Am văzut în articolele precedente că fiecare dintre personajele lui Dostoievski săvârșește la modul propriu sau metaforic o crimă, și fiecare dintre acestea își are pedeapsa ei. Am lăsat intenționat la final discuția despre Svidirgailov, unul dintre marii demoni ai romanelor scriitorului. El este întruparea răului pur, este „omul cel mai desfrânat și cel mai păcătos din câți există”, care nu are nici scrupule și nu are niciun Dumnezeu. Naratorul îl introduce în scenă încă de la începutul romanului, prin intermediul scrisorii pe care Raskolnikov o primește de la mama sa. De aici studentul află despre drama Duniei, sora lui, angajată ca guvernantă la Svidrigailov, care tânjește să o aibă pe tânăra fată. Însă tot Dunia are de pătimit, întrucât Marfa Petrovna, soția lui Svidrigailov, o învinovățește pe ea pentru tentativele, fără sorți de izbândă, ale lubricului soț.
După această uvertură, portretul lui Svidrigailov se construiește progresiv, urmând să ocupe o bună parte din a doua jumătate a romanului. Această construcție narativă este sugestia, în planul semnificațiilor, că Svidrigailov este contraponderea personajului principal, este oglinda a tot ce Raskolnikov ar putea deveni dacă ar alege Răul ca variantă. (Am văzut că la polul opus a alegerii se află Sonia, puterea de a alege Binele și salvarea). De altfel, ca strategie narativă generală de oglindire a conștiințelor una în alta (ne amintim a lui Raskolnikov cu Anchetatorul pe post de oglindă a sa etc.), naratorul i-l așază în față de mai multe ori pe Svidrigailov lui Raskolnikov.
Una dintre aceste scene este cea în care cei doi stau față în față, iar Svidrigailov i se confesează studentului că Marfa Petrovna, care murise, i se înfățișează sub formă de strigoi – una dintre modalitățile naratorului de a pedepsi un soț nu doar infidel, ci și tiran. Dar punctul central al dialogului este referirea la lumea de apoi. Din perspectiva lui Svidrigailov „veșnicia nu e decât o magherniță oarecare”, constatare deloc întâmplătoare, dezvăluind o perspectivă metafizică ce justifică întregul său comportament care îl situează de partea Răului (dacă Dumnezeu nu există, totul e permis). Tot acum ni se dezvăluie adevărata obsesie a lui Svidrigailov pentru Dunia, pe care vrea chipurile să o salveze de la căsătoria cu Lujin spre o putea păstra – scop nemărturisit însă – liberă pentru sine. Mai apoi, prin intermediul familiei sale, Raskolnikov află de gestul abominabil al lui Svidrigailov de a fi siluit o fetiță surdo-mută, lipsită de apărare.
Extrem de interesantă este construcția în paralel a celor două personaje pe parcursul evoluției narative: cu cât ceea ce i se întâmplă lui Raskolnikov (faptele săvârșite, dar mai ales deciziile sale) sugerează o evoluție a personajului spre partea Binelui (cu ajutorul Soniei, care are un rol vital în acest sens și care, am putea spune, este oglinda lui luminoasă), cu atât și în aceeași proporție Svidrigailov se cufundă mai mult în Răul pe care-l reprezintă.
Un al doilea dialog semnificativ dintre Raskolnikov și Svidrigailov este situat mai spre sfârșitul romanului și cuprinde o lungă confesiune a celui e-al doilea, în care acesta reface povestea relației lui cu Dunia încă de pe când ea era guvernanta familiei. Și acestea sunt mărturisiri în fața unor oglinzi. Acum oglinda este Raskolnikov. El ascultă stupefiat poveștile lui Svidirgailov în care vede deja un posibil alter ego în negativ al său. Svidrigailov este certat de Dunia penru a fi încercat să cucerească o altă slujnică din casă, și aici începe jocul: ațâțat de naivitatea fetei, Svidrigailov se preface pocăit, mimează smerenia, dar Dunia nu simte perfidia lui. Când își dă seama în cele din urmă de jocul lui Svidrigailov, Dunia se înfurie și mai tare. Ca și când acest joc nu ar da adevărata măsură a josniciei lui, Svidirgailov povestește și despre logodna sa cu o fată de 16 ani, „frumoasă și castă precum o madonă”.
