Povestire | Din lumea Borșei de altădată
– Dacă n-ai stat la săntare, satul încă te vede țangău –
Azi am vizitat, din nou, și din nou, cum fac în fiecare zi, pagina mea de suflet de pe facebook: Satul meu Borșa Cluj. Fără a mă surprinde, m-am oprit la unele imagini alb-negru în care sunt fotografiați grupuri de tineri din Borșa. Deși eu nu eram printre ei în poză, sigur cândva și eu am fost ca ei. Eram cu ei, acolo, așa simțeam, în satul natal!
Fotografia nu spunea mare lucru pentru cei care nu știau locul. O uliță, câteva case, un gard aplecat de vreme. Dar pentru mine, acolo era începutul — și, fără să vreau, m-am pomenit iar copil, care a crescut lângă Burtucă.
Perioada parcursă de la coptil, la țangău, la ficior holtei, care mere la joc în șură la Petrea Chertului, unde cântă banda lui Dică a Păraschi cu cetera, care are drăguță, și care a stat la săntare la Cluj, a trebuit să treacă ceva timp. Abia atunci o să-i fie recunoască identitatea în ochii comunității borșene.
Vasilie a Corlanului și cu Nelu Lodovichi stăteau la poartă și vorbeau de-ale lor, de cai, că trebe potcoviți, că Suru nu-i așe bun ca Șarga, care e mai aspră la pas. La un moment dat trece pe uliță un tânăr și le dă binețe.
– Dé Dumnezo bine oameni buni! Și se opri pentru o clipă, parcă să primească răspunsul. Care veni imediat cu o voce prietenească.
– Mulțăm fain ficior! Tânărul le zâmbi, continuându-și drumul.
Amândoi, parcă admirativ îl urmăriră cu privirea, până ce se îndepărtă.
– L-ai văzut Nelule, e Sandu Rachiței, o crescut mare, constată Vasilia Corlanului, e ficior fain, cu meserie la Cluj, numai bun de însurat.
– Ce vorbești tu Vasilie, aista, o fi el așa, mai mărioc, ca taică-so, Dumnezău să-l ierte, dar nu o stat nici la săntare ! Interveni aproape vehement Nelu Lodovichi. Îl știți pă Nelu, ăla ce are casa lângă ciurgăul mecanicului, aproape de biserică.
– Mă ! Dar are drăguță, l-am văzut la joc în șură la Petrea Chertului! Una faină mă ! O învârtea de îi făceau poalele parașută!
– Asta da. Pă fată o știu și eu. E de neam, mă, de-a lui Cotârleanu de pă Hagău. Și ăștia toți știu să horească și să joace românește, dar și ceardaș unguresc.
– Îi știu. Că suntem și ceva neamuri. Numai să ne cheme și pe noi la uspăț.
– Trebe să mai aștepți! Aiesta e un țangău fain, dar nu o stat nici la săntare! Hai să zâc că e ficior holtei, dar mai are până va fi chemat la Comisariat să-i ia în evidență pentru cătănie. Contigentul lui nici nu o stat la săntare! Păstă vreo doi ani, poate.
– Oblu zâci, mai avem de așteptat, că și noi, la timpul nostru am fost ca el. Câtă apă a curs pe valea Borșei până am ajuns vrâsta asta.
Pă uliță se apropie un om mai rotunjor, îl recunoscură repede. E Gusti Șerdean, bucătarul de la Școala tehnică agricolă din castelul baronului Banffy. Se zice că ar fi slujit în București, ca bucătar la oameni bogați. A venit acasă, după ce și-a cumpărat vreo douăzăci de jugăre de pământ, dar degeaba, i-au fost luate colectivul, așa că s-a dus bucătar la școală. Uite vine spre noi. Șopti Vasilie.
– Noa, servus mă oameni buni! Da pă cine judecați aici?
– Serus Gusti a lui Șerdean de la Burtucă! Zâmbind spre Nelu, să răspundă și el.
