Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Excesele anglo-americane (5)
Abuzuri americane din ură și răzbunare
Din mărturiile contemporanilor reiese că cele mai numeroase abuzuri pe teritoriul german s-au produs în lagărele administrate de trupele americane. Americanii, deși nu au suferit în modul direct distrugeri pe teritoriul lor, au fost supuși unei propagande agresive despre crimele făptuite de către naziști. În Statele Unite existau foarte mulți cetățeni de origine evreiască care știau multe despre moartea a milioane dintre conaționalii lor din Europa și își doreau răzbunarea. Apoi Eisenhower, comandantul suprem avea o ură neîmpăcată împotriva germanilor în general și a naziștilor și a SS-iștilor în special, de aceea încuraja abuzurile soldaților săi.
Îndemn spre a se mânca încet!
Încă înainte de sfârșitul războiului multe mii de prizonieri au murit în lagărele administraate de americani. Un supraviețuitor descrie astfel condițiile din lagăr:
„Fiecare grup de 10 oameni a primit spațiul exterior corespunzător unei sufragerii de dimensiuni medii. A trebuit să trăim în condițiile astea timp de trei luni, fără nici un acoperiș deasupra capului. Nici cei grav răniți nu au primit nimic altceva în afară de un mănunchi de paie pe care să zacă. În zona aceea, aflată în apropierea Rinului, a ploat mult. A ploat zile la rând, iar noi am fost mereu în aer liber. Oamenii mureau ca muștele. Apoi am primit primele noastre rații de hrană (…) Am primit o singură felie de pâine pentru 10 oameni. Fiecare dintre noi a primit o bucățică mică din acea felie (…) Și chinul ăsta a continuat pentru trei luni extenuant de lungi. Ajunsesem să cântăresc doar vreo 40 de kilograme. În fiecare zi erau scoși oameni morți din rândurile noastre. Apoi se auzea o voce venind din difuzoare: „Ostași germani, mâncați încet! Nu ați mâncat nimic de foarte mult timp. Când vă veți primi azi rațiile de la cea mai bine hrănită armată din lume, veți muri dacă nu veți mânca încet”.
Nu aveau nici un fel de drepturi
Un prizonier dintr-un lagăr de lângă Remagen povestea și el:
„Latrinele erau doar simpli bușteni aruncați peste niște șanțuri săpate lângă gardurile de sârmă ghimpată. Pentru a dormi, tot ce puteai face era să sapi o groapă în pământ cu mâinile goale, apoi să te faci covvrig și să te bagi în gaura aia (…) Din cauza bolilor de care sufereau, oamenii fuseseră nevoiți să își facă nevoile direct pe pământ. În curând mulți dintre noi erau prea slăbiți pentru a-și da jos pantalonii mai întâi. De aceea, hainele noastre erau infectate, la fel și noroiul pe care tebuia să mergem și să ne așezăm și pe care eram nevoiți să ne întindem pentru a dormi. La început nu aveam deloc apă de băut, cu excepția apei de ploaie. (…) În primăvara aceea a ploat aprope constant de-a lungul acelei părți a Rinului. În mai mult de jumătate din zilele acelea nu am primit deloc mâncare. În restul perioadei am primit câte ceva prin pachetele cu rații K. Din pachetul pe care ni-l dădeau am observat că primeam o zecime din rațiile pe care americanii le dădeau propriilor oameni (…) M-am plâns comandantului american al lagărului că încălca prevederile Convenției de la Geneva, dar tot ce a spus el a fost: „Uită de Convenție! Nu aveți nici un fel de drepturi”. În decurs de doar câteva zile, unii dintre oamenii care intraseră sănătoși în lagăre erau morți. Am văzut cum camarazii noștri au târât o mulțime de cadavre până la poarta lagărului, acolo unde au fost aruncate la grămadă, unele peste altele, în camioanele care așteptau ca să-i ducă în direcții necunoscute.”
