Am văzut în articolele precedente că fiecare dintre personajele lui Dostoievski săvârșește la modul propriu sau metaforic o crimă, și fiecare dintre acestea își are pedeapsa ei. Am lăsat intenționat la final discuția despre Svidirgailov, unul dintre marii demoni ai romanelor scriitorului. El este întruparea răului pur, este „omul cel mai desfrânat și cel mai păcătos din câți există”, care nu are nici scrupule și nu are niciun Dumnezeu. Naratorul îl introduce în scenă încă de la începutul romanului, prin intermediul scrisorii pe care Raskolnikov o primește de la mama sa. De aici studentul află despre drama Duniei, sora…

Deși singurul care comite o crimă propriu-zisă este Raskolnikov, putem spune că, în felul lui, fiecare personaj săvârșește (metaforic sau nu) o crimă și că, pentru fiecare, Dostoievski găsește tot atâtea tipuri de pedeapsă corespunzătoare. Pentru crimele sale (personajul le ucide pe ambele cămătărese, pe una cu intenție, pe cealaltă prin conjunctură, datorită apariției ei neașteptate), Raskolnikov e pedepsit atât de legea juridică (prin trimiterea la închisoare), cât și de legea morală interioară sau, am putea spune, de legea divină (după cum am văzut, în speță coșmarurile sale joacă acest rol). Dar Dostoievski merge mai departe, analizând natura umană…