Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste (9)
Trei milioane de prizonieri sovietici până în iarna lui 1941
Problemele erau generate și de numărul mare al prizonierilor din vara și toamna lui 1941. Niciodată în războaiele moderne nu fuseseră luați atât de mulți prizonieri, atât de repede. Într-o bătălie, Grupul de Armate Centru al Werhmacht-ului a luat în prizonierat în enclava Bialistok, la vest de Minsk, la 28 iunie 1941, patru armate sovietice, însumând 417 mii de oameni. Grupul de Armate Sud al lui Rundstedt, capturează 107 mii oameni în 10 august lângă Uman, în Ucraina. Încercuirea de la Kiev, cea mai mare din istorie, mai furnizează germanilor 665 mii prizonieri, apoi alți 348 de mii de prizonieri sunt luați lângă Smolensk. Până la sfârșitul lui 1941, germanii luaseră în prizonierat peste 3 milioane soldați sovietici. Acest lucru nu-i surprindea pe germani. Și totuși germanii nu se pregătiseră pentru prizonierii de război, cel puțin nu în sensul convențional. Conform legii războiului, prizonierii ar fi trebuit să primească hrană, adăpost și îngrijiri medicale, dacă nu de altceva, măcar pentru a se asigura că și inamicul procedează la fel.
Chiar unul dintre marii comandanți germani s-a arătat profund oripilat de modul în care erau ținuți prizonierii. Într-o însemnarea din 14 martie 1942, Heinrici spune că a vizitat locul unde sunt ținuți prizonierii și spune că „,am fost pe alocuri îngrozit. Am luat măsuri de remediere. În felul acesta nu ne facem decât rău nouă înșine”. (Johannes Hurter,Însemnări din războiul e exterminare – Frontul de est, p. 165)
Mărturia lui Andrei Pogojev
Nu toți prizonierii au fost capturați în mari încercuiri, alții au fost luați individual și în grupuri mici, în funcție de situație. Locotenentul (r) artilerist, Andrei Pogojev, care avea să scrie o carte de memorii, „Evadare de la Auschwitz”, din care vom cita și noi, a fost luat prizonier împreună cu un grup mic de ostași aflat într-o pădure. Era în vara anului 1941:
„Germanii au ajuns lângă mine și au început să mă lovească cu paturile armelor, azvârlindu-mi pistolul din mână, trântindu-mă la pământ și izbindu-mă cu cizmele cu vârf de fier. Purtam o manta de soldat peste uniforma de ofițer și, în decursul încăierării, mi-a fost ruptă. Imediat nemții mi-au văzut uniforma, centura și diagonala cu catarame strălucitoare, însemnele de ofițer de pe petlițe și porthartul din piele galbenă. Au încetat să mă mai bată și m-au întrebat: Du bist Kommissar? Am reușit cu greu să răspund: Nein. Ei însă au continuat să mă examineze cu atenție, aplecându-se deasupra mea, după care m-au ridicat cu forța în picioare și m-au împins în spate cu o pușcă, silindu-mă să merg. Slăbit de foame și bătăi, m-am împleticit, parcă prins în visul altcuiva”. (Andrei Pogojev, Evadare de la Auschwitz, p 35)
Prizonier într-o cușcă de sârmă ghimpată
În ofensiva spre Stalingrad din vara anului 1942, germanii au luat prizonieri în grupuri izolate, mai mici decât se așteptau, pentru că Armata Roșie se retrăgea refuzând o înfruntare de anvergură. Într-o astfel de încercuire realizată de Corpul 40 tancuri, la Milerovo, pe 17 iulie, diviziile, fără să piardă vremea, au lăsat alte trupe să-i încercuiască pe ruși. Din nou, soarta prizonierilor sovietici a fost teribilă. Stepan Ignatevici Odonoțkev, furier în Divizia 60 cavalerie, s-a numărat printre cei capturați la Milerovo pe 17 iulie. Împreună cu alți mii de prizonieri ruși, a fost mânat către o închisoare improvizată, lângă linia ferată principală ce ducea spre est, la Stalingrad și spre vest în Ukraina. Unii prizonieri au fost trimiși în următoarele două săptămâni în alte lagăre construite în grabă, iar Odonoțkev s-a trezit într-o cușcă de sârmă ghimpată în apropierea satului Golubia. „Eram morți de foame”, a spus el, când a fost găsit peste mai mult de trei luni de trupele Armatei Roșii.
