Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică (12)

Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică (12)

Statistici privind prizonierii din URSS

După ce s-a instalat pacea, la 9 mai 1945, au fost întocmite numeroase documente sintetice privind totalul prizonierilor de război înregistrați în lagărele sovietice. Primul dintre ele este:  „Nota cu privire la prizonierii de război capturați în timpul Războiului pentru Apărarea Patriei”, care cuprinde următoarele date statistice: În total au fost luate în  prizonierat: 3.120.944 persoane dintre care: 227 generali, 82.111 ofițeri; 3.038 606 sergenți și soldați. 

Total prizonierilor de război existenți la 26 iunie 1945 era de: 2.658. 469 persoane.

Pe naționalități: Germani  1.836. 315; Austrieci 121. 590; Maghiari 425. 549; Români 120. 357; Polonezi 35. 007; Italieni 20. 519; Francezi 15. 139; Cehi 16.900; Slovaci 12.116; Moldoveni 21.382; Evrei 5.016 etc. 140. 

Cifrele comunicate se vor modifica din nou pentru că între timp au fost numărați, internați, și identificați și  alți prizonieri capturați la sfârșitul războiului și chiar după, dar mai ales cuprindeau și pe prizonierii capturați în Extremul Orient din armata japoneză înn intervalul 9-15 august. În 2 noiembrie 1945, situația se prezenta astfel potrivit cu „Nota general-locotenentului I.A. Petrov, adjunctul șefului Direcției pentru Problemele Prizonierilor de Război, privind efectivele de prizonieri de război preluate de la unitățile Armatei Roșii în perioada războiului cu Germania, între 1941-1945 și Japonia din august 1945”:

1. Total prizonieri de război – 3.729. 304;
2. Armata germană – 2. 293. 269 persoane; 
3. Armata maghiară – 541. 530 persoane;
4. Armata română – 236. 420 persoane;
5. Armata italiană – 47. 393 persoane;
6. Armata finlandeză – 2.332 persoane;
7. Armata japoneză – 608.360 persoane (Prizonieri de război în Uniunea Sovietică,op. cit.  p. 574)

 Eliberarea prizonierilor: O politică de tergiversare

Aceste statistici prezintă doar efectivele de prizonieri preluate de la Armata Roșie,  nu toți militarii capturați de aceasta. Așa cum s-a demonstrat deja, mulți nu au mai ajuns să fie înregistrați în lagăre pentru că au fost uciși sau au murit din diferite pricini imediat după capturare sau în timpul marșurilor spre lagărele de detenție. Și în lagărele de prizonieri de război, care nu aparțineau de sistemul lagărelor de muncă ale Gulagului, au murit numeroși prizonieri, după cum vor releva chiar statisticile întocmite de autoritățile lagărelor.

După încheierea războiului, eliberarea prizonerilor deținuți de diferitele tabere a devenit o problemă la ordinea zilei, fiind discutată la întâlnirile dintre puterile învingătoare. În Uniunea Sovietică însă s-a practicat o politică de tergiversare, de amânare a repatrierii prizonierilor dintr-un considerent în primul rând economic. Milioane de oameni sovietici au pierit în teribila catastrofă (Circa 27 de milioane), marea majoritate fiind persoane active și de aceea era necesar un număr mare de lucrători în economie. Dar, totuși, trebuia să țină cont și de chestiunile umanitare, de legislația internațională, de presiunile externe. Prin urmare returnarea prizonierilor a început treptat, cu țârâita, încă din 1945.

Prizonierii sănătoși au rămas să muncească

GUPVI (organizația care se ocupa de administrarea lagărelor) s-a ocupat și cu organizarea repatrierii, începută imediat după sfârșitul războiului. Repatrierile au continuat treptat, în cursul anilor, astfel că în decembrie 1952 în lagăre mai erau doar 19.162 prizonieri de război. Aceștia refăceau minele din Donbas, scoteau minereuri din subsolul Uralului, lucrau în raioanele Stalingrad și Habarovsk în sistemul industriei grele; cărbune, metalurgie, construcții de mașini. Cei buni de lucru, cei suspectați de crime de război, de activități împotriva administrației lagărului și de atitudini dușmănoase etc au rămas cel mai mult timp în captivitate. Mulți prizonieri au fost condamnați la ani grei de închisoare și trimiși în nordul îndepărtat. 

