Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki (1)
Pentru a înțelege bine ceea ce au însemnat lagărele de prizonieri de război din Uniunea Sovietică vom privi în detaliu spre lagărul de la Oranki, lagărul unde au fost internați prizonierii ofițeri, care au lăsat numeroase mărturii despre viața lor dintr-un loc uitat de lume, amenajat într-o fostă mănăstire ortodoxă. Ofițerii internați acolo, în special români, nu lucrau pe marile șantiere ale URSS, nici în minele subterane de minereuri, dar erau obligați să lucreze pentru propria subzistență, își păstrau gradele și aveau o relativă libertate în interiorul lagărului. Dar despre toate acestea în episoadele care urmează.
Mănăstirea devenită lagăr
Undeva, în mijlocul unei imense păduri din estul Rusiei europene se afla cel mai cunoscut lagăr de prizonieri de război români din Al Doilea Război Mondial de pe cuprinsul Uniunii Sovietice. Este cunoscut ca lagărul de la Oranki și avea indicativul cu numărul 74. Despre acesta există cele mai numeroase amintiri scrise, asta și pentru că aici au fost internați în special ofițerii care au avut puterea mentală și măiestria de a relata viața de lagăr așa cum a fost ea, așa cum au simțit-o, cu greutățile, cu suferințele, dar și cu micile bucurii oferite de ei, lor înșiși, în condiții de deplină izolare. Între autorii care ne-au transmis cele mai impresionante și bine scrise relatări au fost: Radu Mărculescu – „Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică”; Dimitrie Bejan, „Oranki – amintiri din captivitate”; Eugeniu Bucheru, „Istorii nescrise, infamii neprescrise”. Ne-am bazat în acest studiu și pe mărturii apărute în alte studii de specialitate, reviste, ziare etc pentru a întregi tabloul cu opinii și descrieri diverse, depășind astfel subiectivismul propriu fiecărui autor, spre întemeierea unei concluzii cât de cât obiectivă. Am apelat și la documente elaborate de autoritățile sovietice, respectiv de către NKVD (Serviciul secret sovietic), în custodia căruia se afla lagărul, ca de altfel toate lagărele prizonierilor de război. Foarte important pentru studiul nostru a fost volumul „Prizonierii de război români în Uniunea Sovietică” care prezintă sute de documente din arhivele Federației Ruse care privesc prizonierii de război.
Lagărul de la Oranki a fost organizat în baza Ordinului nr 303, din 20 septembrie 1939, al NKVD și a fost reorganizat, în baza Ordinului nr. 001156, din 5 iunie 1942, în lagăr pentru prizonierii de război ofițeri. Erau ofițeri de toate națiile care au luptat cu sovieticii pe frontul de est, dar românii erau majoritari.
Lagărul era dislocat în regiunea Gorki, raionul Bogorodsk, satul Oranki. Cel mai apropiat punct de cale ferată era stația Joniha, situată la 8 km de lagăr. Pentru localizarea mai exactă adăugăm că de la București până la Nijni Novgorod (Gorki) sunt în linie dreaptă 1822 kilometri, iar de la Moscova până în același mare oraș, așezat la confluența râului Volga cu Oka, sunt 400 kilometri spre est. Acolo, lângă orașul lui Maxim Gorki, la circa 60 de kilometri distanță, în plină pădure, se afla celebrul lagăr.
Locul unde era așezat lagărul este cel mai bine descris de părintele confesor Dimitrie Bejan:
„De la gara Șonika (Joniha) intri în pădure pe un drum făcut de Dumnezeu în a cincea zi a creației și către seară, după 10 kilometri, ieși într-o poiană largă, străjuită la stânga de pădure de stejari și pe cealaltă margine, în semicerc, brădet și mestecăniș. În mijlocul poienii, pe vârful unui deal alungit, se află mănăstirea Oranki, astăzi lagărul central pentru ofițerii captivi.
De la Nijni Novgorod (Gorki) până la Oranki sunt 60 de kilometri, iar în linie dreaptă, de aici până la Volga sunt 30 de kilometri. În împrejurimi prin poienile de taiga mici și necăjite cătune, cu casele de lemn. Privită de sus, din mănăstire, pădurea este neagră, fumurie, violetă în reflexele soarelui și, undeva la orizont, precum marea, taigaua se lipește de cer.
Așezarea mănăstirii este unică, pe o vatră de două-trei hectare drept la creastă și în dreapta ei s-a înjghebat, cu timpul, un sat de pădure”.
