[CRITIC GUEST] Mihai Babei: „O poveste neagră”

babei mihai
Distribuie:

Mihai Babei este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași. A publicat următoarele volume de poezii: „Nori de vișin alb”, „Declarații din dragoste”, „Orașul de zgură roșie”, „Tornade de fum”, „La capătul liniei o stea căzătoare”, „Sentințe malaphorice” (aforisme). A publicat în revistele: Convorbiri literare, România literară, Argeș, Ateneu, Cronica, Steaua, Tribuna ș.a. A obținut următoarele premii: Premiul „Nicolae Labiș” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași, pentru volumul ,,Nori de vișin alb” – 2021; Marele Premiu pentru proză scurtă la Festivalul „Rezonanțe udiștene”, Suceava – 2022; Premiul II la Festivalul Național de aforisme „Garabet Ibrăileanu”, Roman – 2022; Premiul Reprezentanței Uniunii Scriitorilor din România, Botoșani – pentru volumul „Tornade de fum” – 2023; Premiul I la Festivalul Internațional de Creație „Vrancea Literară” – pentru volumul „Tornade de fum” – 2023; Mențiune la Festivalul Național de aforisme „Garabet Ibrăileanu”, Roman – 2023; Premiul special „Ion Petrovici” la Festivalul Internațional al aforismului Tecuci – 2023.


În consecință, să respectăm tradiția cosmopolită din ziua de Halloween și să ne speriem cititorii cu o proză scurtă a autorului, intitulată – cât se poate de direct – „O poveste neagră”.

O poveste neagră

Dimineața se trezise cu un cuțit în creier. I se părea că răsare luna dimineața și nu soarele… Profesorul Zig era cufundat în gândurile sale și parcă toate veneau spre el cu o viteză amețitoare și nu putea să-și explice de ce se gândea mereu că nu poate fi adevărat că plutește în camera asta fără pereți. Era internat după o operație complicată (a motorului „obosit”, cum spunea el). Oare, la reanimare? Oare de când era aici? Trecuse ceva timp și nici nu credea că se află în propriul înveliș. Parcă îi fuseseră furate toate organele și era într-o carapace străină, ce nu se potrivea cu creierul lui.

Era o liniște de se auzea tic-tac-ul ceasului de la mâna stângă și se gândea că timpul care a trecut (dar oare a trecut?) nu i se potrivește lui și că patul pe care crede că e așezat zboară aievea și nu poate stăpâni situația.

Oare unde era? Când îl adusese ambulanța auzise doctorii șușotind și spunând: „altul care se lansează”, apoi fusese izbit pe o targă cu rotile și dus într-o sală, care se numea „de operații”. În rest, rămăsese cu clinchetul liftului și coborârea de la etajul 7 al blocului în care locuia de 40 de ani, de când venise profesor de anatomie la liceul din oraș. Apoi fusese promovat, nici el nu știe cum, la studenții de la medicină cărora le preda anatomia sistemului nervos și a altor sisteme. Oricum, la cel nervos era maestru.

Deodată se făcu frig. Curios era că frigul începuse să-l îmbrace și-l înfășura din ce în ce mai mult. Oare era răstignit pe un soi de ghețar și nu se putea mișca? Era obligat să rămână cu fața către tavanul nedefinit și fără culoare. Spatele îi era congelat ca un sloi negru, care nu se topea cu niciun preț și care părea lipit de coloana și de picioarele sale, ca și cum ar fi crescut odată cu el.

Totul era întunecat, negru și fără lumină. Se auzeau glasuri strigându-se unele pe altele, fără să știe de unde vin. După ceva timp, s-a simțit luat și pus într-o formă nedefinită, ceea ce îl făcea să se simtă încorsetat și fără putere. Hotărât lucru, profesorul – marele profesor de anatomia individului – nu voia să moară. El spusese că este doar bolnav.

După multe ore zbuciumate, se simți îngropat într-un întuneric de smoală. Culmea, avea și mâinile legate! Printr-o mișcare bruscă se eliberă și curând adormi.

