Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea Japoneză (2)

nanking bodies
Distribuie:

 Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea Japoneză (2)  


Prizonierii de război constituiau o categorie socială aflată pe ultimul loc în preocupările autorităților care îi dețineau în custodie. Existau, cei drept, convenții internaționale la care au aderat majoritatea combatanților, însă tratamentul varia de la un stat la altul, de la un regim politic la altul, de la un sistem moral la altul și nu în ultimul rând de la un individ la altul. Apoi mai existau și condiții specifice care țineau de posibilitățile existente la un moment dat, de asigurare a cazării, distribuirii hranei, a medicamentelor etc. În continuarea demersului nostru vom face o analiză comparativă a situației prizonierilor de război din cele patru mari puteri militare participante la război: Japonia; Germania; „Uniunea Sovietică și Alianța Anglo-Americană. Vom începe cu Japonia, „Țara Soarelui Răsare”, prima putere intrată în război. 


                           Masacrele din China

Prizonierii chinezi îmbibați cu benzină și arși de vii

Războiul dintre Japonia și China, pornit de prima în iulie 1937 printr-un atac aero-naval la Shanghai, a fost fără milă și concesii și s-a desfășurat pe spații mari, izolate unele de altele. Luptele cele mai mari s-au dus pentru stăpânirea Shanghaiului și s-au soldat cu mulți morți, răniți și prizonieri. Japonezii pretindeau public că toți prizonierii erau bine tratați, dar realitatea era complet diferită. Matsui Iwane (general japonez) menționa în jurnalul său că o unitate care repurtase un succes lângă Wusong luase 500 de prizonieri. Atitudinea provocatoare a captivilor i-a determinat pe japonezi să creadă că ar putea reprezenta o amenințare pentru securitatea lor. „Așa că au fost împușcați cu toții”, menționa Matsui. Spionul olandez Fremery menționa ceea ce el descria ca fiind un număr imposibil de mic de prizonieri de război. Japonezii pretindeau că dețineau câteva sute de prizonieri, dar Fremery se întreba dacă aceștia au existat vreodată.  

Prizonierii chinezi  aveau mici șanse să supraviețuiască. De regulă execuțiile se făceau prin decapitare. Locuitorii din Shanghai se obișnuiseră să vadă plutind pe fluviul Huangpu corpuri fără cap, înghețate în poziția îngenuncheat în care îi surprinsese momentul morții. Aceia erau însă cei mai norocoși. Au existat relatări conform cărora prizonierii chinezi răniți erau legați laolaltă, cu fața în jos, îmbibați cu benzină și apoi arși de vii. „Cadavrele lor aveau strălucirea lacului negru, iar membrele erau contorsionate”, era descrierea unor astfel de cazuri la scurtă vreme după bătălia pentru Shanghai.


Și chinezii își maltratau prizonierii

În această înfruntare nemiloasă nici chinezii nu se arătau mai prejos, cruzimea asiatică manifestându-se din plin. Mărturii ale existenței unui număr mare de prizonieri japonezi în China, care să fi fost ținuți în viață vreme îndelungată, practic nu există. Ofițerii scăpau de o mare bătaie de cap ordonând uciderea lor. Olandezul Fremery, care transmitea de la fața locului n-a văzut și n-a auzit niciodată vorbindu-se despre un singur soldat japonez care să se fi aflat printre cei 20.000 de soldați răniți, tratați în spitalele chinezești din regiunea Shanghai.


Șase săptămâni de omoruri sălbatice la Nanjing

Japonezii au ocupat Nanjing, capitala Chinei, în 13 decembrie 1937, după ce încercuiseră orașul, luând ostatici peste o jumătate de milion de civili și 90 de mii de soldați chinezi. Soldații s-au predat după ce li se promisese că vor fi lăsați în viață și astfel au fost făcuți prizonieri. Apoi, ofițerii japonezi au emis un ordin scris care prevedea: „Toți prizonierii de război vor fi executați”.

 „A urmat nebunia. Imposibil de înțeles și de relatat; șase săptămâni de omoruri sălbatice. Mii de prizonieri de război au fost decapitați, mitraliați, uciși cu baioneta sau arși de vii. Apoi, japonezii și-au îndreptat atenția către civili, luîndu-se la întrecere în omoruri, violînd  zeci de mii de persoane, mutilându-le și crucificându-le  sau asmuțind câinii pe ele. Soldații japonezi s-au fotografiat lângă cadavre hăcuite, capete tăiate sau femei legate pentru a fi violate. Presa japoneză scria articole despre concursurile de omor  ca și când ar fi fost vorba despre punctaje obținute la baseball și lăuda eroismul competitorilor. Istoricii estimează că soldații japonezi au ucis între 200.000 și 430.000 de chinezi,  dintre care 90 de mii erau prizonieri de război, în ceea ce avea să fie cunoscut ca masacrul de la Nanjing”. (Laura Hillenbrand, p. 141)

O singură unitate din Divizia 16 ucide 15 mii prizonieri chinezi și o singură companie măcelărește 1300. Un diplomat german raporta la Berlin că, înafară de execuții în masă cu focuri de mitralieră, erau folosite și alte metode de ucidere individuală, de exemplu să toarne benzină pe o victimă și să-i de-a foc.

nanking bodies
(Foto: Victime chineze ale masacrului din Nanking, lângă râul Yangtze, în dreapta în picioare este un soldat imperial japonez / sursa: Wikipedia)

