DAN MARIUS COSMA s-a născut la 8 septembrie 1977 în Satu Mare. După terminarea Liceului de Artă din Baia Mare (1996), a devenit student al Facultăţii de Arte Vizuale şi Design din cadrul Universităţii din Oradea, specializarea pictură, pe care a absolvit-o în 2001. Între anii 2002 și 2004 a fost profesor suplinitor de istorie, iar între 2004 și 2007 profesor titular de educație plastică. Din 2008 până în 2019 a lucrat la Biblioteca Comunală Crucișor, județul Satu Mare. A debutat în 2009, în revista Citadela din Satu Mare. Până în prezent a publicat romanele Duhul eclipsei, Corina, Cristian Dinstele, Dragostea ca un război de uzură, Cetățuia, Anotimpul amăgirii, La nord de sud, Bumbi și Băiețelul și Zăpezi trecătoare, volumul de proză scurtă O după-amiază neobișnuită, monografiile Crucișor – la răscruce de vremuri și Măriuș ‒ însemnări monografice, volumul de memorii Amintiri dintr-o copilărie aproape fericită și albumul de artă O carte cu picturi. Este prezent în antologiile Poveștile de la Bojdeucă, XVII și Viața lungă a prozei scurte. A publicat în revistele Vatra, Familia, Convorbiri literare, Viața Românească, Steaua, Acolada, Argeș, Nord literar, Matca, Ateneu, Tomis etc.
Casa cu brazi (fragment)
Micul Ovidiu era o fire închisă. Nu avea prieteni. Îi era suficient cât interacționa cu copiii, la școală. Acasă voia să fie singur. După ce-și învăța pentru a doua zi, se juca prin curte. Când taică-său era beat, mergea la pârâu sau pe câmp, sau pierdea vremea în micul cimitir evreiesc. Oricum, băieții din vecini nu știau să se joace. Când nu munceau, stăteau cu orele la calculatorul unuia dintre ei. N-aveau idei năstrușnice, ca el. Așa le zicea doamna Paul celor ce veneau la farmacie: „Copilul meu are idei năstrușnice!” Odată, într-o vacanță de vară, se apucă să construiască un garaj pentru un camion de jucărie. Luă tava de gheață din frigider și umplu formele cu pământ amestecat cu apă. Întoarse tava și o scutură puțin, până se desprinseră cuburile de lut, apoi le puse să se usuce la soare. Zidi pereții cu acele vaioage miniaturale, iar deasupra potrivi o tablă dreptunghiulară. Ca să se joace mai comod, săpă o groapă și așeză înăuntru un boc de lemn, să șadă pe el. Atunci găsi cioburile smălțuite în verde și moneda de 5 pengö, cu profilul lui Horthy Miklós pe avers. Crezu că dăduse peste o ulcică plină cu monede și continuă să sape, cuprins de entuziasm. O săptămână întreagă răscoli terenul din spatele casei, dar nu mai găsi nimic. Înțelese, într-un sfârșit, că acolo nu era nicio comoară și se apucă iar să facă vaioage. Mai construi cinci camere, lipite de garaj. Fiecare cameră era prevăzută cu o fereastră, în care erau fixate, în cruce, câte două scobitori. Apoi, că tot prinse drag de treaba asta, înălță clădirea, zidind încă șase încăperi la etaj, identice cu cele de la parter. Gândi un acoperiș simplu, în două ape, din două bucăți de placaj, pe care le vopsi de mai multe ori, ca să reziste la ploi. Podul îl umplu cu câteva figurine cumpărate, în timp, de părinții săi sau primite cadou: un Batman, un Joker, doi Oameni-păianjen și un Hulk. Un Chucky, găsit într-o zi pe drum, fu pus la intrarea în garaj, iar un Captain Planet veghea la una dintre ferestrele de la etaj.
Ovidiu era tare încântat de această realizare. Nu vorbi la școală despre ea, își rugă părinții să păstreze și ei secretul și se bucură că în spatele casei lor era un gard înalt din plăci de beton. Îl bucura până și existența urzicilor, ce crescuseră de-o parte și de alta a gardului, ținându-i la distanță pe eventuali curioși. Dar nenorocirea nu veni dinafară. Într-o după-amiază, domnul Paul îi porunci să așeze în șopron lemnele pe care le tăiase în acea zi. Era furibund, ca de fiecare dată când se oprea din băut, și băiatul, spre binele lui, ar fi trebuit să execute ordinul imediat. El, însă, absorbit de joacă, se mulțumi se răspundă: „Imedit, vin imediat!” Tatăl repetă porunca și nu mai așteptă răspuns. Puse mâna pe o sapă și, înjurând crâncen, se apropie de locul unde se juca băiatul. Ovidiu sări din groapă exact în clipa când sapa izbi cu putere construcția din lut, strivind-o ca pe un mușuroi. Privi, înghețat de spaimă, cum taică-său astupă groapă cu tot ce el plămădise, zidurile și acoperișul casei, laolaltă cu ce mai era acolo, camionul de jucărie și mașinuțele și omuleți din plastic. Pe toate le trase cu sapa în groapă și bătuci pămânul, spunându-i cu o voce fieroasă: „Să nu te prind că mai construiești ceva, că ai încurcat-o cu mine!”