Au fost eliberați în schimb, cu prioritate grav bolnavii, prizonierii care proveneau din rândul națiunilor care au trecut de partea sovieticilor și cei cu „potențial revoluționar”. După terminarea războiului s-a elaborat Proiectul de Hotărâre al Comitetului de Stat al Apărării, elaborat de NKVD al URSS, privind eliberarea a 708 mii prizonieri aflați în lagărele NKVD.

Intrau în această hotărâre mai ales polonezi, cehi, iugoslavi, italieni. Dintre cei cu probleme de sănătate propuși pentru eliberare s-au aflat: maghiari 150.000, români 30.000, austrieci 30.000, în special toți invalizii, inapții de muncă (Prizonieri de război, Documente, 193)

Pentru îndeplinirea hotărârii au fost date ordine în detaliu, precum Ordinul 001035 al NKVD, privind eliberarea din lagăre a 40 de mii de prizoneri de război soldați și subofițeri din 11 septembrie 1945, în care se specifica că: „Prizonierii vor fi trimiși pe calea ferată pe la Ungheni și pe mare de la Odesa, Crimeea, Nicolaev. Începutul să se facă începând cu 15 septembrie 1945”.

Băieți, suntem liberi!

Dacă în anii 1945-1947 au fost eliberați prizonierii grav bolnavi ori alții din considerente politice, începând cu anul 1948, loturi tot mai mari de prizonieri au fost eliberate și datorită faptului că s-a încheiat Tratatul de Pace de la Paris cu statele care au luptat alături de Germania. Herrman Lothar a fost eliberat din prizonierat alături de alți 50 de camarazi. După o vizită medicală superficială, camarazii lui au primit ordin să îmbrace pufoaicele, au mai fost percheziționați o dată, după care un ofițer sovietic înainte de a porni spre ieșirea din lagăr le-a urat drum bun spre casă și tot binele pe viitor.

„În scurt timp, eram toți înghesuiți pe platforma unui camion de armată. Purtam căciulile de blană cu urechile coborâte ca să ne protejeze de vântul înghețat ce sufla cu putere în spațiu deschis, dar nimeni nu simțea frigul.Toți, inclusiv eu, eram încălziți de nerăbdare și fericire. În gară nu ne aștepta niciun tren. Am fost duși la o magazie, unde urma să ne petrecem noaptea pe așternuturi subțiri de paie. Am așteptat acolo până au sosit alți prizonieri și numărul s-a ridicat la 300, după care am fost urcați în tren. Vălătuci de abur se ridicau din locomotivă și grupuri de câte 20 de bărbați umpleau cât puteau de repede fiecare vagon. (…) Locomotiva a pufăit și trenul s-a pus în mișcare. Din cauza curentului rece de aer care pătrundea în interior, am închis bine ușile de pe ambele laturi ale vagonului și am constatat cu ușurare că nu fuseseră zăvorâte pe exterior. – Băieți, a strigat cineva extrem de bucuros, astea-s primele semne că suntem liberi!” (Klaus Willmann op. cit, p. 225)

Feldmareșalul von Paulus eliberat după moartea lui Stalin

Mulți germani au rămas în gulagurile sovietice până în 1950, când Stalin a dat un decret de amnistie. Alții au fost eliberați după moartea lui Stalin, în 1953, când a avut loc o repatriere masivă. Atunci s-a întors acasă și feldmareșalul von Paulus. La 15 martie 1953 Ministru al Afacerilor Interne a devenit Lavrenti Beria, care a reorganizat Ministerul de Interne care s-a  reunit cu cel al securității, iar GUPVI a fost lichidat. Nu după mult timp, Beria a fost condamnat la moarte și împușcat, la 23 decembrie 1953, iar Kobulov a fost împușcat în 1954 

La Summitul de la Geneva, din iulie 1955, s-a rezolvat cea mai spinoasă problemă dintre Germania și URSS și anume eliberarea celor aproximativ 10.000 prizonieri germani aflați încă în Uniunea Sovietică. Liderii sovetici au consimțit la eliberarea aestora în schimbul vizitei lui Adenauer la Moscova, în septembrie 1955 și a stabilirii de relații diplomatice cu RFG. 9626 de prizonieri au fost eliberați chiar în acel an,, iar restul până la sfârșitul lunii ianuarie 1956. (Tony Judt, „Epoca postbelică”, Editura Litera, p. 353).

