Albumele de tip „tribute” nu se ridică întotdeauna la înalţimea intenţiilor şi, chiar dacă există dragoste şi generozitate în proiect, produsul finit deraiază sau prin reţeta şablonară ori prin convenţionalismul sound-ului. Mi-a fost uşor frică să ascult „Standing around crying”, o întâlnire muzicală între doi giganţi, Paul Rodgers şi David Gilmour, pe repertoriul lui Muddy Waters. Nu doream să rămân decepţionat, să îmi întipăresc în memorie o colaborare doar „simpatică”, iscată de dragul lui Muddy.
Can Gilmour still master the blues? în forma sa sinceră, carnală, în care Rodgers excelează, acolo unde emoţional simţi sudoarea plantaţiilor sudiste (ironic fostul lider „Free” şi „Bad Company” este englez). Din fericire, piesa e minunată şi interpretarea la fel, cu un Gilmour dispus să meargă nu numai pe lirismul splendid al discursului său muzical ci şi pe alfabetul blues-ului şi trăirii în matca sa veritabilă. Şi îi iese, foarte bine, fără tuşe de modernitate sau reminescenţe prog-rock. O picătură de rai într-un secol prea alert.