„În cele mai bune zile, primeam puțină secară în apă fiartă. Carnea unui cal mort era o delicatesă. Eram bătuți în permananță cu paturile puștilor, uneori fără nici un motiv. În fiecare zi, zeci de oameni mureau de foame sau în urma bătăilor primite.” (Antony Beevor, Stalingrad, p. 106)
Fenomenul dezertărilor în grup
S-au raportat numeroși soldați sovietici care au ajuns în prizonierat la inamic de bunăvoie. Cu toată îndoctrinarea ideologică, au existat destule dezertări colective din rândurile Armatei Roșii, mai ales la începutul campaniei din Rusia. În special, în primele zile ale războiului, dezertările erau foarte frecvente și nu trebuiau depuse eforturi de către germani pentru a stimula fenomenul. El era provocat de înfrângerile suferite, de neîncrederea în comandanți și, evident, de frica de a fi omorâți. Pe 7 iulie 1941, șeful Direcției de Propagandă Politică a Frontului de Sud-Vest, Mihailov raporta:
„În unitățile frontului au fost multe cazuri de fugă în panică de pe câmpul de luptă a unor soldați, grupuri, subunități. Deseori panica era transmisă de lichele și lași în alte unități, dezinformând statele majore cu privire la situația reală de pe front, la efectivul de luptă și la pierderi”.
Numai la Corpul 6 pușcași, în primele 10 zile de război, au fost reținuți și retrimiși pe front 5000 de dezertori. Conform unor date incomplete, detașamentele de baraj au reținut în perioada războiului circa 54 de mii de oameni care și-au pierdut unitățile și au rămas în urmă, din care 1300 cadre de comandă. 100 În 22 august 1941, a fugit la nemți maiorul I. Kononov, împreună cu cea mai mare parte a Regimentului 436 pușcași. În aprilie 1942, armata germană număra 200 000 Hiwi (detașamente voluntare de muncă) iar în iulie 1943 – 600 000 Hiwi. În armata lui von Paulus lucrau 51 800 hiwi, iar în armata lui Erich von Manstein 47 000 voluntari. În 1944 numărul voluntarilor depășea 800 000. (M Solonin Butoiul cu pulbere, p. 319).
S-au predat germanilor în perfectă ordine
La comportamentul ostașilor ruși în primele luni de război face referire și generalul german Gotthard Heinrici:
„În comportamentul manifestat în cursul acestor lupte (septembrie-octombrie 1941), rusul a fost absolut impredictibil. Când se lupta cu vitejie ca întotdeauna, când se risipeau din nou în păduri și pe urmă se lăsau luați prizonieri fără probleme. Eu m-am întâlnit cu grupuri de ruși de 10-20 de inși neînarmați, care nu voiau să știe decât în ce direcție s-o apuce ca să se predea și îți mulțumeau fericiți când le arătai cel mai apropiat oraș, Șiștra. Alții veneau în fugă din păduri cu mâinile ridicate când vedeau un german ca să i se predea. Într-un anume caz au dat o mână de ajutor când ai noștri au întors tunurile unei baterii cucerite ca să tragă cu ea în camarazii lor. Cu sutele s-au angajat căruțași sau șoferi în serviciul diviziilor noastre. Cam în toate unitățile sunt soldați ruși care știu un pic de germană pe post de translatori. De curând au venit la noi doi locotenenți de cavalerie cu un pluton de călăreți în perfectă ordine, cu două vehicole, călări pe cai și înarmați. Au spus că în tabăra rusească este o așa zăpăceală, tot aparatul ierarhic și administrativ este așa de dat peste cap (de patru zile n-au primit nimic de mâncare), ordinele și contraordinele se bat cap în cap încât nu mai are rost să lupți mai departe”. (.Johannes Hurter Însemnări din războiul de exterminare, Frontul de est 1941-1942, Gotthard Heinrici, p. 93)
Peste 30.000 de sovietici în Armata 6 germană
O dezvăluire interesantă ne face istoricul Antony Beever, care spune că „serviciile de informații militare sovietice și NKVD erau alarmate să descopere din interogatoriile luate prizonierilor că un număr mare din soldații lor luați prizonieri lucrau acum pentru germani în diverse locuri.” Însă nu își imaginau că peste 30.000 erau doar în Armata a 6-a. Abia după bătălie au descoperit din interogatorii amploarea și felul în care funcționa sistemul. Rușii din armata germană se împart în trei categorii, îi spunea un prizonier anchetatorului său NKVD:
