Chemările afective motivează întâlnirile periodice ale absolvenților diferitelor etape de împliniri școlare, fie ele gimnaziale, fie liceale, fie universitare. Acestea au un ritual, cu revederea la instituția de învățământ cu profesorii, prezentarea împlinirilor personale și profesionale, urmată de o reuniune colegială pentru conversații evocatoare.
LAVINIA BETEA, analist al istoriei contemporane vizând nomenclatura comunistă, este absolventă a Liceului Pedagogic din Arad. Originară din Bănești (de lângă Hălmagiu), a publicat cărți esențiale de psihologie politică și socială, face jurnalism și comunicare media, a devenit profesor universitar și coordonator de doctorate la o universitate franceză, având cea mai valoroasă autoritate națională dintre toți absolvenții pedagogicului arădean. A degustat din spiritul intelectual al capitalei, al Clujului și a avut o provocatoare experiență pariziană cu renumitul autor al Mașinii de fabricat zei, marele învățat Serge Moscovici. A avut șansa de a înălța aspirația, pe baza unei vocații intelectuale atent întreținute, spre valorile autentice ale unei generații ce avea nevoie de modele, de devotament și încredere în calitățile sale de cercetător (și creator), de om de știință inteligent, harnic și înzestrat cu arta scrisului, urzită cu pricepere și responsabilitate. După cum constatăm din volumul Învățătorii …, atmosfera de conturare a identității a liceului pedagogic i-a rămas o nostalgie, cu amintiri frumoase, dar și cu mâhniri tulburătoare.
Regia cărții cu titlul „Învățătorii. Autoportretul unei generații” (Editura Corint, București, 2025) și-a găsit scena într-o pensiune montană: „Iată suntem în data de 1 iulie 2024. Ne aflăm la pensiunea „Bucuria Munților” din satul Dârlești, comuna Horea din Munții Apuseni. Șase foști colegi de liceu vom petrece aici cinci zile cu proiectul rememorării celor cinci ani de școală care ne-au pregătit pentru profesia de învățător într-una dintre cele mai prestigioase instituții românești de profil” (p. 7). Colegii, pentru acest „interviu de grup”, sunt: ANA BENGHIA, BENEDICT BENGHIA, CORNEL IENĂȘESCU, GEORGETA PASCU și DUMITRU RADU. Ana provine dintr-o familie germană din Șiria, Benedict a copilărit la Bârzava, Lavinia în Bănești, Georgeta, din familie maghiară din Șimand, Dimitrie în Firiteaz, Cornel la Lupești, sate din județul Arad. Volumul e dedicat dirigintelui, prof. IOAN IVAȘCU, a cărui amintire s-a încrustat în memoria foștilor elevi din perioada 1971 – 1976. Prezența recentă a grupului pentru a marca mulți ani din cariera didactică a lui Ioan Ivașcu în Alioș, comuna Mașloc, E UN OMAGIU și respect adus Educatorului. Clasa pe care el, ca diriginte, a condus-o a obținut premiul I pe țară la concursul național din 1975, iar mediile de repartiție ale absolvenților argumentează că a fost o clasă cu cele mai bune rezultate din liceu din generațiile contemporane. (Precizăm că Preparandia din Arad s-a înființat în anul 1812 (întâiul director – Dimitrie Țichindeal, după Eminescu, „gură de aur”) pentru pregătirea clerului ortodox și a învățătorilor în limba română, funcționând neîntrerupt.)
GENERAȚIE ADOLESCENTINĂ
Cum este conceput conținutul volumului, astfel ca să „descrie” atmosfera școlară pentru a pregăti cum se cuvine învățătorimea pentru educarea copiilor?
