OAMENI. VIEȚI. EXPERIENȚE: În dialog cu pilotul Adrian Bede
„Odată ridicat în aer la comenzile unui avion, senzația devine un fel de necesitate care nu te mai părăsește niciodată în viață.”
Nu trebuie să fii personaj politic sau mare personalitate a culturii ca viața ta să merite să fie povestită. Șirul de întâmplări, șirul de experiențe, toate se leagă pentru fiecare dintre noi într-un anumit fel și dau sens vieții noastre. Sens care se dezleagă din interpretarea fiecări întâmplări, mai importante sau mai mărunte, a rostului pe care-l are în viața noastră fiecare om pe care-l întâlnim, ficare carte pe care o citim și, până la urmă, fiecare zi în care deschidem ochii.
Câți oameni, atâtea destine, atâtea lecții de viață și atâtea experiențe de împărtășit…
Nu demult, în Arad a avut loc un eveniment extrem de interesant, care, chiar dacă a vizat un cerc restrâns de oameni, merită povestit pentru caracterul său oarecum aparte. În centrul acestui eveniment și autorul micilor aventuri puse la cale pentru cunoscuții săi, se află domnul Adrian Bede, pilot. L-am rugat să se prezinte pentru noi și să ne dezvăluie câte ceva din viața fascinantă de deasupra norilor.
J.F.: Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră.
A.B.: Mă numesc Adrian Bede și sunt pilot de linie. După ce am absolvit școala de aviație la Zürich, în 2001, am fost angajat mai întâi la compania națională elvețiană, Swissair, care a dat însă faliment câteva luni mai târziu. Am zburat apoi pentru diferite alte companii, precum Thomas Cook (Manchester, Marea Britanie), Germanwings (Köln, Germania) și Privatair (Geneva, Elveția). Din 2008 sunt angajat la compania națională franceză Air France (Paris, Franța).
J.F.: Cum de s-a întâmplat să vă alegeți această meserie? Ce poveste se ascunde în spatele ei?
A.B.: M-am născut în Arad și am copilărit în cartierul Aurel Vlaicu. Ar fi oare numele cartierului un semn al destinului? După cei opt ani petrecuți la Școala generală nr. 11, am intrat la Liceul „Ioan Slavici” – astăzi „Moise Nicoară” – pe care l-am absolvit în 1992, secția matematică – fizică. Împrejurările de după evenimentele din decembrie 1989 mi-au dat oportunitatea de a mă înscrie la Facultatea de Fizică din Geneva. Dar primul meu drum spre Elveția a schimbat radical cursul vieții mele. El coincide cu primul meu zbor cu avionul. Aveam 17 ani și plecam pentru prima oară în Occident, cu o cursă a companiei Swissair, de la București spre Zürich. Am rămas atât de impresionat de transcrierea în realitate a verbului „a zbura”, încât am hotărât să fac orice îmi stătea în putință pentru a putea fi cât mai aproape de un avion.
În acel moment nu-mi închipuiam însă deloc că aș putea deveni chiar pilot. Încetul cu încetul, acest gând a încolțit în mintea mea și destul de repede m-am interesat care erau căile ce mă puteau duce spre un cockpit de avion.
Una cerea un foarte mare efort financiar – școli de aviație private, aerocluburi – pe care nu l-aș fi putut asuma, iar cealaltă era candidatura la compania națională elvețiană. Pentru aceasta din urmă, erau însă trei condiții de îndeplinit: să fiu cetățean elvețian, să fac armata în Elvetia și să vorbesc limba germană. Or, eu nu îndeplineam niciuna dintre ele. M-am înarmat însă cu multă răbdare și, după șase ani în care am lucrat la un fast food și la o companie de pază și securitate, am ajuns să îndeplinesc în sfârșit cele trei condiții menționate și am început să deschid, una dupa alta, toate porțile care se aflau pe drumul ales.
