin, Berliner Philharmoniker, care timp de 2 ani s-a administrat singură, după ce muzicienii și-au concediat managerul. Muzicianul cunoaște funcțiile managementului încă de la pregătirea primei apariții pe scenă: planificare, organizare, decizie, antrenare și control. Câți lauri și-ar atrage maestrul orașului și oare câți bani în plus la vistieria urbei, dacă ar avea îndrăzneala și curajul de a-i lăsa pe muzicieni să se administreze singuri?
Pentru a se asigura de reușita planului măreț de restructurare, de eficiența și eficacitatea lui, maestrul orașului ar trebui să cunoască mai bine resursa umană: cine și cum este, cu adevărat, acest „muzician gălăgios”? Răspunsurile s-ar putea să-i schimbe strategia iar informația înseamnă putere. Deci, nu se poate supăra dacă, gratuit, i se oferă informație. De fapt, cum nu este muzicianul? Muzicianul nu este influențabil. Muzicianul are, în schimb, o putere extraordinară de a influența. Cum altfel ar putea transforma publicul? Apare acel catharsis, dar mă opresc aici și revin la cuvinte mai familiare zilelor noastre: muzicianul este un „influencer”.
Muzicianul este perseverent, este obișnuit să repete un pasaj de mii de ori până „sună bine”. Muzicianul are anduranță și este obișnuit, din fragedă pruncie, cu o muncă standardizată, cu respectarea normelor și a textului scris. Muzicianul nu cunoaște sentimentul de renunțare, de capitulare. Știe că totul se rezolvă cu răbdare și cu perseverență care, alături de toate caracteristicile enumerate mai sus, îl fac un adversar de temut. În plus, statutul muzicianului este unul privilegiat, raportat la codul meritocrației. Cu ce vine la pachet acest statut de „privilegiat”? Cu accesul la cercuri de influență care depășesc granița orașului, județului, țării, și care nu vor rămâne indiferente în momentul în care este strivită demnitatea unor oameni, care în mod normal, sunt aplaudați.
Un alt model de urmat, practicat de majoritatea orchestrelor lumii, este acceptarea sprijinului stakeholderilor externi și anume a Freundeskreis-ului, adică „cercul de prieteni ai orchestrei/corului”. Oricum, publicul arădean susține filarmonica de zeci de ani. Ar fi de-a dreptul onorat și onorant să poată avea un cuvânt de spus în luarea unor decizii.
În concluzie, dacă nu și nu, atunci ar fi imperativ necesar un minim gest de autoflagelare al maestrului urbei prin exprimarea cât mai clară a sentimentelor de durere, fiind pus față în față cu un asemenea genocid. Coborând o treaptă mai jos, măcar un regret exprimat public pentru gândurile negre ce-l bântuie de ceva vreme cu privire la soarta filarmonicii sau, cel puțin, o ușoară empatie, dacă nu cu muzicienii, atunci cu arădenii care vor fi privați de orchestra și de corul LOR! Se poate folosi, din nou, exemplul caselor germane, precum cel al cancelarului Angela Merkel, care acum două săptămâni își cerea iertare în fața poporului german pentru anumite sincope decizionale, accentul fiind pus pe cuvântul „iertare”, nu doar „scuze”. Nu este nimic rușinos în a-ți cere iertare, din contră, te înnobilează, devii mai distins, mai rafinat, mai uman.
Cât despre găsirea unei soluții care să pună capăt acestui conflict și cu care toți factorii interesați să fie mulțumiți, ar putea juca un rol important la următoarele alegeri. Just a simple thought.
În rest, numai de bine…și, semnați, vă rog, petiția! Mulțumesc!
