Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki (2)
Pentru a înțelege bine ceea ce au însemnat lagărele de prizonieri de război din Uniunea Sovietică vom privi în detaliu spre lagărul de la Oranki, lagărul unde au fost internați prizonierii ofițeri, care au lăsat numeroase mărturii despre viața lor de dintr-un loc uitat de lume, amenajat într-o fostă mănăstire ortodoxă. Ofițerii internați acolo, în special români, nu lucrau pe marile șantiere ale URSS, nici în minele subterane de minereuri, dar erau obligați să lucreze pentru propria subzistență, își păstrau gradele și aveau o relativă libertate în interiorul lagărului. Dar despre toate acestea în episoadele care urmează.
Hrana din normele oficiale
După asigurarea cât de cât a locuirii, următoarea necesitate stringentă era aceea a asigurării hranei necesară supraviețuirii, mai ales într-o societate care se confrunta cu imense nevoi și, desigur, hrana pentru prizonieri nu era o prioritate pentru nimeni. Este adevărat că se cunoștea numărul de calorii ce trebuia asigurate pentru ca foametea să nu devină cronică și motiv de decese. Dar asigurarea alimentelor necesare era imposibil de asigurat doar din surse externe ci era nevoie ca prizonierii să participe cu muncă la asigurarea hranei, adică era nevoie de autogospodărire. Cantitatea de hrană era stabilită și distribuită centralizat și era calculată, se poate spune, în cele mai mici amănunte Astfel, normele de hrană ale prizonierilor de război fixate în 9 aprilie 1943 erau: pâine de secară de măciniș 95% 600 gr; făină de grâu de calitatea II 10 gr; macaroane 10 gr; carne 30 gr; pește 50 gr; grăsime 3 gr; ulei vegetal 10 gr; zahăr 10 gr. etc. Pentru generali rațiile erau mai mari, ei având, spre exemplu, pe zi, 300 gr. pâine de grâu de 72% , carne 120 gr, zahăr 40 gr. Acesta era necesarul teoretic, care însă a fost rareori asigurat.
Foamea era obsesivă
Dar cel mai bine știau ce mănâncă chiar prizonierii, care nu puteau și nici nu aveau interesul să înfrumusețeze realitatea. Eugen Bucheru ne redă cu fidelitate cantitatea și calitatea hranei zilnice:
„Hrana era și ea pe măsura cazării și echipamentului. Un polonic de apă caldă de 280 de centilitri, tulburată de o bucățică putredă de pătlăgea murată, de un cotor de varză sau o frunză de ștevie (după anotimp) și aluatul cu o cantitate egală de terci din cereale semidecorticate, la care se adauga o bucată de pâine pe jumătate lichidă. Ca ceai, o linguriță de zahăr de 20 gr. Cu seu ori margarină (când este) se completează alimentația zilnică.”
Cele spuse de Eugeniu Bucheru sunt confirmate și de Radu Mărculescu:
„Pâinea de orz, neagră, necrescută și udă era grea ca plumbul. Rația de 400 de grame, avea volumul unei felii obișnuite de 200 de grame. Ciorba de pește era o zeamă chioară, prezentând pe fundul gamelei schelete de interes ihtiologic din ceea ce fusese anemica noastră rație de pește, înghițită de cazanul comun. „Dar dacă nouă ne reveneau oasele, unde era carnea”, se întreba Radu Mărculescu și răspunsul l-a aflat atunci când a privit „cefele groase, bine hrănite, ca de taur ale bucătarilor”:
„În aceste condiții foamea era obsesivă, gândurile la mâncare acaparau cea mai mare parte a timpului și pentru a nu fi înșelați prizonierii s-au organizat în echipe care supravegheau orice mișcare de încercare de înșelăciune. Astfel, pentru împărțirea pâinii în porții cât mai egale s-a ajuns la crearea din bețe, sfori și capace de borcane, a unor cântare de o farmaceutică precizie, pe care se așezau rațiile spre a se ajusta cu câteva fărâme în plus sau în minus până se ajungea la o egalitate absolută.