Regizorul „interviului” aplică metoda focus-grup, în care o temă este dezbătută de toți participanții. Aceștia au avut o prestație de înalt prestigiu în generația lor, fiind învățători în localități rurale sau orașe (Arad & Timișoara). O notă aparte a opiniilor celor șase cuprinde o comparație dintre ceea ce au învățat, cum au aplicat, dificultățile întâmpinate în etape diferențiate de mentalități fundamental modificate: vremea comunistă și timpul noii democrații de după 1990. Cinci ani împreună într-un internat școlar, cu privirea întoarsă spre acasa de acasă, adolescenții și-au alcătuit profilul sub îndrumarea unor profesori mai buni sau mai răi, afectuoși ori detașați, înlocuitori de părinți ori indiferenți, într-o etapă a vieții tulburată de modificări biologice, emoționale, afective, raționale. Rupți de cuibul nativ, motivați de ambiții și îndemnați de teama „gurii satului”, proaspeții „orășeni” și-au consumat nostalgiile și au convertit preocupările ruralității în aspirații intelectuale și de asumare a unei profesiuni de apostolat. Unii adolescenți se vor întoarce în sate spre a sădi în elevi „flacăra țichindeliană”, devenind „o mică preparandie” pentru copii. Alții vor zbura spre cunoașterea învățăturilor înalte și vor deveni intelectuali elitiști, scriitori, doctori în științe, creatori, profesori, inspectori școlari ori decidenți. Un fapt e cert: chiar în condiții „de tip Makarenko”, cu claustrare în internat, program planificat de învățare, tratament inchizițional, zbucium afectiv și sadism torturant, absolvenții de liceu pedagogic au ajuns să fie cetățeni onorabili, harnici, devotați aspirațiilor copiilor și iubitori de învățătura proprie și a elevilor încredințați. Adolescenții internați ca într-un ospiciu, în viziunea despotică a șefului, erau formatați, diluându-li-se emoțiile, gândurile rebele (specifice adolescenților dintotdeauna), meniți să devină oameni noi ai vremurilor socialiste, disciplinați, ascultători, umili fără replică, dar cu frică. Atunci, veți întreba, cum au avut putința de a se adapta unor noi comportamente societate, atitudinale, intelectuale, emoționale, devenind dascăli de succes și cu vizibilitate pozitivă? Cum și-au împlinit vocația după 1990? Ar fi putut fi o întrebare nouă în acest interviu – dialogat.
Cele 15 capitole ale volumului sunt teme ale conținutului textului, de fapt o discuție – opinie a celor șase colegi de clasă despre problemele lor de adaptare la un alt tip de mentalitate decât cea din familiile lor țărănești. Copilandrii de 15 ani au fost motivați de condiții sociale să devină independenți în ceea ce privește opțiunile de viața. Rupți de familie și înstrăinați de comunitatea rurală, adolescenții intrau într-o altă mentalitate, deveneau orășeni între străini, „mici țărani” de oraș, așa cum am fost majoritatea elevilor de la Liceul Pedagogic din Arad în perioada 1950 – 1990. „Opțiuni de viață”, examen de admitere”, viața în internatul bastilian, apoi cursurile școlare cu pregătirea curriculară (cultură generală de învățător și metodica, practica pedagogică), profesorii, unii – cum a fost dirigintele Ioan IVAȘCU – adevărați părinți și îndrumători de vocație și cu iubire pentru înțelegerea vârstei adolescentine, serbările școlare și deplasările artistice în sate, calitatea clasei aflată în competiție pe țară (locul I la Licee Pedagogice pentru „Cea mai bună clasă” (din țară), după cum menționează ziarele centrale din anul 1975), apoi „poveștile de dragoste ale adolescenților”, repartiția (desigur în sate) și reformele instituționale.
