Când trece în neființă o personalitate de calibrul lui Mircea Lucescu dintr-un domeniu cu care ai tangență și tu nu poți să nu scrii, din instinct, câteva rânduri despre cel dispărut…
Ca și copil de clase primare, nu eram încă „virusat” de fotbal. Dar știam fotbaliștii mari de la noi, în frunte cu Dobrin, Dumitrache, Domide, Dinu, Dumitru, Deleanu… cei șase „D” din generația „Mexic 70”. Dar – poate – cel mai bine îl știam pe Lucescu. Auzeam des la tv – când tata se uita la meciuri – numele ăsta. Și treptat, am aflat că e cel cu centrările, cel care a contribuit din plin la cele 33 și ulterior 47 de goluri, grație cărora Dudu Georgescu a luat în ’75 și ’77, „Gheata de aur”.
Da, Mircea Lucescu a fost o somitate în fotbal
– cel românesc, european și mondial. Și dacă stați un pic pe „FB”, vedeți cum curg mesajele cu regrete și condoleanțe din partea marilor cluburi de pe glob, din partea unor uriași în domeniu…
Destinul „unșpearului” de la Dinamo a fost schimbat de o calamitate. Cutremurul din ’77. Văzând Bucureștiul sub dărmături, Mircea s-a hotărât să-și ia familia și să părăsească capitala. Avea 32 de ani, iar cariera sa la Dinamo apunea. Radu Nunweiller, prietenul său apropiat, juca de un an la Corvinul. El e cel care l-a convins pe Lucescu să i se alăture. Cu o inteligență peste medie, Mircea și-a luat informații din toate unghiurile, despre potențialul clubului siderurgist. Colosul industrial avea disponibilitate să finanțeze fotbalul, la nivel chiar peste echipele departamentale din București. Apoi, Lucescu a aflat că la Hunedoara, nea Mitică Pătrașcu crescuse o generație de tineri de excepție, potențial uriaș pentru un fost internațional care se gândea deja la antrenorat. Și așa, Lucescu și familia și-au continuat viața la Hunedoara. Sunt multe detalii pe care marele Ioan Chirilă le-a strâns în cartea sa intitulată: „Lucescu”.
Îmi aduc aminte că venirea lui Lucescu la Hunedoara a creat o rumoare în tot județul
Toată lumea vorbea, peste tot, nu era discuție, chiar la noi în casă, la Deva, să nu-l aud pe tata vorbindu-i mamei despre faptul că Lucescu va juca la Corvinul. Întâmplător, sau nu, eu am început să pricep fotbalul chiar de prin 1976, când am și început să merg la meciuri la „Mureșul”. Dar din ’77, mi-am dorit să merg și eu la un meci la Corvinul, unde tata era nelipsit. În ’78 am avut doar prima ocazie, îmi aduc aminte, la un meci amical Corvinul-Unirea Alba Iulia. Atunci l-am văzut prima dată „live” pe Lucescu, iar tata mi i-a prezentat pe ceilalți fotbaliști: Radu Nunweiler, Dumitriu IV, Economu, Surenghin, Agud, Dina, Merlă, Gălan, Bologan, Ion Gabriel și tinerii Petcu, Nicșa și Andone. De atunci, m-am lipit cum am putut de tata, să mă ia și pe mine la meciurile Corvinului.
După promovarea din ’80, având și buletin, am început să merg și singur – cu fratele meu, mai precis – la unele meciuri. Îmi aduc aminte – printre primele – de un joc cu FCM Galați, 7-0 și de unul cu Progresul București, 2-1. Și de atunci îmi sună în minte o frântură dintr-un refren al galeriei hunedorene: „cu Lucescu antrenor/Și cu Petcu dirijor…”
Dar, rămânând la Corvinul, pentru a vă face să înțelegeți cam ce a însemnat Lucescu pentru „echipa de sub furnale”, am extras pentru voi o parte dintr-un interviu făcut de mine în toamna lui 2013, cu Ioan ,,Roger” Bogdan, unul din componenții de bază ai marii echipe ,,ctitorite” de Mircea Lucescu. „Roger” își amintește că atunci când a venit el la Corvinul „Erau două tabere, Savu (n.r. antrenor pe atunci la Corvinul) avea metode mai perimate de pregătire, iar căpitanul Lucescu – avea de partea sa bucureștenii – ne comunica altele. Eram între ciocan și nicovală. În iarnă l-au dat afară pe Ilie Savu, dar am retrogradat. În B, Lucescu a reformat echipa, l-a adus pe Dumitrache de la Jiul, pe Oncu şi Klein de la Brad, a venit Ioniță de la Rapid, au fost promovați Andone, Gabor, Rednic, Mateut. Era sudată echipa. Am promovat în vara lui 80, cu UTA și Oradea contracandidate”.