„Întâi soldații mobilizați de soldații gemani, așa zisele plutoane de cazaci (de luptă) care erau atașate diviziilor germane. Apoi hiwi, alcătuite din populația locală sau din prizonieri ruși care se ofereau voluntari sau din soldații Armatei Roșii care dezertau pentru a li se alătura germanilor. Această categorie purta uniformă germană completă, cu însemne și ecusoane. Mâncau precum soldații germani și erau atașați la regimentele germane. În al treilea rând, mai erau prizonierii ruși care făceau treburile murdare, cum ar fi la bucătărie, în grajduri și altele. Aceste categorii erau tratate diferit, dar cel mai bine erau tratați voluntarii”.(Antony Beevor, Al doilea Război Mondial, p. 379)
Românul Miclăuș capturează 2000 de prizonieri!
Și armata română a capturat sovietici care s-au predat de bunăvoie: Gheorghe Miclăuș, din Regimentul 1 Roșiori, a primit „Virtutea Militară” pentru o faptă deosebită, am zice unică la nivel individual:
„Eram caporal, șeful grupei de patrulă. În pădure am prins cinci prizonieri. Când i-am adus în dispozitiv, pe drum, au început să vorbească cu noi românește. Ne-am mirat, crezând că în loc de ruși, ducem prizonieri camarazi de-ai noștri, români. I-am predat comandantului de dispozitiv, care ne-a spus că prizonierii sunt români din Basarabia, dintre care unul (maior) a făcut școala la București. Maiorul mi-a cerut să merg cu el, cu toată grupa, și în cel mult două ceasuri aduce peste 2000 de prizonieri ruși. Eu m-am temut să nu mă păcălească dar, comandantul de dispozitiv mi-a făcut semn cu capul să merg. M-am dus cu toată grupa și în mai puțin de două ceasuri am venit cu o droaie de ruși (peste două mii), toți beți și fără arme la ei. Erau într-o pădure și dormeau tun în urma unei beții ștrașnice. A doua zi dimineață au venit cinci generali români la noi în dispozitiv. Am fost scos la raport și pus să raportez cele întâmplate. Ganaralii m-au felicitat și mi-au acordat medalia „Virtutea Militară” și o permisie de 21 de zile”.(Mircea Șerban, Zorioara Ban, „Sintea Mare, vatră seculară”, E Gutenberg, p. 53.)
Prizonieri eliberați pentru munca în agricultură
De la sfârșitul lui iulie 1941, afluxul prizonierilor de război depășea posibilitățile Wehrrmachtului de pază și întreținere a acestora. Pe 25 iulie a fost emis ordinul 11/4590 conform căruia a început eliberarea masivă a celor de diferite naționalități. Un alt ordin al Înaltului Comandament al Armatei de Uscat (OKH) a fost emis la 27 august și prevedea eliberarea prizonierilor de origine germană, ucraineană, lituaniană, letonă și estonă. În lunile următoare ordinul a fost extins și asupra bielorușilor și transpus în viață de către comandamentele de armată, mai ales pentru strângerea recoltei. „Este nevoie urgentă de ei aici pentru că forța de muncă masculină lipește în totalitate în ce privește agricultura”, se exprima generalul Heinrici. (Johannes Hurter, „Însemnări din războiul de exterminare, Frontul de est 1941-1942”; Gotthard Heinrici, p. 79)
Până la 13 noiembrie au fost trimiși acasă 318 770 de foști soldați ai Armatei Roșii, în principal ucrainieni, 277 mii. Acești prizonieri trebuiau să prezinte o dovadă a locului lor de origine și a naționalității, fie sub forma unor acte sovietice, fie cu mărturii ale unor martori oculari, și uneori să semneze un document prin care se obligau să nu aibă activități contra Axei. Drept urmare li s-au emis hârtii de liberă trecere spre domiciliile lor. Din perspectivă germană această politică era menită să asigura forță de muncă destulă în zonele rurale, la strângerea recoltei, o sarcină de primă importanță pentru Wehrmacht. Și în Transnistria guvernată de români au sosit 74.854 prizonieri de război ucrainieni. (Vladimir Solonari, Imperiul-satelit, Editura Humanitas, p. 80)
Sergent Vera, agent de propagandă!
