Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Excesele anglo-americane (9)
Prizonierii expediați în Statele Unite
Aproximativ 425.000 dintre militari germani, dintre cei care au devenit prizonieri de război aflați în custodia americanilor, au fost expediaţi în Statele Unite, cazaţi în aproximativ 700 de lagăre/facilităţi de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite. Unii culegeau mere în Virginia, alții recoltau bumbac în Missippi sau cultivau cartofi în Idaho, cultivau porumbul și tutunul. Mulţi prizonieri au fost uimiţi de condiţiile pe care le-au găsit, remarcând cu plăcere că nici măcar în Germania nu fuseseră trataţi atât de bine. Americanii au respectat la ei acasă convențiile internaţionale ce priveau prizonierii de război. Germanii aveau dreptul să corespondeze regulat cu familiile rămase acasă, primeau aceeaşi raţie alimentară precum militarii americani, chiar şi două pachete de ţigări pe care nemţii care nu fumau le vindeau sau făceau troc la cantine, nu erau puşi să muncească, iar pentru a-şi petrece timpul li s-au oferit tot felul de facilităţi, de la instrumente muzicale până la unelte pentru a lucra lemnul. Mese speciale li se serveau de Crăciun şi Thanksgiving Day. Un prizonier german declara că „atunci când am fost capturat cântăream 128 de pounds (aprox 64 de kilograme). Doi ani mai târziu ajunsesem la 185 (aproximativ 92 kg). Ajunsesem atât de gras încât aveam pungi de grăsime sub ochi”.
Au existat și foști ofițeri germani care și-au găsit o meserie în America, pe care n-au mai părăsit-o după încheierea perioadei de detenție. Mai mult, unii chiar au ajuns soldați. Panzergrenadierul HeinrichUllman, care a fost luat prizonier de Divizia 82 aeropurtată, după primirea cetățeniei americane s-a reîncadrat chiar în Divizia 82 aeropurată a Statelor Unite. (Antony Beevor, Arnhem, p. 424)
Întorși acasă cu impresie favorabilă
Dintre prizonierii care s-au întors din Statele Unite, mulți au ajuns în țara lor nu numai cu o impresie foarte favorabilă, cunoscând limba engleză, dar şi cu câteva sute de dolari în buzunare! Tratamentul bun aplicat prizonierilor de război din America se explică şi prin faptul că societatea americană era una profund democratică şi umanitară, neinfestată de virusul ideologic care spulberase Europa, dar şi pentru că țara nu fusese afectată direct de devastările războiului, spre deosebire de Uniunea Sovietică, un regim totalitar, cu o lungă experienţă în materie de represiune, dar supusă distrugerilor şi pierderilor umane uriaşe ca urmare a invaziei naziste din 22 iunie 1941.
Prizonierii speciali
Precum în Anglia, a existat un lagăr pentru prizonierii de război importanți deținuți în vederea obținerii de informații despre criminalii de război și mai ales informații științifice privind armele germane și privind stadiul cercetărilor pentru armele viitorului. Acest loc de detenție se afla în nordul statului Virginia, la Fort Hunter, la numai 30 km de Washington D.C. Clădirea a fost cândva o bază militară încă din 1898, dar în 1942 a fost transformată în grabă când armata și marina au hotărât să o folosească drept închisoare strict secretă, destinată interogatoriilor. Baza, foarte bine păzită, era compusă din 87 barăci și clădiri. Era atât de secretă încât nici oficialii din ierarhia superioară americană nu aflaseră de existența ei. La început, cei interogați erau marinari de pe submarinele germane, însă după eliberarea Africii, Italiei și Franței mulți dintre prizonieri proveneau din acele zone. Între cei mai importanți prizonieri germani mutați în America se aflau omul de știință Werner von Braun, precum și spionul șef al lui Hitler, Reinhard Gehlen. Un altul era dr. Heinz Max Schlicke, care lucrase la fuzibilele cu infraroșii, ce puteau fi folosite pentru armarea bombelor atomice, precum și la dezvoltări aeronautice, astăzi tehnologia Stealth. Alți prizonieri puteau furniza informații de primă mână privind crimele de război ale germanilor. Prizonierii erau astfel dispuși în camere încât să poată conversa între ei cât mai lejer, pentru că toate era înregistrate, existând microfoane peste tot, înclusiv în copaci. Introgatoriile era conduse de experți psihologi și în informații. La un moment dat, spe exemplu, principlul designer Luftwaffe se certa stăruitor cu un pilot Lufthwaffe – colegul său de celulă – pentru întâietatea care trebuia atribuită Messerschmidtt-ului sau Junker-ului, ca potențial superior în acțiunea de bombardare a Americii, fiecare argumenta cu date tehnice importante. (Danny S. Parker, Războiul lu peiper, p. 457). La Fort Hunt au fost aduși și cei considerați implicați în evenimentele de la Malmedy, din 17 decembrie 1944, inclusiv Joken Peiper.