Urmează imediat celebra scenă a șantajării Duniei, căreia personajul îi povestește ce a aflat despre Raskolnikov, cu speranța că aceasta îi va ceda în schimbul tăcerii sale (promite că nu va divulga nimănui secretul că Raskolnikov e cel care le-a ucis pe cămătărese). Aceasta e scena cheie, care, alături de precedenta, dă adevărata măsură a acestui personaj feminin și face din el unul dintre cele mai luminoase personaje ale romanului. Dunia realizează cu oroare că are de ales între virginitatea trupului, dar mai ales a sufletului ei și salvarea fratelui. Însă naratorul ne-o arată fără ezitare: după încercarea nereușită de a-l împușca pe Svidrigailov însoțită de mărturisirea că nu-l va accepta și nu-l va iubi niciodată, Svidirigailov o lasă să plece. Interesant este ce îl face pe Svidirgailov să acționeze astfel, tocmai când o avea pe Dunia în sfârșit prinsă în capcană și aparent fără scăpare, pe el care nu s-ar fi abținut de la nimic pentru a obține ce dorește.
Explicația se află în dialogul precedent cu Raskolnikov, când el o portretizează pe Dunia ca fiind femeia care are puterea de a se sacrifica pentru un ideal, pentru salvarea cuiva (aflase că ea dorea căsătoria cu Lujin doar pentru a-și salva familia de la sărăcie). Dept care o numește „mucenică” și îi recunoaște „puritatea nemaipomenită”. Acestor calități li se adaugă și capacitatea ei de lupta și de a se sacrifica pentru propria puritate în scena în care, deși prinsă în cursă, îl înfruntă pe Svidrigailov. Imagine solară, angelică prin definiție, Dunia este expresia Binelui și a frumuseții nepervertite nici măcar prin obligația de a trăi o viață în păcat pentru a supraviețui (precum Sonia).
Prin aceasta ea este antipodul absolut al lui Svidrigailov. Este o Beatrice situată cumva direct în paradis, care nu se poate însoți decât cu Razumihin, polul absolut lumios masculin, de data asta, al romanului.
În timp ce parcursul ei este măsura frumuseții ei, Svidrigailov se află pe drumul descendent. După mărturisirea pe care fata i-o face, el o lasă pe Dunia să plece pentru că acum știe că el, care siluise, la propriu și la figurat atâtea ființe, nu poate fi iubit, și nici salvat. Demonul, ca înger căzut pe care el îl întrupează, nu poate cere dreptul la iubire. El ar fi putut fi eventual salvat de o ființă pe atât de pură, pe cât este el de abject.
De aceea scenele imediat următoare celei care înfățișează încercarea de a o silui pe Dunia construiesc deja pedeapsa pe care eroul știe că o merită. El le spune tuturor că trebuie să plece în America. În realitate își pregătește sinuciderea. Dar înainte de gestul final se cazează la un hotel ieftin unde are un coșmar, unul dintre cele mai înfiorătoare și oripilante ale romanului. Naratorul notează că ceea ce urmează nu e un vis, căci personajul e pe jumătate adormit și pe jumătate treaz, situare clară în fața propriului inconștient (în terminlogie jungiană), care îi revelează adevăratul chip. E ziua de Sfânta Treime, iar în fața ochilor îi apare o vilă frumoasă, plină de trandafiri, o imagine de-a dreptul edenică. Dar înlăuntrul locuinței se află un sicriu în care zărește o fetiță cu chip mustrător (una dintre cele pe care le siluise și care mai apoi s-a sinucis). O altă secvență e cea în care îi apare o fetiță săracă, dar al cărei chip, când o privește mai îndeaproape, e cel al unei cocote. Este extrem de interesantă construcția acestor imagini care sugerează că, pentru Svidrigailov, paradisul e doar o iluzie care are în miezul lui iadul, singura realitate posibilă pentru cei care aleg Răul.
Lecția lui Dostoievski: cei pentru care veșnicia nu e decât o magherniță nu pot fi iubiți. Pedeapsa lor e o trăire eternă a iadului atât aici, pe pământ, cât și Dincolo. Pentru ei nu există salvare, nici în iubire, nici în mântuire. Singura lor (aparentă) salvare e sinuciderea (lui Svidrigailov nu i se lasă nici măcar „șansa” de a fi ucis de Dunia), adică, în prespectivă religioasă, cel mai mare păcat.
Vezi și:
- (Re)lecturi pentru vacanțe – câteva g(r)ânduri despre Dostoievski (1)
- (Re)lecturi pentru vacanțe – câteva g(r)ânduri despre Dostoievski (2)
