Dacă ai un coeficient de inteligență emoțională onorabil și o curiozitate un pic peste medie măcar, sigur îți dorești, barem odată la nu știu cât timp, să te duci nicăieri. „La dracu-n praznic”, „unde și-a înțărcat mutu iapa”, „în pizdia”, „dincolo de barieră”, „cum o iei înspre nowhere”, „colț cu Alfa” gen.
Eu am fost ieri. Undeva la granița dintre Micălaca și nimic.
Căldarea lui Noe
După cantonul-locuință de la piciorul „Podului Roșu”se formează, aproape natural, un No man’s land ca-n definiție: nepopulat vreodată, nerevendicat și nerevendicabil, cu proprietar incert pe care-l doare-n bască și pe care nimeni, în afară de oamenii bântuiți de tot felul de chestii, n-are tupeul, curiozitatea sau vreo nevoie să-l viziteze.
Locul e o „cuvă” cu marginile formate de digurile contra inundațiilor ridicate în albia minoră a Mureșului și cel pe care e construită linia ferată care te scoate din Arad spre Timișoara, pe care o vezi din tren când mergi la București, Budapesta sau unde ai tu treabă. Dacă Mureșul ar trece digul – asta presupunând o apocalipsă… zona Perla – Belvedere – Parc, ștrandul și Cetatea ar fi sub ape până la paratrăsnete – acolo s-ar forma o mlaștină, la început, iar dacă ar fi tot Aradul inundat, acolo ar fi un lac de 4-5 metri adâncime.
Pentru că e înconjurat de diguri, locul îți dă o stare un de „romantism de margine”… ca-n romanele lui Mandiargues… senzația că ești singurul personaj de pe planeta asta care se înțelege pe sine așa cum e într-un moment „M ZERO” al unei vieți în etapa de reset, restart sau sleep – nicio altă variantă.
Bikerii și alergătorii amatori cu cuțitul în rucsac, milfele părăsite cu pruncii după ele se plimbă pe-acolo, îndrăgostiții excentrici, poeții în ultima fază de depresie și niște câini care te simt de la primul pas cu ce treabă ești… profitând de asta (ăștia doi, de-acuma, sunt superbi). Nu-i pentru suflete slabe… în orice caz: s-au sinucis sute în zona aia. E locul perfect în care s-o termini cu tot…
Iar dacă reziști și „treci și prin asta” – s-o iei de la capăt. De unde ai rămas.
În mijlocul acestei adevărate „căldări a lui Noe” de vreo 10 hectare de nimic aproape pur se observă din toate pozițiile un minicrâng, care de departe seamănă cu un miniparadis. Aceea este capitala enclavei „Nicăieri” și acolo nu intra dacă nu te afli în ultima fază a tupeului, curiozității sau vreo nevoii de-a o face. Și, mai ales, nu sta mult!
Treci prin tufe de scaieți dacă o iei de-a bolânda sau poți să mergi pe o alee de aproape vizibilă, pe care au trasat-o ultimii dintre cei rămași fără un loc de dormit, de băut, de băgat sau de dat cu capul de sine însuși, care începe de la canton și se termină în colțul diagonal opus, ca să ajungi la balastieră.
S-a băut, fumat, tras, ștampilat, dormit și mu(r)it ult acolo. Ni relicve:
Acolo, în mijlocul NICĂIERI-ului ăluia să stai să cugeți (sau, și mai bine, doar să cugeți) la diferențele dintre lumile din jurul tău e un răsfăț hard – dar e un răsfăț obligatoriu pentru un om care gândește epic, liric sau dramatic… Vrei să uiți de mă-ta, de șefu-to, de nevastă-ta sau de porcul ăla, știi tu, pentru o perioadă a cărei durată desfide orice medicament și îți injectează în memoria afectivă un curs scurt de „departe” pe care niciun profesor, de la nicio universitate, nu ți-l poate preda? Du-te acolo! Vomită amintirile pe care nu le mai poți suporta, spune-ți cu glas tare adevărul pe care nu-l poți împărtăși niciunui duhovnic, analizează cu atenție ritualurile celor de dinaintea ta, apoi ignoră-le.
Iar dacă scapi fără să înnebunești, laudă-te că ești tare și felicită-te pentru asta.
***
M-am dus cu „Appassionata” după mine… nu întreba cum de ți se „schimbă radioul” exact în momentele în care trebuie și exact cu ce trebuie: zi mersi că ți se-ntâmplă:
1 comentariu. Leave new
Cred că, chiar am fost pe acolo. Frumos scris domnule Lucian. Și acum melodia …