Prizonieii necesari
În timp ce britanicii au eliberat peste 80% din prizonierii deținuți în teritoriul ocupat din Germanie până la sfârșitul anului 1945, pe când americanii i-au ținut și pe timpul iernii pe cei mai mulți, pentru a fi identificați și judecați aceia care au făcut crime de război.
Fără îndoială că unii dintre deținuți erau vinovați de crime de război, pentru care erau învinuiți cu toții. Dar, principalul motiv pentru care au fost ținuți așa de mult în lagăre era cel economic, pizonierii reprezentând o utilă muncă gratuită, în special în agricultură și minerit. În Marea Britanie la începutul anului 1948 încă mai lucrau 110 mii prizonieri de război. 98. (Keith Lowe, Continentul barbar, p. 179)
O problemă sensibilă
Aliații nu aveau în sarcină doar gestionarea numărului enorm de prizonieri de război germani ci trebuiau să aibă grijă și de prizonierii lor, eliberați din lagărele germane. Dvight Eisenhower, comandantul trupelor de ocupație din Germania s-a ocupat serios de această sarcină, deosebit de sensibilă pentru opinia publică din țara sa:
„La fiecare drum de înapoiere de pe front, avioanele de transport și bombardierele transformate veneau pline cu prizonieri aliați, eliberați din captivitatea nazistă. Acești oameni erau internați în tabere speciale, în vederea refacerii și a unei grabnice repatrieri. Lângă Le Havre, într-o singură tabără de acest fel, numită „Luky Strike” (Lovitura norocoasă) se găseau la un moment dat 47 de mii de foști prizonieri americani. Britnicii aveau și ei tabere similare în diverse puncte din nord-vestul Franței și din Belgia. Dat fiind numărul mare de prizonieri, refacerea sănătății lor într-un interval atât de scurt punea probleme delicate serviciului medical, serviciului de transporturi, și la drept vorbind, nouă tuturor. În multe cazuri condiția lor fizică era extrem de rea așa că hrănirea trebuia făcută cu grijă deosebită. Cei cu grad înalt de epuizare erau internați în spitale și o bucată de vreme, acestea s-au umplut cu oameni însuflețiți de bucuria patetică a întoarcerii acasă, dar totodată, atât de grav bolnavi din cauza subalimentației, încât numai îngrijirea specialiștilor îi mai putea salva. Unii dintre americani căzuseră prizonieri încă din primele lupte, din Tunisia, în decembrie 1943, iar din rândul britanicilor am recuperat soldați care fuseseră capturați la Dunkerque, în 1940”.
Au existat și articole de ziar care spuneau că la Luky Strike erau cazați în condiții necorespunzătoare, dar Eisenhower a constatat că hrana era de bună calitate însă lipsea sarea, piperul și orice alte condimente, interzise de medici. Altă plângere se referea la îndelungata așteptare a repatrierii, numai că de vină era numărul limitat de nave”. (Dvight Eisenhower, Cruciadă în Europa, p. 536).
Cu membre lipsă, invalizi, bolnavi, părăsiți …!
Eliberarea germanilor deținuți în Uniunea Sovietică a durat și mai mult și s-a făcut în condiții dramatice (vezi apitolul anterior) dar ajunși acasă s-au întâlnit din nou cu mizeria. Ruth Andreas-Friderich din Berlin:
„Uneori când te plimbi pe străzile orașului, abia dacă mai poți suporta să te uiți la toată mizeria și nenorocirea prezente peste tot. Printre uniformele americane apretate, printre siluietele bine hrănite ale forțelor de ocupație, soldații germani par a fi niște zdrențăroși rătăciți, privind speriați în jurul lor ca niște infractori prinși în flagrant. Prizonierii de război revenind în țară de cine știe de pe unde, pur și simplu se târăsc pe străzi. Văzându-i, îți vine să-ți ferești privirea pentru că îți este rușine de rușinea lor, îți este rușine de fleul absolut jalnic în care arată (…) își târăsc picioarele ca nite ruine ambulante. Cu membre lipsă, invalizi, bolnavi, părăsiți și rătăciți. Un bărbat cu barbă cenușie, îmbrăcat într-o uniformă zdrențuită, se sprijină de un perete. Cu capul în mâini plânge încetișor. Unii oameni trec pe lângă el, alții se opresc și, timid, formează un cerc în jurul lui. El nu îi vede”. (Thomas Goodrich, Furtuna din Iad, p. 512)
Americanii, mai ales, au capturat și puțini prizonieri japonezi pe frontul din Pacific. Au fost puțini deoarece luptătorii din Țara Soarelui Răsare au preferat moartea captivității, recurgând adeseori la acțiuni sinucigașe. Nici americanii nu au fost omenoși cu inamicii lor pentru că aflaseră pe pielea lor ce înseamnă cruzimea japoneză. Au existat totuși prizonieri internați în lagăre de concentrare, inclusiv în Statele Unite. Despre prizonerii de război japonezi vom relata în reportajele următoare.
Foto: US Concentration Camps / sursa: Revista Art-Emis
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