O pâine la 25 de oameni
Dar cea mai mare grijă era provocată de lipsa de alimente. Concentrarea de prizonieri era atât de mare, încât la deschiderea taberei de la Remagen porția zilnică de hrană era o pâine la 25 de oameni, insuficientă pentru supraviețuire. Mai târziu rația a crescut la o pâine la 10 oameni. La Bad Kreuznach n-a exista pâine vreme de șase săptămâni, iar când a sosit a făcut senzație printre prizonieri. Până atunci rația zilnică era formată din trei linguri de legume, o lingură de pește, una sau două prune, o lingură de marmeladă și între patru-șase biscuiți. La Kreuznach exista un singur robinet pentru mai bine de 56 mii oameni și trebuia adusă apă în fiecare zi cu cisterna. La Buderich, cele cinci robinete care deserveau 75 mii oameni curgeau doar câte o oră în fiecare seară.
La Bad Hersfeld prizonierii supraviețuiau cu doar 800 calorii pe zi, până când a cincea parte dintre ei s-a transformat în schelete. Ca să-și suplimenteze porțiile prizonierii erau nevoiți să caute ierburi comestibile și preparau supă de urzici și păpădie la mici focuri aprinse în aer liber. Mulți săpau pământul cu conserve goale în căutare de rădăcini pe care le mâncau crude, iar asta a dus la izbucnirea dezinteriei. O problemă și mai mare era lipsa de apă.
„Timp de trei zile și jumătate nu am avut deloc apă”, susținea George Weiss, un mecanic de tancuri. „Am ajuns să ne bem propria urină. Avea un gust oribil, dar ce puteam face? Unii oameni se întindeau pe jos și lingeau pământul pentru puțină umezeală. Eram atât de slăbit încât nu mă mai țineam pe picioare, când am primit puțină apă de băut. Cred că aș fi murit fără apa aceea. Și Rinul curgea dincolo de gard.” (Keith Lowe, Continentul barbar, p 159-160)
Americanii s-au comportat ca niște căcănari!
Doi membri ai Corpului Medical al Armatei SUA au descris astfel situația din lagăre:
„Îngrămădiți unul lângă altul pentru a se încălzi, în spatele gardurilor de sârmă ghimpată era cea mai copleșitoare priveliște care mi-a fost dat să o văd vreodată. Aproape 100.000 de oameni sălbăticiți, apatici, murdari, scheletici, cu privirea în gol, îmbrăcați în uniforme gri murdare și stând în picioare în noroi până la glezne. (…) Comandantul diviziei germane ne-a informat că oamenii lui nu mâncaseră nimic de cel puțin două zile, iar furnizarea de apă era o problemă majoră, asta în timp ce la doar 200 de metri distanță de lagăr, Rinul curgea învolburat.” (Thomas Goodrich, op. cit. Furtuna din iad, p. 389).
Într-o altă închisoare meniul prizonierilor de război germani era compus din 35 de zile foame și 15 zile de nici un fel de mâncare, iar puținul pe care deținuții îl primeau era putrezit. După ce lagărele de la Rheinberg și Liebich au trecut în administrarea englezilor situația s-a îmbunătățit. (Thomas Goodrich, p. 394). Acestea se întâmplau în condițiile în care, conform Crucii Roșii, 99% dintre prizonierii americani supraviețuiseră în lagărele germane.
Americanii s-au comportat cu noi ca niște adevărați căcănari, a rememorat un supraviețuitor dintr-un lagăr. „Tot ce aveam de mâncare era iarbă”. La închisoarea în care era încarcerat Hans Woltersdorf, deținuții supraviețuiau cu o ciorbă zilnică făcută din semințe pentru păsări. Într-un alt lagăr, un tânăr de 17 ani s-a spânzurat lângă gardul de sârmă ghimpată de unde privea spre satul său, care era în apropiere.
Civilii din satele din apropierea lagărelor erau opriți de a da hrană prizonierilor. Deasemenea, depozitele americane erau pline de hrană de cea mai bună calitate. „Avem în stoc mai multe decât vom putea folosi vreodată”, spunea un general american.