Foto: Adrian Bede, arhiva personală
J.F.: În ce context ați plecat din țară?
A.B.: Deși eram foarte interesat de fizică și de știintă în general, eram foarte pasionat și de limbile străine. După deschiderea frontierelor în 1989, am căutat pe toate căile posibile – ziare, reviste, întâlniri – să iau contact cu diferiți corespondenți din străinătate și am reușit să-mi fac un carnet de adrese cu persoane și mai tinere, și mai în vârstă, din mai multe țări. Călătoream deja virtual în întreaga lume și începusem chiar să învăț câteva cuvinte în thaï, arabă, chineză…
Dar plecarea mea din țară e legată de o vizită în liceul nostru a unui grup de elevi elvețieni, organizată de profesoara mea de franceză, doamna Lavinia Văgălau, împreună cu un domn profesor din Elveția. Corespondenții noștri făcuseră în țara lor o colectă de haine, pe care le-au adus și le-au distribuit imediat după 1989, ca „ajutoare umanitare” elevilor din Arad. Atunci am fost „răpit” de cea care devenea, cu câțiva ani mai tîrziu, prima mea soție…
J.F.: Ce înseamnă meseria de pilot? Ce fel de avioane pilotați? Pe ce rute? De fapt sunt trei întrebări… Ar fi atât de multe…
A.B.: Îmi aduc aminte cu nostalgie de prima mea oră de zbor, la comenzile unui avion. Pe aeroportul din Sion, în Elveția. De fapt, „la comenzile” avionului e doar un fel de a spune… Eram așezat la locul comandantului de bord, în față, în partea stângă, cu un instructor de zbor în dreapta mea. Dacă am fost fascinat de pornirea motorului și de rulajul spre pistă, imediat după decolare lucrurile s-au schimbat într-un mod cumplit… Stomacul mi s-a urcat în piept, tremuram, transpiram și nu mai știam nici cum mă cheamă. După 15 minute de zbor, am aterizat și-mi aduc aminte că-mi spusesem: asta e, nu sunt făcut să zbor!
Dar odată ridicat în aer la comenzile unui avion, senzația devine un fel de necesitate care nu te mai părăsește niciodată în viață. Astăzi am o experiență totală de 14.000 de ore de zbor, ceea ce reprezintă, în mare, aproximativ 14 milioane de kilometri, adică… de 36 de ori distanța de la Pământ la Lună sau… de 350 de ori turul lumii.
De la începutul carierei mele, am zburat pentru plăcerea mea pe avioane monomotoare: Piaggio P149, Piper PA28 Warrior, PA28 Arrow și PA32 Cherokee, Robin DR400 și Cessna C172, bimotoare Piper PA34 Seneca, iar profesional pe avioanele Airbus A320, Embraer 145, Boeing 757, Boeing 767. Astăzi zbor pe avioane Boeing 777. Rețeaua companiei la care lucrez e foarte vastă și, în afară de Australia, zbor spre toate continentele, cuprinse în perimetrul Tokyo – Montreal – Vancouver – Tahiti – Santiago de Chile – Johannesburgh – Singapore, pentru a numi doar câteva dintre destinațiile noastre.
J.F.: Câte ceva despre avantajele și riscurile meseriei…
A.B.: Nu știu dacă sunt destule pagini în ziarul dumneavoastră pentru a vă face o listă completă cu avantajele! Cel puțin din punctul meu de vedere, al meseriei de pilot. Cel mai important lucru îl consider faptul că de 22 de ani, de când zbor, nu mi-am spus absolut niciodată: „Vai, trebuie să mă duc la servici”. Fiecare zi de muncă e o nouă „aventură”, niciun zbor nu e la fel. Bineînțeles că există problemele vieții de zi cu zi. Dar atunci când sunt la servici, intru parcă într-o altă dimensiune, plutind deasupra conflictelor, grijilor și greutăților. De sus, de la 10 km înălțime, planeta apare atât de frumoasă, cerul atât de albastru, orașele atât de armonioase și umanitatea atât de liniștită… Timpul parcă se oprește.