Hrana era departe de a fi îndestulătoare, chiar și în condițiile în care s-ar fi respectat rațiile stabilite la nivel central. Dar nu era cazul, pentru că aprovizionarea era făcută în salturi, din hrană se fura, iar calitatea era sub orice critică. Dar nici civilii nu o duceau mai bine ca prizonierii. Spre comparație arătăm că o bătrânică colhoznică, de 60 ani, cu 4 băieți pe front și soțul la fel, primea pentru o zi de muncă la pădure 200 grame de pâine, 250 grame de murături (pătlăgele și varză) și un pachețel de 50 grame de mei sau alte cereale decorticate, îmbibate cu grăsime pentru cașa. Și mai primea o rublă, cu care practic nu se poate cumpăra nimic, nici din comerțul de stat, pentru că magazinele au fost sigilate odată cu începerea războiului, nici din comerțul liber, unde oul costa 4 ruble, litrul de lapte se vinde cu 7-8 ruble. Informațiile acestea ni le-a transmis chiar un prizonier de război român care cunoștea greutățile civililor ruși, față de care avea toată compasiunea”.
Prizonierii români ajută copiii ruși!
Foamea de care sufereau prizonierii era, prin urmare, prezentă peste tot în Uniunea Sovietică, nici viața civililor ruși, cu care prizonierii veneau uneori în contact, nu era mai bună, războiul punându-și adânc amprenta asupra întregii vieții. Sublocotenentul aviator Sixtus Nicolae Maxim își amintea că atunci când a ajuns la Oranki, în 28 noiembrie 1942, avea 66 kilograme iar după o lună, când s-a putut măsura în magazia de alimente, a constatat că mai avea doar 44 de kilograme. Și totuși, în aceste condiții, au existat prizonieri români care și-au luat puținul de la gură pentru a-l oferi civililor înfometați. Un caz de supremă milă și dăruire pentru aproapele ne prezintă preotul confesor Dimitrie Bejan.
«Era în vara anului 1947, când seceta cumplită a cuprins tot estul Europei și cu atât mai mult Rusia devastată de război. Desigur că nici prizonierii nu o duceau bine cu mâncarea, care era neîndestulătoare, dar aveau asigurată o minimă porție pentru supraviețuire, pentru a putea munci. În schimb, populația civilă, alcătuită în majoritate din femei, copii și bătrâni, murea la propriu de foame. În același timp copiii erau învățați să se ferească de prizonieri, povestindu-li-se despre ei cele mai înfiorătoare povești. Numai că, până la urmă, foamea a învins orice reținere: Dar, a venit vremea aceasta de foamete și copiii și-au învins spaima. Cum ne vedeau ieșind din lagăr, alergau înaintea noastră pe lângă cordonul ceasovoilor (paznici n.n.) și cerșeau: „Dă-ne nene o bucățică de pâine, căci murim de foame”. Ne uitam la ei: mici slabi, gălbejiți, neîngrijiți și cu lacrimi în ochi. Mâinile lor mici, slabe, numai oase se întindeau tremurând spre noi. Glasurile lor erau ca ale unor pisici aruncate la gârlă. „Dați-ne o bucățică de pâine în numele lui Hristos” (…) Soldații îi fugăreau, înjurându-i. Noi scoteam din buzunar o bucată de pâine – era viața noastră – și le-o aruncam pe iarbă. Se repezeau ca uliul asupra porumbelului.»
Varza călătorea până la lagăr jumătate de an!
„Totuşi nu ne lipsea raţia de pâine neagră ca pământul, cu pleavă de orz în ea” – este constatarea de preot a lui Dimitrie Bejan, care înțelege fenomenul din perspectiva situației generale..
„În ciorbă, urzici amestecate cu alte ierburi, aşa cum fuseseră cosite de prin şanţuri. Caşa de ovăz, jumătate decorticată şi altă jumătate în teci. Mâncând, ne răneau gingiile şi cerul gurii scuipând tecile la fiecare îmbucătură. La pădure, păşteam măcriş. Totuşi se chema că aveam cu ce trăi. Din când în când veneau butoaie cu peşte împuţit, putred, sau vagoane cu carne de cămilă – putredă, stricată. Puţea atât de cumplit, încât nu te puteai apropia de bucătărie. A trebuit să facem scandal enorm ca să nu se mai pună la cazan şi să nu ni se mai servească astfel de putreziciuni.
Tot pe timpul acesta ne sosiseră, în gară la Soniha, câteva vagoane de varză crudă. Veneau de la Astrahan; plecaseră acele vagoane din toamna anului 1946 şi au ajuns la noi în luna mai 1947. Era putredă şi băloasă. Medicul rus a poruncit să se pună la cazan; vai de mâncarea noastră! Câtă gălăgie, câte intervenţii, până când ruşii au fost nevoiţi să renunţe la varză şi s-o arunce la şanţ. Totuşi, deşi nu era pic de ulei şi de zahăr, raţia noastră era asigurată. Şi sensibili la suferinţele celor de dincolo de sârme, tăceam şi rodeam cu suspinuri pâinea robiei” – mai mărturisea același Dimitrie Bejan.
Ajutoare americane
Colonelul în rezervă Ștefan Balasan, recunoaște în memoriile sale o îmbunătățire în timp a hranei din lagărul Oranki.
„Începând din luna aprilie 1943, hrana dețiuților de la Oranki s-a îmbunătățit considerabil. În lagăr au fost aduse mari cantități de alimente primite de la americani (șuncă presată, lapte condensat, comprimate de supă, biscuiți etc). Cu o asemenea alimentație, în decurs de 2-3 luni prizonierii au ajuns la o greutate normală. Tot începând cu luna aprilie prizonierii au primit lunar o soldă simbolică (8-10 ruble) și o rație considerabilă de țigări”.
Există și alte mărturisiri care îndulcesc puțin viața din lagăr, inclusiv când era vorba de hrană. Viața în general era povestită diferit de prizonieri în amintirile lor, în funcție originea lor socială și de ceea ce au devenit după repatriere. Astfel, Ion Tutoveanu, care pe front a fost locotenent, comandant de pluton, apoi comandant de companie în Divizia 35 Infanterie, nu se plânge deloc de hrană:
„În al doilea rând acum era problema hranei. Ei, aici situația s-a mai îmbunătățit. Era o bucătărie în care lucrau un bucătar șef, care era rus, iar ceilalți, toate ajutoarele, erau ofițeri români, mulți erau de la administrație, erau de toate categoriile care ajutau la facerea mâncării. Aici mâncarea era mai bună, era cașa cum îi spuneau ei, un fel de pilaf, nu mai era ca în Lagărul 58, era cu totul altă situație. Iar de la o perioadă oarecare, după ce au fost mai multe controale în lagăr făcute de generali ruși, sovietici, pe care i-am văzut eu, au început să vină ajutoare americane, am început să mâncăm și noi mai bine, am avut chiar și cremvurști în cutie. Și mai era și praf de ouă și împotriva scorbutului ni se dădea borș. Pâinea era în jur de 500 de grame pe zi. Dar, când am ieșit în sat am aflat că oamenii aveau 300 grame pe zi copiii, iar maturii 250 grame”.
Este adevărat că odată cu trecerea anilor, mai ales după încheierea războiului, situația generală din Uniunea Sovietică s-a mai îmbunătățit, sosind și ajutoarele americane.
Infuzii din crenguțe de brad
Pentru asigurarea hranei exista și autoaprovizionarea din propria gospodărie sau din contravaloarea muncii la colhozul din apropiere.
„Lucrul era greu, la plantatul cartofilor și zarzavaturilor, nu pentru că se săpa, ci pentru că se săpa cu cazmalele într-o mlaştină. Din loc în loc crescuse usturoi sălbatic şi măcriş şi verdeţuri pe care le „păşteam” imediat. Lagărul ne dădea la masă tărâţe de orz, ovăz cu pleavă, semi-coapte, în forme, numite impropriu pâine, şi la gamelă, tărâţe fierte – „cașa primitivă”. Avitaminoza era în floare. Din sursă medicală – medicii erau tot prizonieri şi lucrau la infirmerii sub controlul medicilor sovietici – a ieşit zvonul că infuziile de crenguţe de brad verde sunt salvatoare. Şi toţi cei atinşi de orbire pisam crenguţe, făceam şi beam un fel de zeamă verzuie la culoare şi greţoasă la gust”.
Hrana era doar una dintre preocupările zilnice ale prizonierilor, este drept de cea mai mare importanță, existau însă și alte provocări zilnice care acaparau energiile împuținate și creeau numeroase greutăți pentru condiția materială și spirituală a lor. Între acestea se detașa munca ce trebuia făcută pentru propria întreținere. Dar despre asta în reportajul următor.
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial







![Actualizare [18+] dilema dilemei: interlopul și-a făcut poze cu falcă sau falcă cu interlopul?! Galerie de înjurături și amenințări care vă pot afecta emoțional 9 falcă - naposim](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2016/05/falcaedy-300x225.webp)