„Stocurile se întind cât vedeai cu ochii. În loc să permită ca măcar o fărâmă din acel adevărat corn al abundenței să ajungă și în lagărele pline de germani înfometați, dieta criminală a fost redusă și mai mult. „În afara lagărului, a povestit Werner Laska, „americanii ardeau mâncarea pe care nu puteau să o mănânce singuri”. (Thomas Goodrich, p 392)
Comportamentul criminal al paznicilor
Dar nu numai lipsurile materilae afectau grav prizonierii, ci și comportamentul criminal al paznicilor. Caporalul german Helmut Liebich internat în mai multe lagăre administrate de americani a făcut mai multe mărturisiri în acest sens:
„Într-un astfel de complex, gardienii în căutare de amuzament formau lungi șiruri paralele și loveau cu sălbăticie prizonierii înfometați cu bâte și bastoane, în timp ce ei traversau acel coridor al groazei pentru a ajunge la rațiile lor mult prea sărace”.
Într-un alt lagăr în care erau încarcerați 5200 de germani, Leibich a văzut cum erau evacuate din incintă între 10 și 30 de cadavre în fiecare zi.
Și Otto Carius a fost teribil de dezamăgit de felul în care americanii s-au purtat cu prizonierii germani:
„Nu doar pierderea unui război, dar și câștigarea unui război îți pretinde măreție umană. Această măreție le lipsea complet adversarilor noștri. Aveam impresia că pe atunci puterile ocupante țineau cu orice preț să ne demonstreze că nici ele nu erau mai bune decât noi, ba chiar și mai rele”.
Era judecata unui ofițer german care considera că a luptat într-un război pentru salvarea Europei de pericolul iudeo-bolșevic, ce venea de la răsărit. El nu știa sau nu voia să știe despre crimele săvârșite de armata germană, în est mai ales. Despre lagărul improvizat spunea:
„Mai întâi am fost înghesuiți cu miile pe un teren de sport așa încât nu aveam posibilitatea de a ne întinde pe pământ. Nu ni se dădea de mâncare deși unitățile noastre aduseseră camioane întregi încărcate cu provizii. Au fost răsturnate și apoi li s-a dat foc! Mai rău era că nu primeam nici o picătură de apă. Abia când o revoltă a amenințat să izbucnească li s-a permis câtorva soldați să aducă un mic container cu apă. Când a venit lichidul mult dorit, un maior a încercat zadarnic să facă ordine pentru ca fiecare să poată primi ceva. Asta ar fi mers cu foștii soldați, numai că americanii adunaseră și civili care s-au răsculat imediat și s-au năpustit ca vitele spre container. Au vărsat pur și simplu toată apa și până la urmă nimeni nu a primit nicio picătură…Așa erau eliberatorii care voiau să ne învețe cum să fim umani”. (Otto Carius, Tigrii în noroi, p. 267).
„Eram niște morți vii”
Guy Sajer povestește traiul dintr-un lagăr de tranziție american:
„Americanii ne-au umilit cât de mult au putut ei. (…) Ne-au încarcerat într-un lagăr în care erau montate doar câteva corturi mari, care abia dacă puteau adăposti o zecime dintre noi. (…) În centrul lagărului, americanii au dechis câteva cutii mari care erau umplute cu mâncare la conservă. Au împrăștiat conservele pe pământ cu câteva lovituri de bocanc și au plecat (…) Mâncarea a fost atât de delicioasă, încât am uitat complet de ploaia care cădea în rafale și care transformase pământul într-un burete. Eram niște morți vii, cu fețele marcate de neliniști profunde, care ne târam prin lagăr pe jumătate adormiți, sprijinindu-ne de orice lucru care ne putea suporta greutatea. Eram bolnavi și răniți, care nu ceream tratament, dar care păream a fi mulțumiți dacă dormeam ore lungi fără să fim tulburați. Cu siguranță era groaznic de deprimant pentru acești misionari cruciați să găsescă atâta smerenie printre cei învinși”. (Thomas Goodrich op. cit, p 361)
Au existat americani care s-au delimitat de aceste nereguli și între aceștia a fost generalul George Patton. „Am subliniat necesitatea acordării unui tratament adecvat tuturor prizonierilor de război, atât în ceea ce privește viețile cât și lucrurile lor personale”.. (Thomas Goodrich, p. 393)
Generalul Omar Bradley a dat ordine pentru eliberarea prizonierilor de război dar Eisenhower le-a anulat. În schimb, mareșalul britanic Bernard Montgomery a refuzat să participe la masacru și a eliberat majoritatea prizonierilor.
