[CARTEA SĂPTĂMÂNII] Alexandru Ovidiu Vintilă: „Valiza de lemn”

Volumul Valiza de lemn (Editura Eikon, 2025) confirmă, o dată în plus, statutul lui Alexandru Ovidiu Vintilă drept unul dintre cei mai interesanți poeți ai generației sale, un autor care reușește să modeleze un imaginar amplu, traversat de filiații culturale și o sensibilitate subtil ironică. Cartea este alcătuită ca o succesiune de camere poetice, fiecare poem fiind un spațiu deschis către memorie, vis, imaginar urban, mitologie personală și dialoguri discret suprapuse între lumi.

Chiar poemul de deschidere,

„Miyazaki traversează într-un tramvai orașul”, anunță această atmosferă de plutire între real și suprareal, între concretul cotidian și reveria discretă. Versul „Un om cu o lingură de lemn în mână / sub un măslin de o mie de ani / atât” funcționează ca un decupaj cinematografic. Sunt imagini care nu se explică, ci se acceptă ca atare, în logica poeziei care amestecă profeția cu banalul, inocența cu aluzia culturală. Această tehnică a condensării, a imaginii-simbol, revine în multe dintre textele volumului.

Un alt nucleu definitoriu

este interesul poetului pentru genealogie, pentru recuperarea unei istorii personale care nu e niciodată strict biografică, ci devine prilej de explorare existențială. În poemul „Tatăl tatălui meu”, vocea lirică mizează pe registrele nostalgiei și ale imaginarului cultural: „tatăl tatălui meu cultiva frumusețea / pentru ceilalți / cele mai nobile sentimente și bucuria”. În aceste versuri se simte atât omagiul, cât și distanța față de trecutul familial.

Volumul este însă mult mai mult decât o carte a memoriei. De fapt, mare parte din el se desfășoară într-un teritoriu fluid, al lumilor paralele, al realităților suprapuse, unde imaginile se succed cu o libertate aproape onirică: „Aici / protozoarele / mor / de / tristețe / și e posibil ca veacul să se încheie într-o dimineață devreme”. (Imn către protozoare)

Versurile lui Ovidiu Vintilă sunt adesea traversate de un umor discret,

uneori absurd, alteori melancolic, care amintește de suprarealism, dar și de poezia optzecistă, filtrată prin sensibilitatea prezentului. Un exemplu elocvent îl constituie poemul „Elefanți eco-friendly și pești fără corp”: „elefanți eco-friendly și pești fără corp / se plimbă tihnit pe faleză”. Lumea devine un spațiu ludic, uneori bizar, în care logica este suspendată, iar imaginația primește libertate deplină.

Un alt aspect notabil al volumului

este raportarea poetului la istorie, la realitatea socială și politică, însă într-un registru subtil. Vintilă nu scrie poezie politică în sens tradițional, dar lasă să transpară anxietățile lumii contemporane, neliniștile legate de război, identitate, fragilitate și suprasaturația informațională. Poemul „Astăzi poți aduna în tine multă tristețe” vorbește exact despre această presiune difuză: „pesemne că tot am greșit noi cumva / că altfel nu am resimți o așa enormă încordare”. Poetul captează tensiunea lumii în care trăim fără a o transforma în retorică.

Cartea este străbătută de numeroase referințe culturale –

de la Baudelaire la Kierkegaard, de la Picabia la Murakami, de la Ioan Flora la Geta Brătescu. Aceste referințe nu sunt niciodată ostentative, ci devin parte organică a universului poetic. În poemul „Sfântul Kevin și mierla”, întrebarea „Doamne / spre seară / e adevărat că vom afla adevărul?” reunește dimensiunea spirituală cu cea livrescă, cu lumea sincretică a poemului contemporan. De asemenea, volumul reușește să păstreze o muzicalitate interioară aparte. Alexandru Ovidiu Vintilă știe să construiască ritmuri lente, discontinue, aproape meditativ-fragmentare. Această calitate e vizibilă în multe poeme, dar poate cel mai puternic în „Pe dealul blagosloveniei”: „pe dealul blagosloveniei ni s-a arătat o dimineață / strălucitoare / voința lui Dumnezeu / sensul paradoxal al sensului / de a fi / odată pentru totdeauna”.

În fine, titlul volumului – Valiza de lemn –

devine simbolic, sugerând ideea de bagaj spiritual, de obiect care transportă fragmente de memorie, imagini, stări, genealogii, tensiuni culturale și afective. Într-un loc, vocea poetică notează discret: „sora mea purta o rochiță subțire / o căciulă din blană de vulpe / o valiză de lemn”. Valiza devine un depozit al lumii interioare.

Valiza de lemn este o carte matură,

sofisticată și limpede totodată. Autorul propune o poezie a profunzimii calme, a imaginației febrile, o poezie care nu caută să impresioneze, ci să creeze un spațiu al reflecției și al emoției adevărate. Este un volum ce merită recitit, pe îndelete, ca o valiză de lemn din care, de fiecare dată, scoți un alt obiect, o altă lumină, o altă stare.

• VEZI mai multe CĂRȚI – AICI