Chiar și după ce germanii au fost încercuiți la Stalingrad au existat ostași sovietici care au trecut la inamic. Un astfel de caz ne descrie Eberhard Pohl, comandant Batalionul 1 regimentul 134, Divizia 44 Infanterie:
„Într-o noapte doi soldați germani au venit din partea rusească cu pâine ca să ne ademenească să trecem dincolo. Pe de altă parte, rușii încă dezertau la noi! Erau doi culaci care fuseseră trimiși în Siberia și care în 1942, când situația pe front era gravă, fuseseră eliberați din lagăr și trimiși pe front. Nu-i crezuseră pe ofițerii lor cănd le spuseseră că eram încercuiți. I-am trimis noaptea înapoi, căci nu aveam mâncare pentru ei”. (Reinhold Busch, În infernul de la Stalingrad, p. 324)
În memoriile sale, generalul Erhard Raus (cmdt. Divizia 6 Panzer) povestește și el despre o dezertare colectivă din rândul unităților sovietice, petrecută în primăvara anului 1942. Această operațiune a fost organizată prin intermediul unei femei sergent Vera, care a promis că dacă va fi lăsată să se întoarcă la ai ei, pentru a-și recupera prietenul, va face în așa fel încât să determine și alți ostași să dezerteze. Operațiunea a avut succes și încrederea acordată Verei s-a confirmat, pentru că după 14 zile, interval în care Vera a fost interogată sever de NKVD, până la urmă a fost trimisă la regimentul ei fiind crezută povestea alcătuită în liniile nemților. La Regiment a abordat alți soldați, inclusiv un locotenent, pentru a-i determina să dezerteze, promițându-li-se un tratament bun din partea armatei germane. Astfel, Vera s-a întors la nemți după 14 zile, împreună cu un sergent. Apoi imediat au venit în liniile germanilor încă 6 oameni cu o mitralieră. Până la urmă numărul dezertorilor a crescut la peste 400 numai în sectorul respectiv al frontului, numărul acesta fiind mult mai mare decât totalul dezertorilor de pe tot frontul Armatei 9 germane. „Ideea de a o folosi pe Vera ca element de bază al unei companii de propagandă s-a dovedit destul de eficientă”. (Erhard Raus, Operațiuni Panzer, p. 154-155)
Dezertare cu ghinion
Un episod de cu totul altă factură s-a petrecut în aceeași zonă în aprilie 1943. Era o perioadă de război pozițional. Atunci, Divizia 106 infanterie germană, aflată la sud de Belgorod, a izbutit să facă un număr mare de prizonieri. Sovieticii au fost capturați în raiduri efectuate în toiul zilei, deoarece se aflase de la dezertori că rușilor din sectorul acesta li se permitea să se miște doar noaptea și de aceea dormeau în timpul zilei. Prizonierii au recunoscut că mulți dintre camarazii lor erau nemulțumiți și ar fi vrut să dezerteze; în același timp însă se temeau că trupele noastre vor trage în ei și că vor avea greutăți în traversarea râului adânc care-i despărțea de liniile germane. În scurt timp a fost stabilită legătura cu compania de nemulțumiți și au fost întreprinse aranjamentele necesare. Semnale luminoase discrete în noaptea convenită informa compania rusă că echipamentele necesare traversării râului erau pregătite și soldați germani înarmați erau pregătiți să le acopere trecerea. Toate precauțiunile necesare au fost luate în eventualitatea unui șiretlic al rușilor. Compania a apărut însă în totalitate pe malul râului și în câteva drumuri a fost transportată pe malul opus al Donețkului, în bărci de cauciuc. Comandantul ei, un locotenent major uzbek, a ajuns primul în liniile noastre. Din păcate, o parte a companiei a intrat pe un câmp de mine rusești și a suferit pierderi considerabile, atât de pe urma lor cât și a artileriei rusești alertate. În urma acestui episod, deoarece nu se putea avea încredere în Divizia 15 Infanterie uzbekă, aceasta a fost retrasă imediat de pe front. (Erhard Raus, „Operațiuni panzer”, p 223) Până la sfârșitul războiului între 1 și 1,5 milioane de oameni sovietici se vor regăsi într-o formă sau alta în tabăra dușmană, fie în unități luptătoare fie în formațiuni de lucru. Cu aceștia autoritatea sovietică va fi neîndurătoare după ce toți prizonierii se vor fi repatriat.