Alte improvizații la Schit și Monastârka
Lagărul ocupa locul unei foste mănăstiri ortodoxe rusești, cu toate anexele acesteia. Corpurile de locuit erau compuse din clădiri din piatră, cu 1-2 nivele, cu o suprafață locuibilă de 2890 mp sau 10.973 mc. Teritoriul lagărului era împrejmuit cu un gard de piatră și cu un gard de sârmă ghimpată.
Din aprilie 1942 și până în decembrie 1943, pe lângă lagăr a fost deschisă filiala „Schit”, dispusă la 3 km depărtare, într-o zonă împădurită, unde prizonierii de război au fost cazați în barăci de lemn și în clădiri de piatră, cu două etaje. Suprafața locuibilă număra 826 mp. sau 2643 mc.
Ca urmare a creșterii fluxului de prizonieri de război, în 1943, a fost deschisă o nouă filială, dispusă în satul Monastârka, la 3 km de satul Oranki, unde prizonierii de război au fost instalați în 26 barăci, cu priciuri suprapuse, suprafața totală locuibilă având 3747 mp sau 12.300 mc. Localul a fost dezafectat în august 1948.
Apelăm tot la părintele Bejan pentru a descrie și localiza anexele care depindeau de lagărul 74 – Oranki:
„Pe vremea când Oranki era mănăstire, și nu lagăr, asta până în 1918, aici erau două schituri care țineau de Oranki. Unul se afla la trei kilometri de mănăstire, spre nord, și i se spunea chiar Schitul. După ce treci pădurea de stejari pusă de mână călugărească, intri în brădet și mestecăniș și acolo într-o poiană mică se găseau câteva case de zid cu etaje, iar la mijloc a fost o biserică, schitul. Aici se retrăgeau cei mai cuvioși dintre călugări, trăind într-o totală singurătate și în liniște desăvârșită, netulburată de vizite omenești, viețuind în aspre posturi.
Al doilea schit se află la cinci kilometri spre vest într-o poiană și mai mică, pe malul unui pârâu limpede și se numea Mănăstârca (Mănăstioara). Din Mănăstârka n-a mai rămas nimic. După revoluție, bisericuța și chiliile au fost dărâmate și din cărămidă s-au făcut aici câteva case”.
Radu Mărculescu era impresionat și el de așezarea în care urma să-și petreacă mulți dintre anii de prizonierat:
„Oranki, lagărul ofițerimii române. Lagărul la poarta căruia ne opriserăm arăta a fi fost o mănăstire ca atâtea altele din Rusia țaristă. Îl împrejmuia un zid înalt și gros din cărămidă, străjuit din loc în loc de tipicele miradoare (prepelece în care, înfundați în șube uriașe și cu automatele spânzurate de gât, vegheau ceasovoii). Dincolo de acest zid, unde pe alocuri rânjea ca o rană deschisă de mușcătura timpului cărămida goală și dincolo de uriașe coroane de nuci se vedeau clădiri masive, unele cu etaj și în fund, dominantă, silueta unei biserici mărețe, cu turle, fără cruci”.
Popularea lagărului
Primele transporturi de prizonieri au ajuns în lagăr, în grupuri mici, în noiembrie 1941, până la sfârșitul anului ajungându-se la 315 prizonieri de război. În cursul anului 1941, în lagăr au fost internați, pe lângă români, și persoane de naționalitate germană, cehă, poloneză, maghiară etc, în total 787 de persoane. De la 1 ianuarie 1942, primirea prizonierilor de război s-a intensificat, pentru că sovieticii au dezlănțuit ofensiva de iarnă din fața Moscovei, care apoi s-a generalizat și pe celelalte fronturi. Numărul prizonierilor a crescut exploziv după contraofensiva sovietică de la Stalingrad. Așa se face că la 18 decembrie 1942, a sosit un transport cu 3469 persoane din punctul de primire nr. 55, de pe front. În total , în cursul anului 1942, au intrat în lagăr alte 82 de mici grupuri cuprinzând de la 5 la 500 persoane fiecare, fiind internați la Oranki 6701 prizonieri de război.
Comunicatul din 31 decembrie 1942 al Direcției pentru Problemele Prizonierilor de Război cu privire la efectivele din lagăre arată că: „Până la 31 decembrie au fost luați prizonieri 55. 194 prizonieri. În lagărul Oranki, (nr 74) erau 4467 persoane din care 390 ofițeri, corp comandă inferior 1343 persoane, soldați 2731 persoane. (sosite de pe frontul de sud-vest spre a fi trimise în lagărele de producție și în lagărele de staționare). Componența pe etnii: Germani 5955; români 2.814; maghiari 303, italieni 765. Au fost scoase din evidență 9238 persoane.”
