Arădenii în Al Doilea Război Mondial (20)

ioan tuleu 1
Distribuie:

Arădenii în Al Doilea Război Mondial (20) | Războiul ascuns

Războiul este un fenomen de o extraordinară complexitate, pentru că la el participă, mai ales fără voia lor, oameni cu personalități și cu origini atât de diferite și pentru scopuri ori obiective care multora le sunt străine. Atunci când privești războiul prin „lupta celor mărunți”, cum pe bună dreptate se exprima un istoric, înțelegi cel mai bine acțiunile, atitudinile și trăirile oamenilor de pe front „aduși de acasă de la plug” să-și apere mândra țară. În cele ce urmează vom prezenta câteva situații de la periferia fenomenuluit, care însă nu caracterizează întregul ci doar au rolul de a-l completa și a-l înțelege.  


Cum a sabotat Ioan Brădean războiul

La Chisindia căutam, în vara anului 2009, informaţii de la localnici privind luptele pe care aşa numiţii partizani le-au avut, în cursul anului 1949, cu trupele de securitate. Cineva m-a trimis şi la un veteran de război, pe numele de Brădean Ioan care, având în vedere vârsta înaintată, spunea că ar putea să ne furnizeze informaţii detaliate, ca unul care a trăit acele evenimente. Am găsit casa în care locuia omul căutat de noi, am bătut în poartă şi după mai multe încercări, inclusiv cu ajutorul unor vecini, am reuşit să-l aducem pe laviţa de la uliţă pe baciu Ioan. Primul lucru care ne-a impresionat a fost deosbita vigoare fizică, venea doar din grădină unde săpa legumele, şi în același timp avea și o deosebită prospeţime intelectuală. Discuţia s-a desfăşurat într-o atmosferă cum numai într-un sat de la poale de codru, departe de lumea dezlănţuită, poţi întâlni. Răcoarea dăruită de vegetaţia de un verde intens, orătăniile care scurmau de zor pământul străzii, clinchetul câte unui clopot atârnat de gâtul animalului ce păştea liniştit, totul şi toate îndemnau la adăstare şi vorbă lungă. Dar, după ce am aflat unele amănunte privind subiectul investigat şi ni s-a citit, fără ochelari, de pe un caiet ce cuprindea poeziile proprii, am ajuns până la urmă şi la anii războiului. Şi uite aşa am aflat un fapt ce dezvăluie şi faţa nevăzută a războiului mondial, la care Brădean Ioan a fost un „erou” fără să îşi dea seama de gravitatea faptelor. 