Nu, sigur nu era mort, ci doar foarte-foarte bolnav. Cu toate astea, negura și întunericul din jur erau stranii, iar tăcerea mormântală.

Ghiță Zavastin, cel cu patru copii și o nevastă cât casa, se încadrase după Revoluție la unul din cimitirele metropolei. Se spetea din greu și tare era bucuros când avea înmormântări. Ca să-și crească copiii și să se descurce în păienjenișul vremurilor, Ghiță cimitireanul era cunoscut pentru livrarea de oase și, din când în când, câte-un cadavru pentru sălile de disecție ale celor două facultăți de medicină.

În seara cu pricina, poposiseră la el, în cimitir, doi studenți cu care începuse oarece tratative. Ghiță spunea că este tartorul țintirimului, că știe fiecare loc și orice suflet ce se învârte în zonă. Lângă plasa de sârmă a cimitirului era o furgonetă hârbuită ce arăta ca după război, cu care se cărau de toate: cadavre, cruci, pomeni, bucăți, sicrie și alte cele trebuitoare în aste întruniri triste și trecătoare.

În acea seară cu moină și omăt, cei trei săpau de zor și se cam chinuiau cu pământul înghețat și greu răstignit lunii. Profesorul Zig se trezise și nu știa ce se întâmplă. Aștepta tratamentul, numai că nu vedea nicio mișcare și se resemnase.

Deodată simți că este scos sicriul – în care se odihnea îmbrăcat într-un costum de mire – și fu așezat pe zăpada neagră și rece. Ghiță, cu o îndemânare pe care o căpătase de-a lungul anilor, învârti șuruburile și puse capacul alături. Deodată, profesorul Zig se trezi, luna apăruse și lumina ca ziua – ridicându-se încet și liniștit, uitându-se curios!

Cei trei scoaseră niște urlete înfiorătoare și fugiră „de rupeau pământul” în trei direcții diferite.

Orice li s-ar fi dat, pentru toți banii din lume, nu s-ar mai fi întors, fiind cuprinși de o groază nebună. Dar Ghiță era călit în aspre bătălii de supraviețuire.

A doua zi, la una din cele două facultăți de medicină existente puteau fi observați doi studenți trași la față, cu un tremur de spaimă întipărit pe corpul lor, cu o teroare greu de descris, ce le făcea sângele să pulseze cu viteză.

„Auzi, mai ții minte?”, întreabă studentul mai scund. „Auleu, Dumnezeule mare, am crezut că fac infarct”, spuse cel de-al doilea student mai înalt.

Au luat-o agale prin spatele facultății și când s-au uitat au văzut hârbul de furgonetă a lui Ghiță trasă lângă trotuar, aproape de intrarea în sala de disecție. Paralizați, au intrat în ditamai sala pe care o știau foarte bine. Înăuntru, picior peste picior, fumând, stătea Ghiță, plin de sine și bucuros.

Cum îi văzu, îi apăru un zâmbet în colțul gurii. Cu ochii râzând, spuse:

„De când vă aștept… Am adus prada.”

Pe o masă rece de tablă, gol pușcă, era așezat frumos cadavrul profesorului Zig.

Avea o gaură în piept de forma unei cazmale și capul plin de sânge, de parcă fusese lovit cu un baros.


Citește și:


 

Categorie: [CRITIC GUEST]
Etichete: CRITIC GUEST, Mihai Babei, O poveste neagră, scriitor
Distribuie:
Articolul anterior
Două femei și un bărbat au ajuns la spital după un accident la ieșirea din Arad spre Pecica care s-a lăsat cu descarcerare
Articolul următor
Orice viață contează | Pompierii militari din Birchiș au salvat un câine căzut într-o fântână din Ususău adâncă de 8 metri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Din aceeași categorie

georgescu

Blestem suveranist

Un rezumat stilizat, cu un zâmbet încă îngăduitor, al înjurăturilor și amenințărilor, primite de la frații suveraniști. Blestem suveranist Te spurc biet globalist iobag Să bei cafea de Babadag Și…