Odată promovată, Corvinul trebuia să și devină echipa ce rămâne pe prima scenă mai mult de un an-doi, cum se întâmplase până atunci. Iar Mircea Lucescu s-a ocupat admirabil de treaba asta. „Roger” Bogdan povestește că „Lucescu a venit cu metoda cu construcția jocului, pase fundașii între ei. „Dați o pasă, nu bubuiți, să râdă lumea în tribună de voi!”, spunea. Îl avea pe Dan Cristea colaborator, care aducea „France football” și altele din Europa. De multe ori, cum jucam 4-3-3, portarul era pe post de libero, mai avansat la 25-30 de metri la faza noastră de atac. Lucescu ne fixase obiectiv să atingem cifra de 100 de goluri, am reușit doar vreo 90. Implica un joc combinativ, cu fundașii urcați în atac, era Petcu conducător de joc și finalizator excepțional. Era lege să nu urmărești mingea ci să mergi direct la om să faci obstrucție, chit că luai un cartonaş galben. Dar rupeai jocul şi între timp ne repliam. Am avut şi pregatire fizică superioară. Am fost la Poiana Braşov şi Czako, antrenorul de la UTA, s-a dus la Mircea Lucescu şi a cerut programul pe care îl făceam noi. I l-a dat, dar cei de la UTA n-au reușit nici jumate! Kukla a început să înjure, „lasă-ne dom`ne cu Lucescu ăsta!”. Eram și mai tineri și rezistam. Aveam mișcări de jucători, scheme, trebuia să pasezi cu scop, cu scoaterea omului din joc și cu pas cu finalizare. Jucam într-o viteză și un ritm infernal, echipele nu făceau față”.
Din tot ce povestea Bogdan, reiese că pentru Mircea Lucescu n-a fost decât un pas făcut lejer, pentru a deveni antrenor la echipa națională, pe care a preluat-o în 1981
Iar eu spun răspicat, că acei ani sunt cei mai reprezentativi din cariera de antrenor a lui Mircea Lucescu, cu tot parcursul lui ulterior la cluburile din Turcia și Ucraina.
Un detaliu mult comentat în acei ani, a fost explicat de Ioan „Roger” Bogdan în interviul făcut de mine, fundașul stânga ajungând și el international în acea campanie de calificare a României la „Euro 84” din Franța. Bogdan a ținut atunci să spună: „Vreau să clarific unele comentarii răutacioase cu prezența hunedorenilor în națională. Lucescu nu putea fi condamnat de incompetență sau nostalgie. A vrut să facă treabă cu ideile lui despre fotbal. Normal că trebuia să aibă niște jucatori care să le poată aplica. Am jucat la naţională eu, Andone, Rednic, Gabor și Klein, reprezentativi la Hunedoara. După ce a plecat Lucescu de la naţionala, ceilalti patru au strâns 60-70 de selecţii! În 81, am fost pe primul loc în ancheta Sportul, ca fundaş stânga din ţară. M-am impus pe postul meu. Lucescu şi-a aprins paie în cap că nu prea mai erau jucatori de la Steaua şi de la Dinamo. Craiova avea susţinere, Păunescu şi Ştefan Andrei, care ţineau cu „Universitatea”, comentau de ce sunt multi de la Corvinul. Adică noi eram mulți 5 de la Corvinul și 15 de la Craiova nu erau mulți! Am comunicat să nu mă mai cheme. Am jucat 9 meciuri la națională, unul oficial cu Cipru la Hunedoara. Am jucat în Campania pentru Euro 84 și ne-am calificat din grupa cu Italia, Suedia și Cehoslovacia! Ce ar fi să joace acum România în grupa cu Spania, Olanda, Germania și Franta și să se califice numai una!”.
Lucescu a muncit și a știut să-și facă meseria la un nivel de top
„Roger” Bogdan povestind de turneul făcut de naționala României în America de Sud, în mai 1982, amintea că „Am jucat cu Argentina, Chile, Peru. Joci odată în viaţă contra unei campioane mondiale! Am avut ocazia să joc împotriva acestor jucători mari, inclusiv Maradona. Erau stadioanele pline ochi. Argentina a jucat cu Fillol – Olguin, Galvan, Pasarela, Tarantini – Ardiles, Galego, Maradona – Valdano, Diaz, Kempes. Valdano mi-a fost adversar, iar la final a fost înlocuit cu Bertoni. M-a impresionat că aşa tare mi se părea că pasau de la 5-6 metri, foarte tare cu latul şi se lipea mingea de piciorul lor. Nu-şi făceau probleme de preluare! Am pierdut onorabil. I-am facut un tackling lui Kempes, s-a uitat lung la mine, dar a plecat şi nu a zis nimic. Era ruşine atunci să stai jos să te văicăreşti. S-a dus pe partea ailalta, la Rednic, care era mai blând”.
Acesta a fost la sfârșitul anilor 80, Mircea Lucescu. Care în 82, a părăsit Hunedoara, pentru a se reîntoarce la Dinamo. Unde a crescut și consacrat o altă echipă, de data asta de top european. Nu era ușor în acei ani să răzbești, ca fotbal din lagărul comunist. La noi, era problema cu Steaua, Dinamo, favorizate când era cazul, ajutate să „strângă” ce e mai bun de la cluburile din țară. Dar și jucătorii din provincie visau să joace la marile cluburi din capitală, de unde pasul la națională era mult mai ușor de făcut.
Nu am fost, după `90, un mare admirator a lui „IL Luce”. Am eu percepția mea, am eu ideile mele, am știut și știu multe. Dar, nu e cazul să mă pun acum să le scriu aici. Vreau să rămână în aceste rânduri, doar admirația mea pentru un om cu o carieră imensă, de neegalat, nu doar în fotbalul românesc.
Nea Mircea, salută-l pe Gigi Domide, pe „Mopsu”, pe Mișa, pe toți cei aflați în împărăția cerului, care au făcut istorie în fotbal alături de tine.
Dumnezeu să te odihnească în pace!