Asemenea unui decameron, fiecare din cei șase, acum maturi, pensionați, cu o exemplară activitate de îndrumare și călăuzire a multor generații de copii spre a deveni oameni de caracter și cu vocația moralității asumate, fiecare are opinii izvorâte din regrete, complexe, nostalgii. Spunându-și părerea despre atmosfera în care au fost tratați de sistemul școlar „popengist”, autorii exprimă atitudini critice, iar eu, trecând prin aceeași atmosferă conștientizez că frumusețea adolescenței ne-a fost știrbită de pătimiri și zgândărită prin vicieri de fericire. Obligativitatea internării, cu program rigid și pedepse de claustrare, rigiditatea unor profesori, lipsa de empatie a altora, răutățile derivate din neînțelegerea vârstei în care explodează idilele și se confesează sufletul, distracțiile ordonate și supravegheate, absența asistenței psihologice în anii de alcătuire a identității devin piedici într-o dezvoltare naturală, preluată de la sovieticul Makarenko și aplicată de conducerea liceului. Au fost deopotrivă profesori cu vocație, bine pregătiți profesional, metodic și uman, după cum alți profesori n-au înțeles specificul vârstei elevilor și nici crizele firești care irigă personalitatea acestora. Erau și ei oameni cu aspirații, talente, pasiuni, obturate pătimaș de instanța puterii profesorilor.
Cu toate acestea, cei șase (ca mulți dintre absolvenții pedagogicului arădean) au ajuns importante surse de înțelepciune didactică, dedicându-se cunoașterii și făuririi unei cariere dăscălești de înalță ținută profesională: Lavinia a scris peste 30 de cărți apreciate la nivel național și european, sute de articole de presă, a obținut grade universitare și coordonare de doctorat la Universitatea din Montpellier, Ana, căsătorită cu Benedict, au profesat cu înaltă calificare și devotament în învățământul primar, deși avea licența în matematică, Dimitrie a rămas în sfera cancelariilor profesorale cu doctoratul în arte plastice și design, Georgeta și Cornel au avut un relevant exercițiu de dăscălie dedicată elevilor din clasele primare.
Cartea Învățătorii. Autoportretul unei generații este unicat, un document viu, mărturisitor despre convertirea unor tineri aspiranți la gloria înțelepciunii de elevată ținută intelectuală, morală și cu conștiință civică. Orice volum despre instituțiile pedagogică va folosi opiniile sincere ale celor ce au trăit momente frumoase și tresăriri dezamăgitoare în anii formării/ formatării pentru a deveni învățători. Ca fost elev al Liceului Pedagogic din Arad, am trecut prin aceleași zbuciumări afective și emoționale, prin atmosfera bastiliană a internatului (ne)educațional, prin rigiditatea autorității directorială privind programul restrictiv și ținuta obligatorie a elevilor (exigent controlată), interdicția de a dezvolta aptitudinile sportive și artistice în cluburi de specialitate, furtul de iubire adolescentină, controale medicale de suspiciuni umilitoare (pentru fete), abuzul de pedepse pentru abateri inocente etc. O înțeleg pe Lavinia Betea, psiholog și istoric, sociolog și jurnalist, pentru identificarea crizei de educație pozitivă, care – în cazul multor pedagogiști – a creat fisuri de personalitate, grație acestei atmosfere de excesivizare a „necesității creării omului nou”. Cartea am citit-o în două zile, apoi am reluat-o prin fișare, recuperând în imaginație propria adolescență, pe care majoritatea elevilor din pedagogic au consumat-o în perioada 1960 – 1990. Remarcăm profesionalismul Editurii Corint, condițiile grafice și calitatea editării. Inițiativa scriitoarei, învățătoarea universitară, pentru încropirea „biografiei unei generații”, fiind model pentru alți absolvenți de a mărturisi despre alcătuirea personalității în condiții sociale nepotrivite aspirației naturale a adolescenței și despre responsabilitatea profesorilor în implicarea cu tact și vocație.
Album editorial (prin grija editurii Corint):
ȘI NOI AM FOST ADOLESCENȚI:
UNIFORME ȘCOLARE, CORDELUȚE ETC.:
IMAGINEA ÎNVĂȚĂTORULUI FERICIT (ANA BENGHIA CU 40 DE COPII ÎN GRIJĂ ZILNICĂ):