Ion Chichere (1954–2004) a fost o voce poetică aparte în peisajul literar românesc, apropiată de spiritul generației ’80 prin ironie, intertextualitate și raportul tensionat cu realitatea. A publicat volume precum Poeme vesele și triste scrise prin cârciumi comuniste (1990), Șansa hârtiei (1993), Cartea dintr-o zi (2003), iar postum a apărut antologia Poemul fără sfârșit (2007). Volumul Evul mediu contemporan (ediție îngrijită de Marian Oprea, Editura Aranca, 2025) reunește o parte consistentă din opera sa poetică, cu o anexă generoasă de referințe critice la final.
Una dintre temele centrale ale poeziei lui Chichere este orașul industrializat,
devenit spațiu al alienării și al unui romantism răsturnat. Poemele surprind cotidianul comunist cu o ironie amară, prin imagini în care lirismul se amestecă cu elemente urbane. În poemul pe strada principală, poetul apare ca un flâneur boem rătăcind printr-un oraș poluat:
„în zorii cu miresme de benzină / mă-ntorc în rate la mansarda mea / fără palton și fără de chenzină / sătul de poezie ca un boem sadea”
Această „aură de damf” cu care se întoarce poetul din oraș e în același timp o emblemă a libertății interioare și simptom al decadenței spațiului social. În alt poem, noaptea orașului, imaginea urbană capătă accente expresioniste:
„se sparge noaptea orașului în mine / ca o colecție de preț / căzută într-o mare adâncime”
Orașul nu mai este doar decor, ci un organism violent și melancolic care „tremură sub respirația uzinelor” și în care romantismul „se duce de râpă”. Acest amestec între lirismul elegiac și sarcasm este o marcă distinctivă a versurilor sale.
Poezia lui Chichere se desfășoară într-un context politic opresiv, dar poetul nu adoptă un ton declamativ. Ironia și absurdul sunt armele sale. În poemul ora 12, lumea apare într-o cronologie absurdă și mecanizată:
„e ora 12 și totul e-n ordine / la loto câștigă un secretar de partid / ofițerul stării civile / împerechează două nume în vid”
Tonul aparent neutru ascunde o critică subtilă a sistemului, în care viața individuală e redusă la clișee și mecanisme impersonale: „e ora 12 și orele nu mai vin / paharul e ras. ceasul e plin”. De asemenea, poemele sale folosesc frecvent intertextul religios într-o cheie subversivă. În coroana de spini, poetul reia tema trădării cristice în context profan:
„m-ați vândut pe treizeci de arginți / și petru s-a lepădat de mine / dar eu știam că aceasta va fi prețul iubirii ce mi se cuvine”
Aici, vocea lirică se confundă cu figura cristică, dar fără solemnitate: e un „Mântuitor” ironic, conștient de absurdul lumii în care trăiește.
Deși majoritatea poemelor au un fundal urban-industrial, Ion Chichere nu abandonează legătura cu satul natal și cu memoria copilăriei, care devin repere poetice afective. Poemul vedere din fizeș redă o imagine memorabilă a scrisului ca act de întoarcere în trecut:
„îți scriu atât de apăsat încât vocalele-ți vor părea niște gropi / și lângă ele consoanele un șir impar de plopi”
Satul apare uneori idilic, alteori răsturnat, dar întotdeauna ca un spațiu de identitate, contrastând cu artificialitatea lumii urbane.
În lanțul de bicicletă, poetul evocă obiecte și gesturi ale copilăriei („un compas nichelat, o icoană și niște bani neinventați”) cu o nostalgie intensă, filtrată printr-o conștiință matură care știe că „o singură dată te poate mușca lanțul bicicletei”. Această temă a „revenirii” în trecut este însă mereu contrabalansată de prezentul alienant, creând un efect de pendulare între melancolie și luciditate.
Stilul lui Ion Chichere este unul hibrid
Îmbină un limbaj colocvial, aproape prozaic, cu imagini suprarealiste de o intensitate remarcabilă. De pildă, în 8 și 1/2, poetul descrie plaja ca într-un film regizat, cu ironie și teatralitate:
„stelele se piaptănă și le pică raze în mare / (stelele-s frumoase și se piaptănă cu cărare)”
În alte poeme, limbajul devine dens și vizionar, apropiindu-se de expresionismul lui Trakl sau de suprarealismul românesc:
„vezi umbre cum își sapă istoria în piatră. cu scris mărunt. elevii cum povestesc câmpii. cartoane măști teatru. sânge pe coridoare, și păsări pansamente”
Această pluralitate de registre face ca poezia lui Chichere să fie greu de încadrat într-o singură formulă estetică. Ea oscilează între ironia urbană, mitologia personală și vizionarismul suprarealist.
O temă recurentă în volum este moartea, tratată nu solemn, ci cu un amestec de familiaritate și ironie. În poemul traversat de o pasăre, moartea devine o experiență personală, corporală, nu doar simbolică:
„o pasăre albă m-a traversat / ca o cruce plutea / eu semănam cu zborul ei / ea semăna cu moartea mea”
Poetul nu caută consolări religioase, ci transformă moartea într-o imagine poetică puternică, integrată organic în viziunea sa.
Evul mediu contemporan este un volum important pentru înțelegerea poeziei românești din ultimele decenii ale secolului XX. Prin imagini memorabile, tonuri multiple și un limbaj viu, Ion Chichere rămâne o voce poetică inconfundabilă: lucidă, ironică, gravă și tandră în același timp. Poezia sa este profund personală, dar în același timp exprimă cu forță o epocă istorică tensionată.
![[cartea săptămânii] ion chichere: „evul mediu contemporan” 1 ion chichere](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2025/10/Ion-Chichere.webp)



![Actualizare [18+] dilema dilemei: interlopul și-a făcut poze cu falcă sau falcă cu interlopul?! Galerie de înjurături și amenințări care vă pot afecta emoțional 2 falcă - naposim](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2016/05/falcaedy-300x225.webp)