„Am fost recrutat la armată în anul 1941, iar în 20 februarie 1942 am fost încorporat în regimentul 85 infanterie de la Ineu. Acolo, în acel timp, îşi aveau garnizoana şi Şcoala Militară numărul patru de la Bacău şi Batalionul 21 Vânători. Am făcut instrucţie, cu tot felul de arme timp de 6 luni, fiind vizitat de mama şi de fratele meu, venit în permisie de pe front, de care apoi m-am despărţit definitiv. Bineînţeles că şi eu primeam învoire acasă, în sat. Dar după cele 6 luni de instrucţie am beneficiat de o extraordinară şansă de a nu merge pe front, pentru că Regele Mihai a hotărât ca tot leatul lui, (cei născuţi în 1921 n.n.)  să fie trimis în concediu nelimitat. Şi am stat acasă până în 9 septembrie 1944, când am fost mobilizat deoarce ungurii ameninţau să atace graniţa noastră de vest. Am plecat aşadar la Ineu, la unitate, unde toţi cei nou încorporaţi am fost echipaţi şi înarmaţi şi apoi am plecat în marş spre Chişineu-Criş, desfăşurându-ne între Pădureni şi Pilu, să apărăm graniţa de vest. Dar, în 13 septembrie, ungurii ne-or respins şi unitatea noastră s–a retras până pe Dealul Pâncotei, ăla cu vie, parcă şi acuma îl văd în faţa ochilor. La podul de la intrarea în Pâncota era aşezată o baterie anticar, sub conducerea sergentului Chiş, din Răpsig, care a distrus 3 tancuri ungureşti ce veneau dinspre Chişineu. Acolo l-am întâlnit pe colonelul Dumitriu Mihăilă, comandantul părţii sedentare a regimentului. Comandantul de pe front era colonelul Maier. Văd maşina colonelului şi îi ies în cale. Mă cunoşteam cu el. ‹Ce-i Ioane› – mi-a zis, ‹du-te înainte în sat şi apoi vină la mine să stăm de vorbă›. Şi io am mers la Pâncota şi m-am întâlnit cu colonelul. «Îi pericol, îi bai mare aici»- îmi spune el. «Dumneavoastră mi-aţi garantat că nu va fi aşa»- îi răspund. Colonelul îmi spune apoi: «Știi să mergi cătă casă?». «Ştiu dară» –  îi răspund. «Atunci du-te». Am plecat acasă, dar m-am întors la unitate cu mama mea, care avea 55 de ani şi îl cunoştea bine pe colonel, care după discuţia cu ea îmi găseşte un loc la biroul mobilizare. Şeful biroului era unul Faur, din Bârsa şi am lucrat sub comanda lui 6 luni. Atunci am văzut cum se sabotează războiul. Eu eram omul de încredere al şefului, aşa că m-o luat şi m-o instruit cum şi ce să fac. Eram la un ghişeu, prevăzut cu un gemuleţ, cu vedere spre curte. Când vedea căpitanul venind pe câte unul cu ordin de mobilizare îmi spunea: «Vezi că ăsta-i director, ăsta-i patron, ăsta-i bogătan. Atâta iei de la fiecare dacă vor să scape de front.» «Ce contingent eşti, adă ordinul»– întrebam omul ce se apropia cu teamă. «Bună ziua, să trăiţi», – îmi răspundea şi îmi înmâna ordinul iar eu îl mai întrebam de grad şi de altele. Ordinele erau cu 2 sau 3 stele, care însemna că unele erau urgente iar altele mai puţin urgente. Omul se apropia mai mult de geamul meu, simţindu-se în pericol de a fi trimis pe front, după cum îi dădeam de înţeles şi mă întreba pe şoptite, cum poate să scape. Eu spuneam cu voce tare că nu se poate, dar îi făceam  semn cu degetele de la mână cât îl costă. El zicea că dă şi mai mult şi apoi cu fereală îmi dădea banii, pe care îi puneam în sertar iar eu îi făceam ordin de concediu, semnat de căpitan. Dar căpitanul nu era în birou în timpul ăsta. Când se făcea seară împingeam cu pumnul banii şi închideam sertarul. Uneori atâta se aduna într-o zi că nu puteam închide bine sertarul. Apoi banii îi luau şefii. Ăsta era sabotaj al războiului, ca să se termine mai repede. Unii luptau pe front iar alţii aici, ca şi mine”.

Cele relatate de veteranul de război Brădean Ioan ne-au surprins puţin, pentru că nu ne închipuiam că, în vreme de război, corupţia se putea ridica până la asemenea fapte reprobabile. Adică acela cu bani rămânea acasă să „lupte” pe frontul intern, spre propria îmbogăţire, ofiţerii care trebuia să fie exemplu de moralitate şi patriotism puteau fi cumpăraţi cu un pumn de arginţ, iar săracii îşi vărsau sângele pentru patrie. Şi când te gândeşti că de multe ori oamenii din spatele frontului au profitat cel mai mult de pacea care a urmat. După atâţia ani Brădean şi-a permis să fie sincer, dar am rămas totuşi cu o nedumerire: oare chiar era convins că a sabotat războiul, cum probabil îşi justificau faptele superiorii cu multe stele pe umeri?


Soldatul român bătut şi de nemţi şi de ruşi

Prin 2005 eram  în documentare în comuna Agrişu Mare, situată la poalele muntelui Highiş, pentru a căuta un localnic, meşter vestit în obiecte artizanale. Dar pentru că nu ştiam exact casa în care locuia, am bătut într-o poartă pentru a ne informa despre adresa atelierului. Primul care ne-a răspuns a fost câinele ce s-a repezit furios spre poarta ameninţată de invazia străină. După ce am mai şi strigat de câteva ori halo, halo, am zărit printre scândurile gardului un bătrân care se apropia, târându-şi picioarele spre a ne răspunde la semnalele date. A dechis poarta, s-a interesat ce căutăm, ne-a dat informaţiile cerute, dar am mai stat puţin şi l-am întrebat pe baciu Gheorghe cum se descurcă, având în vedere vârsta înaintată şi starea de sănătate, care  evident, nu era prea bună. A început să ne spună că stă singur, fata locuind la Arad, şi nu îi este prea uşor, dar că urmează să se mute şi el deoarece în curând nu o să se mai descurce singur. Apoi am aflat că este veteran de război, iar sănătatea i s-a zdruncinat încă din timpul prizonieratului la ruşi. Am aflat însă şi o întâmplare, relevantă zicem noi pentru condiţia oastei române şi a României în anii războiului mondial.