Ultimii liberați: schelete înfometate, ruine umane!

Ultimii prizonieri s-au întors în Germania în 1957. După ani de muncă în mine îndepărtate din URSS, în păduri, la căi ferate, în tăbăcării, agricultură și fabrici mulți erau niște oameni terminați. Contele Heinrich von Einsiedel a descris oamenii pe care i-a adus acasă într-unul din primele transporturi pe care le-a făcut:

„Dar ce încărcătură transportau trenurile acelea! Schelete înfometate, emaciate, ruine umane zdruncinate de dezinterie, fețe cenușii  lipsite de expresie și ochi stinși, care se luminau doar la vederea unei bucăți de pâine sau a unei țigări. (Keith Lowe, Continentul barbar, E. Litera, p 165)

A fost greu să renunțe la uniforma militară

Unii dintre prizonierii eliberați, după ce au stat 10 ani în lagărele sovietice, s-au adaptat cu greu la viața civilă. Pentru soldatul Gerhard M. , soldat din trupele de asalt, a fost foarte greu să renunțe la uniforma militară. „Întotdeauna mi-a plăcut să port uniformă”, mărturisea el în jurnal. „Și nu atât pentru tresele argintii, cât pentru aspectul impunător al pantalonilor bufanți și pentru faptul că îmi venea de minune”. S-a arătat uimit că nu a putut să-și reia slujba de pompier. „Încă mi-e greu să accept că liderii noștri care au ridicat Germania în chip exemplar au dezlănțuit acest război, nesocotind echilibrul puterilor și au distrus nu numai ceea ce ei clădiseră, ci tot ce au clădit strămoșii noștri”. Și-a reluat vechea slujbă abia după 9 ani. (Richard Evans, Al Treilea Reich, vol III, E. RAO, p. 770). 

Eliberarea din lagăr în care nu mai credea că avea să se întâmple: „12 iulie 1949 este odată pe care nu o voi uita niciodată” – spunea un prizonier!

„Speranțele noastre fuseseră aruncate la pământ atât de des, dar de data aceasta chiar era adevărat și urma să fim eliberați și să ne întoarcem în Germania (…) Desigur, eram cu toții atât de fericiți și de entuziasmați la gândul că noi toți, 1000 de oameni, urma să fim eliberați încât ne-a fost imposibil să închidem un ochi toată noaptea. Totuși în suflet eram înclinați să fim mai ddegrabă sceptici, pentru că fuseserăm dezamăgiți de atâtea ori. Aceia dintre noi care erau în spital au fost duși la calea ferată cu camionul, dar restul oamenilor care urmau să fie eliberați au fost nevoiți să ajungă acolo pe jos, escortați de paznici înamați. De fapt am fost mânați la gară ca o turmă de vite, împinși și bătuți de paznici cu paturile puștilor. Buna dispoziție în care fusese toată lumea a dispărut rapid, iar cei mai mulți dintre noi eram convinși că ne sosise sfârșitul. Câte 45 de oameni au fost înghesuiți în fiecare dintre vagoanele trenului de marfă care urma să ne ducă acsă. Fiecare a primit câte o bucată de pâine și niște marmeladă drept rație pentru trei zile, apoi vagoanele au fost  încuiate și blocate în exterior.” (Thomas Goodrich, op. cit, p. 502) 

Moarte și bucurie

O asistentă din Berlin care i-a întâmpinat pe repatriați și-a amintit: „Aproape toți cei 800 sau 900 de oameni din tren erau bolnavi sau infirmi. Ai putea spune că toți erau invalizi. Cu câte 40 până l50 de oameni îngrămădiți în fiecare dintre acele vagoane de mici dimensiuni, cei care erau bolnavi au fost nevoiți să doarmă alături de cei care muriseră în călătoria lor spre casă. Nu le-am numărat, dar sunt sigură că au fost ridicate mai multe de 25 de cadavre. Alții au trebuit să fie duși direct la spital.” (Thomas Goodrich, op. cit. p. 503)

Majoritatea germanilor eliberați au mers în zonele de ocupație din vest, unul dintre aceștia a fost Siegfried Losch.