O biserică și un gard cu sârmă ghimpată!
Nicolae Mastacan a fost trimis în lagăr după ce a căzut prizonier în noiembrie 1942, la Cotul Donului:
„În sfârșit, zdrențăroși, înfometați, și plini de păduchi, după circa trei săptămâni de chinuitoare marșuri am intrat într-o nouă așezare. De la distanță santinelele ne-au prevenit: Lagăr. O biserică domina clădirile din jur, un parc, magazii, și barăci de tot felul, toate împrejmuite cu un gard de sârmă ghimpată. Privită dinafară, biserica părea impozantă și impunea. Mănăstirea unde fusese organizat lagărul se numea Oranki. Biserica din câte se spunea era celebră în toată Rusia pentru picturile ei executate de maeștri italieni în timpul lui Petru cel Mare (Țar al Rusiei între 1682-1725 n.n.). Totul dădea aspectul unei așezări plăcute, dar poate tocmai din acest motiv resimțeam și mai acut condiția noastră de prizonieri. Ne-a luat în primire o rusoaică bine hrănită, purtând uniformă nouă de locotenent cu centură și diagonală și pistol la șold. Ne-a condus direct la baie. Tot ce aveam pe noi a mers la etuvă, iar noi, după o scurtă vizită medicală, am intrat în baie. Sub aburi, câțiva prizonieri slăbiți s-au prăbușit pe jos.”
Comandantul lagărului era colonelul Grisciuk, care înainte de război a fost grănicer într-o unitate sovietică pe malul Nistrului. Acesta îi cunoștea pe români din contactele avute cu grănicerii români pentru soluționarea incidentelor pe care le-a avut pe graniță, mai ales cu maiorul Popescu I. Căzut prizonier în 1941, acesta a ajuns la Oranki și recunoscându-l Grisciuk l-a promovat în funcția de comandant român al lagărului.
Locuirea: de cinci ori peste capacitate
Numărul prizonierilor de război internați în lagăr în cursul anilor a fost următorul: 1943 – 3219 pers; 1944 – 4543; 1945 – 3131; 1946 – 2839; 1947 – 1872; 1948 – 479; 1949 – 628. În perioada 1942-1943, odată cu sosirea unui număr mare de prizonieri de război, în lagăr au apărut mari dificultăți cu cazarea lor. În unica zonă din mănăstirea Oranki unde puteau fi cazați 1000 de prizonieri de război, în decembrie 1942 erau deținute uneori 5000 de persoane. În această situație, din depozitele și din grajdurile din zona Oranki au fost construite din nou cinci corpuri pentru instalarea noilor sosiți. S-au construit și bordeie în satul Monastârka, construcția lor finalizându-se abia în 1944. Numărul celor internați oscila foarte mult, existând un continuu schimb cu alte lagăre, unii prizonieri adăstând acolo de la câteva zile la câteva luni ca să nu mai vorbim de decesele care aveau loc zilnic.
În perioada în care se construiau bordeiele în satul Monastârka și se reutilau depozitele, pentru descongestionarea zonei Oranki, au fost ocupate clădirile din filiala Schit, dispuse la 3 km de satul Oranki, unde, în cursul anului 1943, a fost deținut un contingent de circa 600 persoane; în plus a fost ocupat și clubul de 200 de locuri al personalului lagărului, aflat în afara zonei de protecție.
În perioada amenajărilor au existat multe dificultăți cu aprovizionarea cu materiale, s-a făcut simțită lipsa drumurilor, mijloacelor de transport, lipsa combustibilului și alimentelor etc. Evoluția lagărului de-a lungul anilor de existență îl aflăm din „Raportul final al colonelului V. A. Verjbițki, șeful administrației lagărului nr 74 de la Oranki, regiunea Gorki, și al maiorului M.G. Gorelikov, adjunctul său pe probleme politice, referitor la activitatea lagărului în perioada iunie 1942 – ianuarie 1950”
Lagărul, o așezare multinațională
„În sectorul de lagăr nr. 1 de la Mănăstârka, organizat în 1946, au fost instalați ofițerii români, prizonieri de război. Însă trebuie precizat că încă din august 1944, după finalizarea construcției barăcilor, au fost instalați prizonieri de război români. În 1947 pe lângă administrația lagărului a fost organizată secția nr. 2 cu prizonieri germani.
Prizonierii de război au continuat să sosească în lagăr din noiembrie 1941 până la 1 ianuarie 1950.