„Eram pe front în Moldova şi luni întregi am stat în tranşee cu faţa spre ruşi, pregătindu-ne de atacul ce urma a fi dat de duşmanii noştri. La douăzeci august o început ofensiva rusească, s-o rupt frontul, iar unitatea noastră, regimentul, o început retragerea. Dar numai retragere nu o fost că am început să fugim, care cum o putut. Pe drumul retragerii, ne-am întâlnit cu o unitate nemţească, aflată şi ea în retragere. Când ne-or văzut nemţii n-or dezarmat şi ne-or luat prizonieri, deoarece or aflat de întoarcerea armelor, dar nu ne-or dus prea departe, fiind tare grăbiţi, doar până la un lan de cucuruz unde pe mine m-or bătut rău de tot, pentru că i-am trădat, încât m-or lăsat aproape mort între cucuruze. Acolo m-or găsit ruşii, mai mult mort decât viu. Apoi m-or luat la întrebări, mi-or mai dat şi ei o mamă de bătaie „răsplată” pentru ce o făcut armata română prin satele şi oraşele lor, aşa mi-or spus. Apoi m-or pus într-o căruţă şi m-or transportat într-o tabăra unde erau mulţi prizonieri români. De acolo am fost duşi cu trenurile bou-vagon în Rusia, în lagăre de muncă unde am trăit şi am lucrat ca vai şi amar de noi. Am venit acasă abia în 1948”.

La sfârşitul scurtei povestiri bătrânul plângea de-a binelea, aşa că nu am mai continuat cu întrebările. Nu putea suporta amintirile care îl transportau din nou în infernul războiului şi prizonieratului. 


Ţigări contra votcă, pe linia frontului

Pe nea Benoagă l-am cunoscut pe la începutul anilor 70 ai secolului trecut, pe când lucra ca zeţar la tipografia din Arad. Era în preajma pensiei, dar şefii de la ziarul local, Flacăra Roşie, trăgeau de el să mai rămână la lucru, neputându-se dispensa de un lucrător cu vechi state de serviciu, excelent meseriaş, cu iniţiativă şi disciplinat. Avea şi mult umor, un deosebit talent de povestitor şi stăteam ore întregi, în timpul aşteptării B.T.-ului, ascultându-i poveştile tinereţii. Una dintre ele am reţinut-o mai ales şi am povestit-o de nenumărate ori după aceea, părându-mi-se deosebit de relevantă pentru starea de spirit a oamenilor simpli, care s-au trezit angrenaţi într-un măcel pe care nu şi l-au dorit deloc. Este vorba desigur despre Al Doilea Război Mondial, la care a participat şi nea Benoagă. 