„Trenul ne-a dus până la aproximativ trei kilometri de granița cu zona britanică. De acolo am fost nevoiți să mergem pe jos. Oricât eram de bolnavi, tot am remarcat că viteza cu care mărșăluiam creștea pe măsură ce ne apropiam mai mult de graniță. După toate căte văzserăm cu ochii, știam că un ofițer rus ar fi putut să ne trimită, după bunul său plac, pe toți înapoi în lagăr (…) La graniță, soldații ruși ne-au mai numărat încă o dată. Apoi au ridicat bariera și eram în Germania de Vest. Ce ușurare a fost asta! Ne-am strâns unii altora mâinile și mulți au vărsat lacimi de bucurie”.

Repatriații au fost întâmpinți de Armata Salvării, care i-a servit cu ceai, sendvișuri, lapte cu ciocolată. De la locul în care au sosit au fost îmbarcați în camioane mari și duși la trenuri pentru a pleca fiecare spre destinația aleasă.

Guy Sajer își întâlnește mama…

Guy Sajer a fost zguduit profund de momentul întâlnirii cu mama sa:

„Când am dat colțul străzii  mi-am văzut casa natală. Inima îmi bătea atât de tare, încât mă durea pieptul. De după colț a apărut cineva: o bătrână mică, ai cărei umeri erau acoperiți de o manta uzată. Până și mantaua îmi era cunoscută. Mama mea ducea un bidon mic cu lapte. Mergea spre o fermă din vecinătate, pe care o știam foarte bine, dar în același timp se îndrepta spre mine. Am crezut că o să cad din picioare. Venea pe mijlocul drumului (…) inima mi se contracta atât de tare în piept, încât am crezut că voi leșina, dar mama mea a trcut pe lângă mine.(…) Îmi venea să alerg  dar în același timp nu mă puteam mișca și am rămas paralizat lăsând minutele să se scurgă unul după altul. După câteva clipe (…) mama a reapărut, revenind acasă, o siluetă mai gri și mai ascunsă în faldurile întunericului care se lăsa încet peste toți și peste toate. S-a apropiat din ce în ce mai mult de mine. Mi-a fost frică să mă mișc, mi-a fost frică să nu o sperii. Apoi nu am mai putut suporta tensiunea momentului. Mi-am făcut curaj și am vorbit. Ea s-a oprit. Am făcut câțiva pași spre ea și, apoi, am văzut că era foarte aproape să leșine. Bidonul de lapte a căzut la pământ și am prins-o în brațele mele tremurânde.” (Thomas Goodrich, op. cit.  p. 506)

…iar Siegfried Knappe soția și copiii

La fel de emoționantă a fost întâlnirea lui Siegfried Knappe cu soția și copii săi:

«Când a deschis ușa și m-a văzut, expresia de pe fața ei a fost la fel de pus în cuvinte pe cât fusese  și cea de pe fața mamei mele. Eram atât de entuziasmat, încât am crezut că inima mea sigur urma să se oprească! Am intrat pe ușă și am căzut unul în brațele celuilalt. Având-o iarăși în brațele mele mi s-a tăiat respirația și aproape că am amețit. Ne-am agățat unul de celălalt cu disperare, amândoi copleșiți de suspine. Apoi i-am văzut pe Klaus și pe Alexander stând în spatele ei. Am îngenunchiat în fața lui Klaus și i-am zis: „Bună, Klaus”, iar el a înțeles cine eram eu și m-a lăsat cu timiditate să-l îmbrățișez. Lolo a îngenunchiat lângă Alexander, care avea patru ani, și i-a spus. „El este tati”. Ei i-am zis, bună Alexander, iar el s-a uitat la Lilo și a exclamat: „Încă mă mai cunoaște!”»(Thomas Goodrich,op. cit.  p. 507)