– Serus domnu´ bucătar, pă nimeni, că la noi nu fură nimeni! Și apoi, asta-i treaba altora de la raion. Mai povestim și noi, de una de alta. Trecu mai ´nainte pe uliță ficioru´ lelei Rachiță, Sandu, și ne miram cât a crescut de mare. Azi mâne stă la săntare.
– Îl știu și eu. Îi copil bun, doară e vecin cu mine, nu-i techergheu ca alții. O făcut și ceva meserie bună la Cluj. No´ sta mult pe aici, pleacă la Cluj, îl angajează la CFR. Zicea sora-sa Silvia că vrea să se facă mecanic de locomotivă.
Gusti Șerdean își potrivi pălăria mai pe ceafă și se așeză lângă ei, rezemându-se cu cotul de gard.
— No, măi oameni buni, da’ de însurat nu l-ați însurat încă? Nu i-ați găsit vreo orândă? Una de-a noastră.
— Am fi găsit noi mai multe numa’ să vrea Sandu. Interveni Vasile.
— Numai că am văzut eu feciori de aici care s-o dus la oraș și după două luni umblau cu cravată și nu mai știau unde-i coada la sapă, la braț cu câte una ruminită și cu păr scurt.
Nelu Lodovichi râse pe sub mustață.
— Apoi Sandu îi cam așe… îi place să fie domn. De când vine de la Cluj, mere pă uliță cu mâinile în jeb și numa’ zâce: „servus” ca înainte. Nu-l mai vezi la coasă, nu-l mai vezi la adunat clăi. Nu mai poartă nici clop!
— Lasă-l, mă, zise Vasilie. Dacă o învățat meserie, ce să facă în hotar? Să-și umfle palmele în bătături? Nu pentru asta l-o țânut mă-sa la școală.
— No bine, da’ nici să uite de unde-o plecat! adăugă Nelu. Că pământu’ unde te-ai născut nu se uită niciodată.
Tocmai atunci, dinspre fântână veneau Ana lui Miron și Maria, fata cea mijlocie a lui Miron de la Drumu´ Țării. Aveau câte o găleată în mână și vorbeau încet între ele. Când trecură pe lângă poartă, Ana își lăsă ochii în jos, da’ nu înainte de-a zâmbi puțin.
Nelu bătu cu palma în gard.
— No, Vasilie, vezi? Nu numa’ voi bătrânii îl vedeți ficior de însurat.
Gusti râse gros.
— Ana l-ar lua și mâne, numa’ să-i zică o vorbă. Da’ Sandu umblă după Maria lui Cotârleanu. Aia-i mândră, mă! Când joacă în șură la Petrea Chertului, parcă-i ruptă din poveste.
— Mă, da’ și Maria îl țâne aproape, zise Vasilie. La joc nu lasă pă oricine s-o învârtă. L-am văzut io duminica trecută. Cânta Dică a Păraschi „Învârtita românească’” și Sandu o juca înaintea ceterașului de tropăia în șură numai în figuri.
— Apoi și Gusti lui Tămaș umblă după ea, interveni Nelu. Ăla de pă Tiocut. Îi fecior zdravăn și are cai buni.
— Da, numa’ că-i cam iute la mânie, zise Gusti Șerdean. Și Maria nu-i fată să stea după unu’ care trântește uiaga pă masa la crâșmă. Îl știm noi!
Vasilie clătină din cap.
— Măi, dragostea îi ca vremea pă Someș. Azi senin, mâne plouă.
Din depărtare se auzi lătrat de câini și huruit de car. Pe uliță apăru chiar Sandu, îmbrăcat mai orășenește decât ceilalți feciori. Avea cămașă albă curată și pantofi lustruiți, dar fără clop. Se opri la ciurgău unde badea Gyuri umplea două găleți.
— Dé Dumnezo bine bade Gyuri!
— Servus Sandule. Mere bine la Cluj?
— Mere. Lucrez acuma mai mult prin depou. Mi-o pus un maistru’ bun și lucrez mai mult lângă mecanici.