„Eram pe frontul din Rusia, undeva în stepa kalmâkă, afundaţi în tranşee de câteva luni, fără ca să se întâmple ceva deosebit. Din când în când artileria rusă mai bombarda poziţiile noastre, bateriile noastre de mortiere, aflate mult în spate răspundeau şi ele, iar noi ne afundam şi mai mult în pământ. Din când în când mai bătea şi o mitralieră din poziţiile avansate. Ceva mai multă agitaţie era noaptea, când erau lansate rachete semnalizatoare, pământul luminându-se brusc şi când unii îşi dădeau importanţă schimbând focuri de armă cu inamicul. Se întâmpla să înceapă şi câte o canonadă mai puternică din cauza vre-unei năluci ce i se părea santinelei că zăreşte în ţara nimănui. Tot noaptea erau trimise patrule între cele două linii al frontului pentru a detecta eventuale mine şi obstacole sau pentru a prinde câte o «limbă». Ei, într-o seară locotenentul a trecut la formarea patrulei şi a cerut voluntari. Pentru că nu mai fusesem de mult m-am oferit şi eu, ştiind că altfel pot fi trimis la ordin. Am plecat patru soldaţi, ne-am târât din groapă în groapă, până la un afet de tun, aflat aproape la jumătatea distanţei între cele două linii de tranşee. Acolo ne-am adăpostit în spatele afetului pentru a ne trage sufletul şi a pufăii din câte o ţigară, pe care am preparată la faţa locului, din foiţă şi tutunul ce îl avam într-un paclu. După ce ne-am afumat binişor plămânii,  ne-am târât înapoi, cu simţul datoriei împlinite. Numai că am constatat că uitasem paclul de tutun pe afetul tunului. Aşa că în noaptea următoare am format aceeaşi patrulă cu gândul să ne ducem să recuperăm tutunul, care pe front valora mai mult decât greutatea lui în aur. Dar când ajungem la afet surpriză! Nici urmă de tutun dar în locul lui era o sticlă de votcă. Ne-am dat seama că patrula rusească şi-o găsit şi ea adăpost după afet şi cum duşmanii noştri se tratau zilnic cu votcă au dus cu ei o sticlă, ca să capete puteri pentru întoarcere. Când or ajuns la „barul” improvizat au văzut însă tutunul uitat de noi şi şi-or fi spus că poate fi vorba de un schimb în natură: tutun contra votcă. Aşa că au lăsat sticla şi au luat paclul. Dar şi noi ne-am prins de beneficiile ce pot rezulta din acest schimb. Şi în continuare, în fiecare noapte, noi lăsam pachete cu tutun şi primeam în schimb sticle cu votcă. Şi, culmea, au încetat şi tragerile de artilerie  şi schimburile de focuri de mitralieră. O pace neverosimilă se instalase în porţiunea noastră de front pe care o acoperea batalionul. Pentru că din votca noastră se înfruptau şi comandanţii de companie şi comandantul de batalion s-au oprit tragerile. Era linişte şi pace, dar pacea o ţinut până într-o zi când comandanul nostru de batalion a fost convocat la o consfătuire, la divizie, cu ceilalţi comandanţi de batalion şi regiment. Şi ca să facă el pe grozavul i-a sevit şi pe ceilalţi cu votcă căpătată de la ruşi, povestindu-le toată tărăşenia. Dar, când a aflat generalul, comandant de divizie, cum o făcut rost de votcă s-a enervat şi l-a ameninţat pe comandantul nostru cu curtea marţială. Dar, era bine dacă s-ar fi limitat la atâta. O dat ordin ca artileria grea să bată puternic poziţiile inamice. Ruşii au răspuns la fel, aşa că liniştea de pe front s-a dus, încetând şi schimbul de tutun contra votcă. Ameninţarea cu curtea marţială  făcută de comandantul de divizie la adresa comandantului nostru de batalion a fost nimic însă faţă de ameninţarea soldaţilor că îl vor împuşca la primul prilej, răzbunându-se pentru dispariţia târgului cu ruşii. Ameninţarea a fost aşa de mare încât comandantul a trebuit retras la altă unitate.”

Am mai aflat de la nea Benoagă şi de modul în care soldaţii români se descurcau cu aprovizionarea prin staniţele din Rusia, ei găsind întotdeauna cerealele, păsările, ouăle, înaintea nemţilor. Erau obligaţi să procedeze la autoaprovizionare deoarece li se spune că bucătăria a fost bombardată sau pentru că furgoanele rămâneau mult în urmă. În timpul retragerii de la Stalingrad soldaţii români au trecut prin chinuri cumplite, fiind nevoiţi să parcurgă zeci de kilometri pe jos, prin nămeţi şi un frig de minus 40 de grade. Noaptea se adunau în cerc pentru a se înălzi, făcând schimb continuu cu cei de la margine. Dar se întâmpla ca să cadă câte unul pe jos, îngheţat. În asemenea cazuri primul lucru pe care îl făceau era dezbrăcarea de manta şi de cizme, obiecte deosebit de preţioase. Dar despre aceste din urmă cazuri am aflat şi din alte povestiri, în schimb întâmplarea cu schimbul barter cu soldaţii ruşi mi s-a părut inedit şi de aceea l-am păstrat în memorie pentru a fi redat cândva spre învăţătura generaţiilor următoare şi, de ce nu, spre judecata istoriei. 


Am redat trei episoade, trei întâmplări diferite, cunoscute prin transmitere directă de către protagoniştii lor, care vorbesc despre cât de complexă este viaţa, câte situaţii deosebite se pot ivi într-un fenomen de asemenea amploare cum este războiul. Planurile elaborate de marile state majore, de conducătorii politici nu pot constrânge şi controla total viaţa individului, care caută să se manifeste în toate ipostazele ei instinctuale, raţionale şi sentimentale. 



 Citește și:


   

Categorie: Cultură, Istorie
Etichete: Agrişu-Mare, Al Doilea Razboi Mondial, arădeni pe front, chisindia, Ioan Brădean, județul Arad, veterani
Distribuie:
Articolul anterior
Adormirea Maicii Domnului | Semnificații, obiceiuri și superstiții la români
Articolul următor
Vandalism soft și eficace asupra insulelor ecologice digitalizate din „Vlaicu”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Din aceeași categorie