Între 11-12 iulie 2025, la Periam Port, Festivalul Rock la Mureș cu o tradiție de peste 20 de ani, a ajuns la ediția cu numărul 13. Nu-i de glumă, mai ales când vine vorba de un festival care și-a păstrat vibe-ul de underground autentic, dar care începe să-și caute și alte forme, uneori forțat, alteori natural. Ce-i drept, ediția de anul acesta a avut de toate: un line-up curajos (chiar dacă nu întotdeauna coerent), atmosferă de comunitate, câini fericiți în camping, polițiști… mulți polițiști.
Să începem cu începutul
Festivalul s-a ținut într-un cadru natural superb, dar sub o supraveghere care a ridicat sprâncene: mașini controlate din toate direcțiile, camping păzit ca un bastion militar, zeci de polițiști locali (prezenți și la miezul nopții), plus bodyguarzi în exces. Dacă vrei să simți adrenalina unui concert hardcore, o primești la pachet cu o doză bună de anxietate dată de autorități. Înțelegem siguranța, dar la un moment dat a început să semene mai mult cu o razie decât cu un festival. Poate că și polițiștii erau fani ai scenei, n-ar fi exclus, ținând cont de cât de aproape de scenă erau unii dintre ei.
Dar să nu ne pierdem în detalii de control. Pentru că, la final, festivalul a fost despre muzică și oameni. Iar la capitolul „oameni”, Rock la Mureș încă stă foarte bine: public cald, prietenos, deschis, genul de oameni care îți dau berea lor dacă ai rămas fără, îți explică istoria unei trupe din Luxemburg sau îți împrumută o pătură pentru că, hei, pe malul Mureșului noaptea e răcoare.
Foto: Draghici Bogdan
Monokrom a deschis festivalul cu un vibe punk-industrial ce se potrivea perfect cu începutul zilei. Chiar dacă publicul abia se aduna, timișorenii au demonstrat că știu cum să pună în mișcare o scenă. La scurt timp, Next Ice Age din Germania a urcat pe scenă cu un post-punk nostalgic și dark, amintind de Joy Division, dar cu un twist personal. Deși au trecut printr-o pauză lungă, au revenit cu o maturitate sonoră care a prins bine.
Downstroy din Serbia a ridicat tonul, moshpitul a început serios. Groove metal-ul lor a fost ca o trezire pentru toată lumea: riffuri grele, breakdown-uri clare, mișcare. Nici Anchorage n-au fost mai prejos, poate chiar au oferit unul dintre cele mai interesante seturi ale serii. Cu o nouă vocalistă, Emma, și un set melodic dar energic, trupa a oferit o doză de emoție old school, dar reîmprospătată.
A urmat Watch Me Rise, exemplul perfect de cum trebuie să comunici cu publicul. Hardcore-ul lor melodic nu a fost doar muzică, ci și dialog. Vocalistul a știut să creeze o legătură reală cu cei din față, iar piesele lor au rezonat adânc, cu versuri despre solidaritate și supraviețuire emoțională.
La final de noapte, Choseum a încheiat cu o doză grea de deathcore și profesionalism elvețian. Sound-ul impecabil, prezența scenică, totul a fost ca la carte, un cap de afiș care a confirmat așteptările.
Ziua a doua a fost o combinație neobișnuită, dar nu lipsită de farmec
Yvonne, un proiect indie-rock feminin, nu prea heavy sincer dar a fost un început bun. A urmat apoi, un contrast brvtal: Howl Like Wolves, o trupă metalcore din Germania, care au urcat poate prea devreme pe scenă. Nu fiindcă n-ar fi fost buni, din contră, au fost geniali, dar metalcore-ul pe lumină, cu copii de la camping în fundal și părinți în hamace, pare că pierde ceva din intensitate. Ar fi meritat un slot mai târziu.
Schéppe Siwen din Luxemburg a fost revelația serii pentru mulți. Combinația lor de metal cu folclor luxemburghez a electrizat publicul, iar interacțiunea cu cei prezenți a fost de manual. Nu toți i-au știut înainte, dar i-au aplaudat ca pe veterani.
A urmat Partizan, trupă românească cu vechime și hituri ușor recognoscibile. Dar ce păcat că atitudinea trupei, în special a vocalistului, a fost… demodată. Comentarii arogante despre generația tânără și reproșuri pasiv-agresive către public nu prea mai țin în 2025. Publicul nu mai e un simplu recipient de aplauze. E partener. Și dacă tu, ca artist, nu înțelegi asta, atunci chiar dacă ai hituri bune, pierzi puncte.
După tensiunea aia, Cred că sunt extraterestru au venit ca o infuzie de luciditate. Setul lor a fost ceva diferit, protestatar și profund. Cu versuri memorabile și o prezență calmă dar intensă, trupa a ridicat standardul emoțional al serii. Finalul a fost rezervat pentru Macanache, un nume neașteptat pe un afiș rock, dar care a funcționat.
Mâncarea de la festival a fost o surpriză plăcută: gustoasă, variată și accesibilă ca preț. De la burgeri și cartofi prăjiți, până la gulaș sau dulciuri de tip street food, toți aveau de unde alege fără să-și golească portofelul. În comparație cu alte festivaluri, prețurile au fost decente, iar porțiile destul de ok, un echilibru binevenit între calitate și cost ținând cont că mai nou e un lux să mănânci la festival.
Rock la Mureș rămâne un festival special. Are ceva ce alte festivaluri au pierdut: un public autentic, o comunitate unită și un vibe chill. Dar ediția 2025 a fost și un semnal de alarmă: controlul excesiv, line-up-ul puțin dezechilibrat pe alocuri, și atitudinile unor artiști care nu înțeleg noile generații pot strica din farmec.
Dar când stai pe o pătură în camping, cânți cu necunoscuți la chitară, și auzi din scenă un scream de post-hardcore sau un vers care te mișcă… îți aduci aminte de ce vii aici an de an. Vii pentru oameni, pentru acel sentiment de „acasă”, pe malul Mureșului.
