Când cronicarul zice că nu este „alta și mai de folos zăbavă decât cetitul cărților”, cuvântul zăbavă trebuie înțeles în ambele sensuri: și acela de petrecere a timpului, amuzament, dar și ritm lent, fără grabă al unei activități (vezi DEX). În esența ei, lectura (literaturii mai ales) le presupune pe ambele. Întâi, pentru că e de folos să vezi chipul omului răsfrânt într-o oglindă ce îl restituie cu tot cu sensul lui. În al doilea rând, pentru că marile texte literare (capodoperele), cer o tihnă aparte, o petrecere a timpului cu ele care e în afara oricărui timp…
Crimă și pedeapsă e un astfel de roman. Nu te apuci (sau reapuci) de el în grabă, ci cu sentimentul că ai tot timpul din lume pentru lectura lui. Și asta cel puțin din două motive: o dată pentru construcția sa monumentală, de catedrală în care răsună o plofonie a vocilor perfect orchestrate (vorba lui Bahtin); apoi pentru variile ipostaze ale chipului omului care se răsfrâng în el, din perspectiva felului în care ele se raportează la ideea de crimă, respectiv de pedepsire a ei.
Sigur, la prima vedere, romanul surprinde o singură crimă propriu-zisă: aceea a lui Raskolnikov, care vrea să își demonstreze sieși că nu e un păduche, ci un individ superior, a cărui filozofie de viață e aceea că „Totul e în mâinile omului”. Pe de altă parte însă, scriitorul merge pe linia subțire a sinonimiei crimă-păcat, lărgind sfera primului termen prin oglinzile celorlalte personaje în care chipul lui Raskolnikov se reflectă. Putem spune că, în felul lui, fiecare personaj săvârșește (metaforic sau nu) o crimă și că, pentru fiecare, Dostoievski găsește tot atâtea tipuri de pedeapsă corespunzătoare.
Așadar, cel care săvârșește crima propriu-zisă e Raskolnikov. Orgoliul de a te considera superior celuilalt, până la a-i lua viața, e alimentat de faptul că existența celuilalt e considerată nesemnificativă: „căpușă” a societății, cămătăreasa ucisă trăiește exploatând mizeria celor nevoiți să amaneteze obiecte din cauza sărăciei. În timp ce el, ca „ales”, se poate situa deasupra legii, caz în care libertatea înseamnă „a face ce vrei”, inclusiv a dispune de ceilalți după propriul plac.
Raskolnikov e pedepsit în multe feluri. În primul rând el realizează că gestul criminal nu i-a schimbat statutul de „păduche” și că, săvârșind crima, nu e cu nimic superior „căpușei” ucise; așadar, prin faptul că i se dărâmă exact teoria care era axul dătător de sens al existenței sale. Apoi prin faptul că, din momentul în care săvârșește crima, toate celelalte personaje devin oglinzi care îi așază în față fapta, multiplicând astfel un sentiment de vinovăție, dar mai ales de îndoială, care începe să crească în conștiința lui. În al treilea rând, crima sa e pedepsită prin coșmarurile pe care Raskolnikov le are, mai ales prin acela în care un țăran își ucide mârțoaga în bătaie pentru niciun alt motiv decât acela că „e calul meu” și „așa vreau eu”, care anticipează gestul eroului. Astfel, aceste coșmaruri sunt oglinzi simbolice, hipertrofiate, ale adevărului despre fapta sa. Nu în ultimul rând, marea oglindă a ființei și conștiinței sale este Anchetatorul, care practic nu-l incriminează el însuși, ci lasă eroul să se dezvăluie, mai degrabă asistând la adevărata devenire interioară, treptată, a lui Raskolnikov. El nu e altceva decât expresia conștiinței morale, prezente în fiecare dintre noi.
Dar Anchetatorul e linia de mijloc între cele două conștiințe, aflate la extreme, în care se oglindește chipul eroului. Una, situată în dreptul Binelui, e aceea a Soniei, care se sacrifică pentru a-și întreține familia, și care, susținută de credința în Dumnezeu, crede în posibilitatea omului de a fi salvat. Ea este o Beatrice care deschide pentru Raskolnikov porțile Raiului în timp ce simte că ea însăși are nevoie de mântuirea de propriul păcat (prostituția) săvârșit, totuși, cu un scop nobil. Tot ea e cea care îi ilustrează criminalului mila divină prin metafora învierii lui Lazăr. La celălalt capăt, al Răului, se situează Svidrigailov, care este demonul absolut prin faptul că alege din start răul. Între cele două oglinzi, ce realizează Raskolnokov este că libertatea nu înseamnă a ucide păduchele, adică a face ce vrei, ci în a alege între a săvârși Binele sau a săvârși Răul. În acest sens, el renunță la gestul sinuciderii (precum Svidrigailov), înțelegând că salvarea sa nu e cu adevărat posibilă decât alegând pedeapsa (asumarea faptei, autodenunțarea), echivalentă la Dostoievski cu mântuirea.
Crima săvârșită de Raskolnikov nu e doar un gest fizic, ci are rațiuni metafizice (aleșii au dreptul să încalce limitele dacă acest lucru servește unei idei mărețe: modelul lui Raskolnikov e Napoleon). Această construcție îi permite lui Dostoievski să jongleze, în problematica romanului, cu două tipuri de pedepse: pedeapsa juridică (sugerată de ideea că personajul ajunge în cele din urmă la închisoare), dar mai ales pedeapsa divină care pare a se manifesta sub toate formele pedepsirii eroului menționate la început. Dacă pedeapsa juridică, în genere, „închide” (la modul propriu, prin privare de libertate), pedeapsa divină, ca pedeapsă existențială, „deschide” spre slavarea eroului, ca mântuire, posibilă și explicabilă prin iubirea divină.
Această șansă oferită eroului e sugerată metaforic prin unul dintre coșmarurile dinspre final, cel cu târgovețul care îl urmărește pe Raskolnikov și îl amenință că-l va demasca. Raskolnikov îl urmărește pe târgoveț într-o clădire părăsită unde o vede pe cămătăreasă și repetă obsesiv gestul uciderii ei cu toporul. Visul poate sugera și neliniștea crescândă a eroului, dar în același timp dorința lui Raskolnikov de a „ucide” gestul însuși al crimei. Acest coșmar poate fi asociat cu ultimul, când boala din închisoare îl deschide pe erou spre imaginea terifiantă a ciumei care cuprinde omenirea. Sugestia este aceea că ciuma reprezintă Răul metafizic care constă în uciderea în numele unei ideologii: se făcea că un fel de microbi pătrund în ființa oamenilor, iar ei își pierdeau mințile, deveneau fanatici, așa încât „fiecare credea că el singur cunoaște adevărul”. De aceea „oamenii nu mai știau ce e bine și ce e rău”. Ideologiile ucid nații întregi pentru că sunt restrictive și de regulă se bazează pe o teorie care nu are nimic viu în ea: e o simplă „geometrie” care contrabalansează, negativ, iubirea de semeni.
Capodopera lui Dostoievski e menită, evident, să răsfrângă și chipurile cititorului, cu tot cu sensurile posibile ale diferitelor sale ipostaze, respectiv ale alternativelor sale decizionale și existențiale. Să nu uităm că primul gest care măsoară începutul mântuirii eroului este acela în care el se apleacă umil și sărută picioarele Soniei, în timp ce afirmă: „Nu m-am plecat în fața ta, ci în fața întregii suferințe umane.”