Sovieticii nu se purtau deloc cu mănuși cu dezertorii. O întâmplare cu iz anecdotic s-a întâmplat în vara lui 1942. Atunci, un soldat rus a trecut linia frontului, așa a crezut el, pe timpul nopții. Dar, spre dimineață „aterizează” într-o tranșee în care spre surprinderea lui se aflau tovarășii săi. Aceștia și-au dat seama despre ce este vorba, l-au scos din tranșee pe dezertor și l-au împușcat imediat, fără multă judecată.
Rușii vin spre noi cu mâinile sus
Chiar și atunci când germanii erau în plină retragere spre Bug, în primăvarea anului 1944, au continuat să existe prizonieri ruși care s-au predat de bună voie armatei germane, este drept că nu în număr mare. Despre o astfel de predare vorbește în cartea sa de memorii Gunter Koschorrek, mitralior în Regimentul 21 Panzergrenadier:
„Rușii vin spre noi cu brațele în sus și sunt adunați de Fender și de alți trei soldați. Sunt peste 60 de inși, toți bine echipați, dar nu sunt deloc tineri. Este și un ofițer printre ei. Aflu că rusul de vreo 50 de ani, care vorbește puțin germana, este profesor la Kiev. Fosta lui unitate de aprovizionare sosise pe front acum trei săptămâni. Fusese îndoctrinat în ideea că nu trebuia să se predea nemților, deoarece se știa că inamicul își mutilează prizonierii înainte să-i ucidă. Ca răspuns la întrebarea de ce se predaseră totuși, ne spune că în ultimele câteva săptămâni ale retragerii germane mai mulți prizonieri ruși reușiseră să evadeze. Se întâlniseră cu ei și aceștia povestiseră că nemții îi puseseră să muncească la eșaloanele din spatele frontului. Prizonierii nu pomeniseră nimic despre acte de brutalitate, deși înțeleseseră bine că nu trebuie să nimerească în mâinile unităților SS”. (Gunter.K. Koschorrek, „Zăpada însângerată”, Editura Corint, p. 246)
Șocați de sălbăticia germanilor
Soldații sovietici erau șocați de sălbăticia germanilor care îi capturaseră. După ce au fost capturați, prizonierii erau dezarmați, deposedați de obiectele considerate inutile sau periculoase, erau apoi încolonați și duși spre lagărele de tranzit. Apoi, cei căzuți în captivitate erau duși în coloane lungi de pe câmpul de luptă în lagăre, iar pe drum erau bătuți crunt. De exemplu, soldații care au fost luați prizonieri la Kiev au fost mânați pe jos patru sute de kilometri, după cum își amintea unul dintre ei:
„Dacă un prizonier sleit de puteri se așeza pe marginea drumului, un paznic german se apropia de el, și îl lovea cu biciul. Prizonierul rămânea acolo cu capul plecat. Atunci paznicul scotea carabina de la oblânc sau pistolul din toc iar „prizonierii care erau răniți, bolnavi sau obosiți erau împușcați pe loc, iar cadavrele erau lăsate acolo, astfel încât cetățenii sovietici să le găsească, să le îngroape”. (Timothy Sneider, Tărâmul morții, p. 207)
În octombrie 1941, Zygmunt Klukowschi, locuitor din Polonia ocupată de germani, a fost martor la trecerea unei coloane de 15 mii prizonieri sovietici prin districtul său. A fost șocat:
„Erau cu toții scheletici, umbre de oameni care abia se târau. În viața mea nu am văzut așa ceva. Când se prăbușea câte unul, altul mai zdravăn îl prindea în brațe. Parcă erau animale înfometate, nu oameni. Se băteau pe rămășițele de mere aruncate în șanț, fără să le pese de soldații germani care-i loveau cu bastoane de cauciuc. Unii își făceau cruce, îngenuncheau și cerșeau de mâncare. Erau bătuți fără milă. Aceeași soartă o împărtășeau și trecătorii care se milostiveau de ei. În urma sinistrului convoi, au venit câteva căruțe trase de cai, cărând prizonierii care nu se mai puteau mișca. Numai în codul moral german poate fi un om tratat în felul ăsta”.