Prizonierii se târăsc pe străzile Berlinului

Realitatea întâlnită acolo în țară de Ruth Andreas-Friederich din Berlin a fost cu totul dezamăgitoare:

„Uneori când te plimbi pe străzile orașului, abia dacă mai poți suporta să te uiți la toată mizeria și nenorocirea prezente peste tot. Printre unifrmele americane apretate, printre siluietele bine hrănite ale forțelor de ocupație, soldații germani par a fi niște zdrențăroși rătăciți, privind speriați în jurul lor ca niște infractori prinși în flagrant. Prizonierii de război revenind în țară de cine știe de pe unde, pusr șisimplu se târăsc pe străzi. Văzându-i, îți vine să-ți ferești privirea pentru că îți este rușine de rușinea lor, îți este rușine de felul absolut jalnic în care arată (…) își târăsc picioarele ca niște ruine ambulante. Cu membre lipsă, invalizi, bolnavi, părăsiți și rătăciți. Un bărbat cu barbă cenușie, îmbrăcat într-o uniformă zdrențuită, se sprijină de un perete. Cu capul în mâini plânge încetișor. Unii oameni trec pe lângă el, alții se opresc și, timid, formează un cerc în jurul lui. El nu îi vede”.  (Thomas Goodrich, op. cit. p. 512) 

  Anchete severe și pedepse exemplare

Eliberarea prizonierilor nu s-a produs însă fără ample investigații întreprinse de organele NKVD și Smerș pentru a se stabili ce au făcut prizonierii pe front, ce acte de represiune și de ce activități ilegale se fac vinovați. NKVD a filtrat prizonierii de război și a organizat procese penale în care nu era nevoie să fie aduse neapărat  probe concrete de vinovăție. Se stabilea, de exemplu, pe unde trecuse unitatea din care a făcut parte cel cercetat, ce ilegalități s-au produs pe traseul parcurs (furturi, violuri, omoruri etc) și astfel era condamnat chiar dacă nu putea fi dovedită o vină personală.  Fuseseră condamnați cu pedepse între 5 și 25 ani de închisoare și prizonierii care furaseră, de foame, alimente sau obiecte mărunte pentru a le schimba pe alimente. Au fost dovedite însă și numeroase, abuzuri, atrocități cumplite săvârșite de germani, astfel că  în decembrie și ianuarie 1946, la Briansk, Leningrad Nicolaev, Minsk, Tallin, Riga Chișinău au avut loc procese deschise, în care au fost judecate pentru crime de război 143 persoane, între care 23 generali. (Florentina Dolghin, p. 25) 

Au fost judecate mii de alte persoane în diferite tribunale de la simpli soldați până la ofițeri de rang înalt, unele fiind condamnate la moarte altele la pedepse cu închisoare pe diferite termene. 

Procesele judiciare nu au fost întotdeauna aplicate, existând cazuri, și nu izolate, în care justiția se aplica ad-hoc, prin eliminarea fizică a categoriilor de militari germani considerate criminale din start. Acest lucru reiese din cazul povestit de românul Ioan Ioance:

„Eliberat abia în 1946, am fost trimis în țară cu un tren împreună cu foști deportați și prizonieri de război. În Ungaria, aproape de granița cu România, am fost opriți în plin câmp. Rușii care ne escortau ne-au obligat să ne dezbrăcm până la brâu. Atunci au fost descoperiți doi SS-iști care voiau să fugă ascunzându-se printre noi. I-au recunoscut după tatuajul SS de pe mâna stângă și i-au împușcat pe loc”. (ANVR, Ultime mărturii, op. cit. p. 295)

Traumele suferite în prizonierat se vor resimți încă mult timp, supraviețuitorii  se vor reintegra până la urmă în viața civilă, dar vor rămâne cu spaimele, rănile și până la urmă indiferența societății. 

Vezi și:

• seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică 
• Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
• Seria  Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
• Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
• Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
• Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români |  Viața și moartea în lagărele sovietice
• Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr 
• seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
• seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial