Semifinala barajului pentru Cupa Mondială 2026 | TURCIA – ROMÂNIA 1-0 (0-0)
26.03.2026, ora: 19,00, stadion: „Beșiktaș Park” Istanbul, temperatura: 11°C, spectatori: 47.000 (din care, 3000 români)
Au marcat: Kadioglu 53
Turcia (selecționer Vicenzo Montela): Cakir – Muldur, Akaydin, Bardakci, Kadioglu – Yuksek, Calhanoglu (90 Kahveci) – Yilmaz (78 Kokcu), Guler (90 Kabak), Yildiz – Akturkoglu.
Pe bancă: Gunok, Bayindir – Karazor, Elmali, Ozcan, Gul, Aydin, Akgun, Ayhan.
Cartonașe galbene: Kahveci, Akturkoglu.
România (selecționer Mircea Lucescu): Radu – Rațiu, Burcă, Drăgușin, Bancu – R. Marin (66 Tănase), Dragomir – Man, Hagi (71 Stanciu), Mihăilă (88 Baiaram) – Bîrligea (88 Miculescu).
Pe bancă: Aioani, L. Popescu – Coubiș, Ghiță, Screciu, Dobre, Coman, Sorescu.
Cartonașe galbene: Dragomir.
Arbitri: Francois Letexier – Cyril Mugnier și Mehdi Rahmouni. Rezervă: Benoît Bastien. Camera VAR: Willy Delajod și Jérôme Brisard (toți din Franța).
Delegat UEFA: Emil Ubias (Cehia).
Observator arbitri: Elmir Pilav (Bosnia).
O poveste cu final cunoscut
Eram pe gata cu facultatea când România o bătut Danemarca în meci decisiv și s-o calificat la „Cupa Mondială Italia 90”. Nu mai trăisem o astfel de bucurie ca amator de fotbal, că-n 70 eram mic-mic, mă pregăteram să merg la grădiniță. Știam eu ce-s turneele astea finale, că văzusem la tv – la noi, pe postul national – ceva în 78, când cu Kempes, Ardiles sau Pasarella, apoi la unguri și sârbi pe cele din 82, cu Rossi, Antognoni și Gentile și 86, cu Maradona, Valdano sau Burruchaga. Eram fascinat de ele și pe lângă că le-am văzut, am și simțit mireasma acestei competiții, grație cărților scrise de Ioan Chirilă.
Atunci, în 90, mă gândeam „îți dai seama, de douăzeci de ani n-o mai fost România la Cupa Mondială!”. Dar la cele patru turnee scurse după 70, nu simțisem lipsa „tricolorilor”, percepeam competiția ca una prea top pentru fotbalul nostru. Deși, aveam fotbaliști de clasă… chiar mondială. Ok, am (re)trăit apoi bucuriile calificărilor de încă două ori. În 94 și 98. Și de atunci, pauză. Cupa Mondială a devenit – de data asta pentru copiii mei – una în care noi nu avem costum adecvat.
După ce la naționala noastră și-or încheiat treaba generația cu Mutu, Chivu, Adi Ilie, sau Contra, eu, n-am mai avut deloc entuziasm, mi-am pierdut gena aia de fan încrezător că selecționata noastră poate obține rezultate, poate scoate lumea în stradă. România a căzut, an de an, tot mai jos, ajungând să se bată – și să se impună cu greu – cu echipe de nivelul patru și cinci conform clasării FIFA, sau UEFA. Am mai bătut noi așa, din întâmplate, câte una din grupa trei valorică, iar cu alea de mai sus, n-are rost!
Îmi amintesc unii că „bro, stai că nu demult am fost la Euro în Germania, unde s-a născut gemerația de suflet!” De ce, măh? Păi s-o luăm băbește, ok, e fain că am partikipat, da? Da la Euro ăsta s-or dus jumate din naționalele de pe continent, era chiar nașpa să nu ajungem și noi acolo! Apoi, la Euro ăsta, am câștigat un meci! Cu Ucraina, trupă care venise smotocită cu războiul în curte. Și cu ei, la naționala lui Yedi s-au aliniat toate astrele! Că dacă mai jucam atunci de zece ori cu ucrainenii, ne băteau de unșpe ori! Și ce-am mai făcut acolo? Un egal cu Slovacia, c-așa or vrut ei! Apoi, ne-or bătut Belgia și apoi ne-o bătut Olanda și n-am mai dat gol! Despre ce vorbim? Naționala de suflet? Sufletul! Că toată aula asta a fost de fapt un ambalaj mult prea poleit față de marfa dinăuntru, pe care televizunille, pentru rating și FRF-ul, pentru a-și spăla imaginea, au comandat-o și au susținut-o. iar cu diaspora, le-a fost ușor, că s-or dus oamenii buluc la meciuri, deși acasă, mulți nu călcaseră pe un stadion, că erau ocupați cu depănușatul porumbului. Ah, iar pentru ca diletantismul să fie maxim, ferefeii or făcut și un film cu izbânda asta memorabilă! La care am fost invitat și eu, dar la noi la mall, când s-a intrat, am așteptat politicos să intre toți, iar eu am închis ușa pe dinafară și am plecat acasă.
De varianta asta „post-Yedi”, ce să zic? Că nea’ Mircea nu trebuia zgândărit să se afle în treabă. Ok, reamintind de Yedi, băiatul o scos maxim cu materialul clientului, cu motivare, cu hei-rup, cu lacrimi, cu…suflet. Dar sufletul nu-i deajuns să scoți rezultate în sport. „Il Luce” o adus el ceva la selecționată, nu zic nu. Dar fotbalul se updatează de la o zi la alta. Și ajungând aici, eu, la meciul ăsta cu Turcia, m-am gândit mereu că nu se poate să nu-i păcălim cumva. Că la fotbal, le-am fost mereu superiori. Pe timpuri! Dar e adevărat că timpurile s-au schimbat, ei au evoluat, noi…știți voi ce. Că România a învățat să joace handbal, la băieți, pe francezi, pe spanioli, iar turcii, care nici nu existau în sportul ăsta, ne-or bătut de curând la București. Și ca să-mi revin la realitate, gândul meu că avem ascendent față de Turcia la fotbal, era fals de fapt.
Joi seara, pe „Beșiktas Park”, am avut totuși „de doi lei speranțe”
Eu, care ați văzut în rândurile de mai sus ce părere am de naționala noastră din ultimii ani, am sperat. Dar pe teren, România n-a avut multe ca să treacă mai departe. O apărare atentă, vorbind de cuplul Drăgușin-Burcă, dar vulnerabilă, mai ales în flancul drept, la Rațiu. Nu’ș ce- avut copilul ăsta! În plus, la ordinul lui nea Mircea, ai noștri au greșit cu încercările alea obsesive de a pleca cu construcție progresivă din careul mic! Condiție în care turcii ne luau mingea mereu, pe la 25-30 metri de poarta noastră și iar ne frecau pe careu. Apoi, la o calificare, nu merge să stai doar „cu curul în poartă” să nu iei multe. Iar ai noști au avut ca temă principală, spatele. Condiție în care Denis Man n-a mai contat pe atac, venind prea mult la ajutor în flancul său. Dragomir și Răzvan Marin – ultimul ieșit din ce juca el – au stat tot la „otrăvit”, Mihăilă și Bîrligea n-au fost serviți, că n-a avut cine, că Hagi... Și așa, suflet pustiu, cum să contezi la turci în careu, care-or avut și o defensivă care „mânca copii cruzi”?
Și mai zic un lucru. Montella e italian. N-o vrut săi dea „cinci” la nea Mircea și nu și-o pus echipa să atace în valuri, Nu, tată, vine ea breșa, așteaptăm și-i taxăm. Și așa a și fost în minutul 53, când Arda Guler o văzut gaura din flancul centru-drept al defensivei noastre, a dat-o acolo, Kadioglu o intrat din banda stângă de Bancu n-o-nțeles nimic, olteanul zicând că nu-i treaba mea acolo, iar Ferdi o preluat în careu și-o plasat mingea în poartă, singur, pe sub Ionuț Radu, 1-0! Destul, de altfel, deși Yildiz nimerise bara transversală, la o intrare spre interior cu șut. Dar putea și să nu fie de ajuns, vorbind de faza din minutul 77, când la un corner din dreapta, mingea a fost respinsă din aglomerația din careul mic, a ajuns înapoi spre marginea dreaptă a careului, de unde Stanciu a șutat-o pe colțul lung, la rădăcina barei, după care faza s-a încheiat, că Burcă intrase în offside. Deci, norocul – invocat de cei câțiva jucători ai „generației de aur” prezenți la meci – nu s-a lipit de „tricolori”.
Așa că din nou un mondial, al șaptelea, fără România. Sunt multe, prea multe, dar ce să facem? N-avem cu cine, trebuie muuulte de reglat în fotbalul românesc. Atunci, în 90, mi se păruse enormă absența la cela patru. Acum? Nici nu mai contează. În 90 și 94, cînd am fost și noi, „mondialul” avea 24 echipe, apoi la cel din 98, FIFA a mărit la 32. Acum, merg 48. De fapt, Cupa Mondială nu mai e de mult un fenomen fotbalistic, ci comercial. Iar un turneu final, ca din Qatar, a fost un fake, după părerea mea. Unul de publicitate, cu deznodământ cum l-au vrut Infantino și șeicii. Unul în care câștigătoarea n-a avut mulți fani la primul meci din grupe, din motive de sărăcie. Dar la ordinul și cu plata organizatorilor, s-a plătit și au fost aduși suporteri, că nu dădea bine ca viitoarea campioană mondială să nu aibă alături fani.
După tragerea gupelor la sorți pentru turneul final, am scris în online că mi-aș lua bilet la meciul SUA-Kosovo. Un ghibiț mi-a spus că visez. Oare? Fotbalul e (și) imprevizibil, nu?
Finalele barajelor pentru CM 2026, marți 31 martie:
- Kosovo – Turcia
- Suedia – Polonia
- Bosnia – Italia
- Cehia – Danemarca