A doua zi, la trecerea altei coloane de prizonieri, localnicii le-au așternut dinainte pâine, mere și alte bucate. Soldații au tras în ei când au început să se bată pe mâncare, mai scria Klukowschi, dar rușilor nu le păsa. Germanii i-au forțat pe localnici să strângă mâncarea de pe jos, dar s-au învoit mai apoi să fie adunată și distribuită prizonierilor.. (Richard J. Evans,op. cit. p. 190)
Atrocități inimaginabile făptuite de rușii lui Kaminski Bronislav
De un tratament de o cruzime inimaginabilă s-au „bucurat” prizonierii din rândul partizanilor, al luptătorilor din rezistență. În lupta cu aceștia au fost folosiți voluntari și milițieni din rândul populațiilor aflate sub ocupație, care s-au dovedit cei mai cruzi. Kaminski Bronislav a fost un inginer rus care a creat o formațiune armată numită POHA, având sub comandă 10 batalioane, cu aproximativ 10 mii combatanți. El și-a pus unitatea în slujba germanilor care au invadat Uniunea Sovietică, fiind în același timp și un înverșunat anticomunist și antisemit. În lupta contra partizanilor sovietici, unitatea lui a săvârșit cele mai teribile atrocități, întrecându-i pe cei mai cruzi SS-iști:
„Prizonierii sunt stropiți cu benzină și arși de vii. Femeile sunt înjunghiate și violate. Copiii sunt trași în țeapă, în baionete și purtați pe străzile satelor care nu mai sunt în scurt timp decât niște ruguri. Peste tot pe unde trec oamenii lui Kaminski, drumurile sunt presărate de cadavre cu sutele. Timp de trei ani, aceste unități rusești vor întrece în ferocitate toate trupele germane. Cunoscuți pentru ferocitatea lor, acești ruși au fost aduși la Varșovia pentru a înăbuși insurecția declanșată la 1 septembrie 1944, săvârșind atrocități inimaginabile. Printre victimele evenimetelor petrecute la Varșovia s-a numărat și Kaminski, condamnat de germani. Oamenii lui au comis asemenea atrocități și asemenea tâlhării în cursul luptelor de stradă, încât chiar generalul Guderian, șeful Statului Major German de pe Frontul de Est, a cerut trimiterea lui în fața curții marțiale. Fostul șef al POHA a fost împușcat pentru jaf și furt.
„Când prindeam câte un partizan”, spunea un veteran neamț, „îl omoram pe loc iar cu câteva grenade incendiare un sat întreg ardea cu femei și copii cu tot.” Cel mai mult a avut de suferit populația din Belarus, unde numeroase sate au fost pustiite în luptele dintre armata germană și partizani, dintre partizani și milițiile colaboraționiste și chiar dintre diferitele detașamente de partizani. (Henri landemer, Waffen SS, op. cit. p. 216)
În cele din urmă majoritatea prizonierilor va ajunge în lagăre, unde li se vor administra alte pedepse și vor suferi de foame, frig și boli ucigătoare. Dar despre asta data viitoare.
Foto: prizonieri ruși – Minsk 191 / Original image by Bundesarchiv, Bild 146-1982-077-11. Uploaded by Mark Cartwright, license: Creative Commons Attribution-ShareAlike.
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