Experiența ucigașă a japonezului Sone Kazuo

Soldații japonezi și-au pierdut treptat orice urmă de umanism în armată, deși în familie au fost crescuți în spiritul toleranței și milei. Japonezul  Sone Kazuo fusese crescut de bunica sa, o credincioasă budistă devotată, care îl învățase că, în viață, cel mai mare păcat posibil era să ucizi o ființă. Când fusese mic, luase în serios acest lucru și se simțea vinovat când se întâmpla să calce din greșeală o furnică în dumul său spre școală. Dar toate astea rămăseseră undeva în urmă, iar el, la puțin timp după debarcarea armatei japoneze în Shanghai, decapitase deja primul său prizonier. Unitatea sa descoperise trei soldați inamici în timp ce atacau o poziție chineză. Inițial, au vrut să-i împuște, dar un soldat mai în vârstă, care luptase în nord-estul Chinei, a avut o idee mai bună. „De ce să nu le tăiem capetele” – spuse el. Apoi se întoarse spre Sone: „Rareori ai ocazia să tai capul cuiva. E o experiență pe care nu o vei uita curând. Domnule ar trebui să încercați asta”. Fiind comandant de grupă și aflându-se în fața soldaților săi, Sone n-a îndrăznit să-și arate slăbiciunea. A acceptat, iar soldatul mai vârstnic a preluat, nerăbdător, inițiativa, ordonând unui grup de ostași din apropiere să-i escorteze pe cei trei prizonieri până pe malul râului, unde i-a obligat să se așeze în genunchi. Sone a pășit în spatele primului prizonier și și-a ridicat sabia. Dintr-o dată, s-a simțit cuprins de panică, dar nu putea să dea înapoi. „Ucide”, a strigat el din toți rărunchii și a lovit cu o asemenea forță, încât sabia a tăiat dintr-o lovitură gâtul omului și trupul s-a îngropat în pământul din fața ghetelor sale. Capul retezat s-a rostogolit de pe dig ca o minge de fotbal și a căzut în apă cu o pleoscăitură înceată, aproape insesizabilă. Totul durase câteva secunde, dar Sone se simțea de parcă ar fi fost într-un vis în care totul se mișca doar cu încetinitorul.


Exerciții cu baioneta pe prizonierii legați

Soldații chinezi răniți erau împunși cu baioneta în locul în care zăceau. Ofițerii îi obligau pe prizonieri să îngenuncheze, apoi îi decapitau pe rând cu o sabie de samurai. Desemenea, soldații aveau ordin să facă exerciții cu baioneta pe mii de prizonieri chinezi legați de copaci. Procesul de dezumanizare a soldaților, impus de Armata Imperială Japoneză, începea îndată ce aceștia soseau în China din insulele natale. Un caporal pe nume Nakamura, care fusese recrutat ca soldat împotriva voinței lui, descrie în jurnalul său cum el și camarazii săi i-au obligat pe unii dintre recruții japonezi să se uite în timp ce ei torturau cinci civili chinezi până i-au omorât. Nou veniții erau îngroziți, iar Nakamura scria: „Toți recruții sunt așa, însă curând ajung și ei să facă același lucru”. Shimada Toshio, caporal, își povestea astfel botezul sângelui prin care trecuse când ajunsese cu Regimentul 226, în China:

«Un prizonier chinez fusese legat la mâini și de glezne de doi stâlpi așezați de o parte și de alta  a corpului său. Aproape 50 de recruți erau aliniați să-l străpungă cu baioneta. Probabil toate sentimentele îmi erau paralizate. Nu simțeam milă față de el. Apoi a început să ne roage: „Haideți. Mai repede”. Nu nimeream locul potrivit. Așa că spunea „mai repede”. Ceea ce însemna că dorea să moară mai rapid. Shimada pretindea că era dificil pentru că „baioneta rămânea înfiptă în el ca în Tofu”


Războiul împotriva Chinei

va dura până la capitularea Japoniei, în 2 septembrie 1945, timp în care masacrele, și de o parte și de alta, vor continua fără încetare, cuprinzând practic întreaga Chină. După atacul flotei japoneze, din 7 decembrie 1941  asupra bazei navale americane de la Pearl Harbour, războiul va cuprinde întreg Pacificul, angrenând pe lângă Statele Unite ale Americii și Imperiul Britanic, cu dominioanele Australia și Noua Zeelandă și coloniile olandeze și franceze. Se vor înregistra numeroși prizonieri din rândul statelor occidentale care vor cunoaște și ei tratamentul nemilos aplicat chinezilor. Dar despre toate acestea în reportajul următor. 



        Citește și: 



            

Categorie: Cultură, Istorie
Etichete: Al Doilea Razboi Mondial, cruzimea japoneză, prizonieri de război
Distribuie:
Articolul anterior
Urmărire ca-n filme pe DN 7 | Un minor de 12 ani din Chișineu-Criș a mobilizat polițiști din două județe
Articolul următor
22 de noi polițiști în IPJ Arad

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Din aceeași categorie

guvern

Pe mine să nu mă propuneți!

(Pamflet de sezon) La Palat Președintele se plimbă nervos prin cabinet. În jur domnea o agitație cum nu se mai văzuse de la ultima remaniere, când trei miniștri au fost…
Secret Link