Din cele 195 de țări de pe planetă, am vizitat peste o sută. Păstrez legături cu o mulțime de oameni din cele mai improbabile colțuri ale lumii. Am descoperit numeroase culturi și mă simt aproape ca acasă oriunde m-aș afla în lume.
Riscuri… ? Niciodată nu am știut să răspund foarte precis la această întrebare, fiindcă natura mea mă face să mă gândesc mereu la soluții. În afară de riscurile de bază, care ar fi problemele tehnice în timpul zborului, situația geopolitică și risculile legate de ea în diferite escale sensibile, sau bolile grave legate de virușii prezenți în anumite regiuni (malaria, febra galbenă, febra tifoidă etc), aș menționa un risc social. Modul de viață nomad și ritmul iregulat al serviciului ne exclud într-o oarecare măsură din viața socială a spațiului în care locuim. Dar e un lucru care poate fi controlat.
J.F.: Există „viață personală” în această meserie?
A.B.: Aș spune că sunt unii oameni foarte specializați într-un domeniu foarte restrâns și alții care știu câte puțin despre toate. Altcumva spus, cei ce știu totul despre nimic și cei ce știu nimic despre tot. Cam așa ar fi și cu viața personală. Trebuie un anumit efort pentru a pune cursorul acolo unde ne dorim, în funcție de ceea ce așteptăm de la viață. În ceea ce mă privește, am o șansă deosebită: o soție și o familie care mă susțin, mă ajută și mă înțeleg pe deplin, iar acest lucru e pentru mine de o valoare inestimabilă.
J.F.: Am înțeles că anul acesta ați avut posibilitatea să organizați pentru cei dragi, foști colegi sau prieteni din Arad, un zbor cu un aparat mic, deasupra Aradului, pentru a le împărtăși câte ceva din experiența și bucuria de a te afla acolo, sus, printre nori. La propriu.
A.B.: În drumurile mele spre est, trec în mod regulat deasupra Aradului. Și de fiecare dată admir cu atâta bucurie de-acolo, de sus, locurile în care am copilărit. Oricâte realizări, reușite și bucurii am trăit peste hotare, o mare parte din inima mea a rămas aici, la Arad, iar sufletul meu e românesc. Mă întorc în fiecare an să-mi revăd familia, prietenii, foștii colegi de școală, foștii profesori. Datorită lor sunt cel ce sunt astăzi.
Eu zbor pentru plăcerea mea la un aeroclub în Franța. Anul trecut am organizat împreună cu foștii colegi și profesori întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului. Dacă familia mea și unii prieteni au fost deja în Elveția sau în Franța și au zburat deja cu mine, mi-am dorit să vin la acest eveniment special cu avionul de la aeroclub, pentru a împărți, cu foștii colegi și profesori, câteva clipe deasupra orașului nostru. Festivalul organizat exact în aceeași perioadă pe aeroport nu mi-a permis să o fac, aeroportul fiind închis în acel sfârșit de săptămână. Dar proiectul nu a fost decât „amânat”, iar anul acesta l-am realizat.
Ce plăcere să aud controlorii din Arad spunându-mi: „Autorizat la aterizare pe pista 27 în Arad!” Și ce plăcere să împart tot entuziasmul meu și clipele de bucurie cu cei ce-mi sunt prieteni atât de dragi și care o merită din plin!
J.F.: Domnule Adrian Bede, vă mulțumim pentru sinceritatea și răbdarea cu care ne-ați povestit despre o meserie atât de palpitantă!
Poate că măcar uneori ar trebui să urcăm cu gândul, adică la figurat, dacă nu la propriu, în acel spațiu pur, aflat deasupra norilor, din care putem vedea și simți altfel lumea, viața și întâmplările prin care trecem…