Gyuri îl privi cu mândrie. Erau vecini buni.
— No, vezi? Aiesta nu mai îi fecior de sapă. Îi om cu meserie.
De după gard apăru și Ioan Suciu, zis Dia, cu un oluț de lapte în mână.
— Sandule, ia mă asta, și îi întinde oluțu´, să-i spui mă-tii că mâne îi duc groșteor proaspăt. Și dacă meri iar la Cluj, să-mi aduci și mie un poc de duhan d-ăla bun.
— Ț-oi aduce, bade Dia.
După ce plecă Sandu, bătrânii îl urmăriră cu privirea.
— Mă, zise încet Vasilie, aiesta n-o să rămână mult prin sat. Orașu’ îl trage.
Nelu oftă. Așa e cu toți care fac meserie. Nu mai stau la coda vacii.
— Așe îi lumea. Întâi mergi la școală, după aia la săntare, după aia în cătane… și când te-ntorci, parcă satul îi mai mic. Și coți un loc mai larg.
Timpul trecu cum trece apa Borșei după ploaie. Vara veni cu lucru mult și cu jocuri duminica. În șura lui Petrea Chertului sau la Lică Cotârlă din Tău, se strângea tineretul satului. Feciorii veneau cu clopuri noi, cu mușcate roșii prinse după petea, fetele cu poale apretate, la mijloc cu brâu tricolor și cu șiruri de mărgele colorate.
Sandu juca tot mai des cu Maria. Se vedea, se plăceau. Când începea să zâcă cetera lui Dică a Păraschi, feciorul o prindea de mijloc și-o purta prin șură de se opreau și bătrânii din povești.
Ana lui Miron îi privea câteodată de pe margine și tăcea.
Într-o seară, după joc, Gusti lui Tămaș îl opri pe Sandu lângă gard.
— Mă Sandule, tare te ții tu domn de când vii de la Cluj.
— Și tu ce-ai cu asta?
— N-am nimic. Da’ să nu crezi că toate fetele-s după locomotiva ta.
Sandu zâmbi numai pe jumătate.
— Maria alege singură cu cine joacă.
— No, om vedea.
Vorbele rămaseră în aer ca norii grei de vară.
Nu după multă vreme veni hârtia de la Comisariat. Poștașul, badea Vilă Boancă, strigă din drum : lele Rachiță i-o venit la Sandu ordin de chemare la oaste! Și flutură o hârtie să i-o înmâneze. Și completă: contingentul lui e chemat la săntare.
Satul parcă se schimbă dintr-odată. Feciorii umblau mai tăcuți, mamele îi priveau mai lung, iar tații le dădeau sfaturi fără să-i privească în ochi. Trecură repede un an.
Înainte cu o săptămână de plecare, feciorii ținură bal la cămin. O venit lume multă. Și din Borșa, și de pe sate din Badoc, Giula și Ciumăfaia, și ai lor plecau la oaste.
Cântară banda lui Dică a Păraschi până târziu. Se jucă românește, învârtită și ceardaș. Sandu o jucă pe Maria aproape toată noaptea. Când se opriră, fata îi netezi încet gulerul cămășii. Cam melanclică.
— Te-i întoarce?
Sandu o privi lung.
— Dacă m-o țâne Dumnezeu.
A doua zi pe la amiază, Vasilie a Corlanului stătea iar la poartă cu Nelu Lodovichi.
— No, vezi mă? zise Vasilie încet. Acuma chiar că nu mai îi țangău.
Nelu dădu din cap aprobator.
— Acuma îi ficior holtei dus la cătănie, undeva în lume.
Și multă vreme după ce muzica se opri, pă ulițele Borșei se mai auzea numai lătratul câinilor și câte-un râs pierdut de fecior care încă nu voia să creadă că vine despărțirea.
Povestire din Borșa de altădată / Foto: facebook Satul Meu Borsa Cluj
- Citește mai multe articole ale autorului – AICI