Aceștia se împărțeau astfel după naționalitate:
- Germană: 26 generali; 89 colonei; 133 locotenenți-colonei; 522 maiori; 2766 ofițeri inferiori; 7271 subofițeri și soldați – total 10.807
- Română: 71 colonei, 102 locotenenți-colonei; 169 maiori; 4120 ofițeri inferiori; 4296 subofițeri și soldați; total 8758.
- Maghiară. 7 colonei; 21 locotenenți-colonei; 20 maiori; 906 ofițeri inferiori; 539 subofițeri și soldați. Total 1497.
- Austriecii au fost trecuți în rubrică separată de germani și au mai existat prizonieri italieni și finlandezi. (9)
Treptat, până în 1948, majoritatea corpurilor de locuit destinate prizonierilor au fost dotate cu paturi de lemn pe două nivele, doar unul dintre corpuri având paturi pe patru nivele. În sectorul de lagăr de la Monastârca, au existat două dormitoare de tip vagon, cu paturi pe două nivele. În 1948 paturile de lemn au fost schimbate cu paturi metalice. Dispunerea prizonierilor în corpurile de locuit și în barăci s-a efectuat pe criteriul naționalității; ofițerii superiori au fost dispuși separat de ofițerii inferiori iar cei din urmă separați de soldați.
În 1946, din totalul contingentului, au fost constituite batalioane, companii, plutoane și grupe. Formarea și completarea ulterioară a acestora s-a realizat ținându-se cont de specializarea pe arme și gradele prizonierilor. În fruntea fiecărei subunități a fost numit un comandant provenit din rândul prizonierilor și recomandat de calitățile sale pozitive, care purta întreaga răspundere pentru unitatea sa, pentru respectarea regulilor. Comandanții care s-au remarcat au fost încurajați iar cei nedisciplinți au fost pedepsiți, în conformitate cu regulamentul de disciplină din armata URSS.
În fiecare corp de locuit au existat afișate instrucțiuni privind regulile de comportare. Pentru controlul și menținerea ordinii interioare în lagăr, din rândul prizonierilor a fost creat serviciul de ordine interioară: plantoane și sergenți de serviciu pe companie, pe cantină, pe bucătărie, pe baie și pe zona lagărului; înainte de a intra în serviciu erau instruiți de către lucrătorii din lagăr. Controlul serviciului interior a fost efectuat de persoane oficiale, adică de ofițerul de serviciu, șeful sectorului de lagăr, lucrătorii secției sanitare și ai pazei și de către conducerea lagărului.
Paza lagărului; paza internă și paza externă: Paza prizonierilor angrenați în activități de producție în interiorul lagărului a fost efectuată de trupele de escortă și de serviciul de gardă al lagărului. Paza externă a fost efectuată de efectivul Regimentului 242 escortă. În trupele de escortă au fost recrutați oameni și dintre prizonieri”.
Coșmarul numit ploșnițe!
Locuirea în mijlocul pădurii avea avantajul că nu erau probleme cu focul pe timpul iernii aspre, dar lemnul trebuia tăiat și adus de prizonieri în lagăr. „La Oranki eram lângă pădure și dispoziția era așa: Faceți foc cât vă trebuie și dacă vă mai trebuie lemne, duceți-vă în pădure, tăiați lemne și faceți focul. Nu era nici o restricție. Așa că în iarna aceea, 42/43 n-am dus grijă deloc de căldură. Când am ajuns la Oranki ne-au introdus în niște camere în care erau 70-80-100 de oameni, am crezut că am ajuns în rai pentru că era cald” – spunea Ion Tutoveanu.
Sublocotenentul av. Mircea Acojocăriței, nu a scăpat de nenorocirile trăite până la ajungerea la Oranki, ba s-a mai adăugat altă belea:
«Scăpasem de păduchi la ajungerea în lagăr și se părea că vom avea liniște, dar nu a fost așa. Dacă în primele nopți am dormit netulburați, următoarele au devenit coșmar. Au apărut ploșnițele, care pur și simplu ne-au terorizat. La acea oră în URSS nu se găseau insecticide. Singura salvare era să aruncăm apă clocotită printre scândurile pe care dormeam. După ce săvârșeam această operațiune dușumelele se înegreau de ploșnițele moarte. Dar, la foarte scurt timp coșmarul reîncepea. Din cauza disperării, unii prizonieri după ce-și deșertau paiele din saltele intrau în ele ca într-un sac și rugau pe vecin să lege gura sacului cu o sfoară. Dar unii au căzut așa de pe „crac”, de la înălțimea de 1,80 m.»
Dar ploșnițele nu au fost singurele dătătoare de umilință și suferință, vor fi enumerate și altele care vor fi relatate în episoadele următoare.
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