Însă Ovidiu nu-i dădu ascultare. Dinadins, i se împotrivi. Nu mai construi nicio căsuță, în schimb încropi o mulțime de colibe în livadă. Ridica o colibă, taică-său o strica după câteva zile, el făcea alta, în cealaltă parte a livezii; și tot așa. Acolo se ascundea, împreună cu Nero. Uneori îl însoțea și maică-sa și așteptau amândoi până adormea Căpcăunul sau Ucigă-l toaca, cum îi zicea ea soțului. Încerca poate să-l facă să se simtă mai bine, dar el tot nu mai putea să-și iubească părintele. Dacă îl iubise vreodată. Nici măcar nu-l respecta, și Radu înțelese asta, zicea uneori: „În casa asta nu mă respectă nimeni”. Iarna era cel mai rău, fiindcă erau obligați să stea în casă. Tresărea când auzea portița de la drum deschizându-se și închizându-se la loc, zgomotul ei metalic, înfundat, devenea țiuit în timpanele sale. Aștepta cu inima cât un purice să audă, mai întâi, zgomotul ghetelor pe parchet, apoi arhicunoscutele vorbe de ocară, mereu aceleași reproșuri spuse mamei… Radu repeta aceeași poveste și când soția nu era de față, ascunsă în vreuna din camere, vorbea de unul singur minute în șir. Cu el n-avea treabă. Nu-l bătuse niciodată. O singură dată vrusese poate să o facă, atunci când îi luase cheile de la mașină, căci avea chef să conducă și era cam abțiguit. O tulise în livadă și, ca niciodată, taică-său se luase după el, din livadă ieșiseră în câmp și alergaseră așa vreun kilometru, până când Radu se oprise, gata să-și dea sufletul. Se apucaseră pe urmă amândoi să caute cheile, pierdute prin iarbă. Și totuși, cum să-l respecte și să-l iubească pe omul care, pe lângă stresul la care-l supunea aproape seară de seară, îi distrusese căsuța și-i luase moneda descoperită în pământ? I-o luase și pesemne o pierduse, fiindcă o căutase în toată casa și nu mai dăduse de ea. Cum să-l iubească pe cel care îi omorâse un cățel drag și-i distrusese cutia muzicală primită în dar de ziua lui? De fapt, cum să-l iubească pe taică-său când tocmai el nu făcea aproape nimic pentru a fi respectat și iubit, ci numai urât? Cu timpul, ajunse să se bucure doar când Radu intra în casă treaz. Iar asta se întâmpla doar de câteva ori pe lună. Nu se potolea nici măcar când veneau bunicii în vizită, rar de tot.
Și tot atunci, în serile de încordată așteptare, Ovidiu își zicea că și maică-sa avea partea ei de vină. Ajunsese, cu mintea lui crudă, să creadă că taică-său bea așa mult din cauza purtării necuviincioase a mamei sale. Da, pentru că era o curvă și o rapandulă! Știa ce însemnau cele două cuvinte, îl lămurise un coleg de școală mai mare. N-o văzuse niciodată pe maică-sa sărutându-se cu alți bărbați, așa cum se săruta mai demult – și foarte rar acum – cu taică-său. Dar taică-său? Poate că el o văzuse, din moment ce… Bineînțeles, băiatul nu îndrăzni să-i vorbească mamei despre lucrurile astea, mai ales că ea era singura care-l altoia când lua note slabe sau când zăbovea prea mult pe câmp. Simțea însă că nici pe ea n-o iubea suficient. Uneori, pentru scurtă vreme, n-o iubea deloc. Era convins.
Una peste alta, copilul visa la ziua evadării sale din acel loc al dezolării. Iar asta urma pesemne să se întâmple abia la sfârșitul gimnaziului.
Dar salvarea lui Ovidiu era după colț. Cu vreo lună înainte de începerea școlii, în vacanța dintre clasele a IV-a și a V-a, mătușa și unchiul Elenei veniră la țară, să vorbească despre băiat. Voiau să-l ia la oraș, se se ocupe de educația lui. Așa ziseră, dar se gândeau și la traumele la care el era expus. Erau pensionari amândoi, aveau timp pentru educarea copilului. „Ei, ce spuneți?”, întrebă mătușa Agata. Lui Radu îi era egal dacă băiatul stă la țară sau pleacă la oraș, dar Elena ezită. Se simți abandonată, trădată. Nu voia să rămână fără singura ei mângâiere. Se gândi totuși la binele copilului și la viitorul său și se răzgândi. Când părinții consimțiră, lui Ovidiu îi veni să sară în sus de bucurie. Uraaa! Avea să scape de toate necazurile, de tărăboiul de-acasă, de trăsnete și de șerpi!
Elevul se mută în apartamentul rudeniilor, cărora le spunea și el mătușă și unchi. Se înțelese bine cu cei doi vârstnici, apoi doar cu mătușa, după moartea unchiului. Mergea acasă destul de rar. Odată cu trecerea anilor, acasă suna tot mai abstract pentru el. În gimnaziu, în afară de vacanțe, mergea în sat o dată pe săptămână. În liceu, o dată la două săptămâni, cu vacanțele petrecute mai mult în oraș. Iar după ce pică la facultate și se angajă la o firmă oarecare, cam o dată pe lună.
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