La francezi era și mai rău
Situația era și mai proastă în taberele organizate de francezi unde numărul prizonierilor, deși era la o treime din cel al englezilor, s-au înregistrat de 20 de ori mai multe decese, adică 24. 178. Situația are o explicație și prin faptul că criza de alimente din Franța din acea perioadă era acută. În conscință a fost organizată o acțiune umanitară americană, fiind trimise alimente în taberele franceze.
Prizonierii germani ajunși în custodia francezilor au avut parte de o viață de lagăr și mai nenoocită decât în lagărele americane. Eisenhower a transferat peste 600.000 de germani în mâinile francezilor. „Zău așa, sper să nu pierdem vreodată vreun război”, a exclamat un GI în timp ce se uita la epavele roase de boli și chinuite de foame care erau alese pentru a fi trimise în sclavie.
„Atunci când am mărșăluit prin Namur într-o coloană organizată pe șapte rânduri, pe unde trecea pe stradă și o procesiune catolică”, își amintea un german în timp ce traversa Belgia, „în momentul când oamenii i-au văzut pe prizonierii de război, procesiunea s-a dizolvat și au început să arunce cu pietre și cu balegă de cai în noi. Din Namur, am mers mai departe cu trenul, încărcați în vagoane fără acoperiș. La un moment dat, am intrat pe sub un pod, iar de pe el au fost aruncate traverse de cale ferată în mijlocul vagoanelor pline cu prizonieri de război, provocând mai mulți morți, zdrobiți de greutatea traverselor de lemn. Mai târziu am trecut pe sub un alt pasaj, iar femeile de pe el și-au ridicat fustele și și-au făcut nevoile pe noi”. (Thomas Goodrich, p. 395)
Germanii puși la muncă de francezi
Spre deosebire de americani, francezii i-au pus la muncă pe prizonierii lor, storcând din ei ultima picătură de viață. „Doi sau trei mor în fiecare săptămână de epuizare”, spunea un martor din Langres. Într-un alt lagăr, a adăugat un alt martor, „prizonierii primesc doar o singură masă pe zi, dar se așteaptă ca ei să continue să lucreze”. Iată ce scria și ziarul le Figaro:
„În anumite lagăre, printre prizonierii de război germani pot fi văzute schelete vii, iar decesele din cauza subnutriției sunt numeroase. Am aflat că o bună parte dintre prizonieri au fost bătută în mod sălbatic și sistematic și că unii dintre ei au fost folosiți în acțiuni de îndepărtare a minelor fără să li se dea echipament de protecție. 25% dintre oamenii din lagărul nostru au murit într-o singură lună, a declarat un german din Buglose.”
„Internațional Committee, of the Red Cross” recunoaște că prizonierii de război deținuți de autoritățile franceze și americane erau obligați de asemenea să curețe terenuri minate, operațiune în care nu au fost folosiți niciodată civili. (Keith Lowe, p 529). În timp ce se întâmplau aceste orori, Eisenhawer a subliniat importanța păstrării secretulului.
După Thomas Goodrich cel puțin 800.000 de prizonieri germani au murit în lagărele americane și franceze. Destul de probabil, a scris un expert, cifra de un milion este cea mai aproape de adevăr. Desigur cifrele oficiale au fost mult mai mici, Eisenhower indroducând o cenzură drastică asupra informațiilor de acest fel și nici media americană nu prea era dispusă să scoată în evidență abuzurile și crimele armatei SUA.
În episodul următor vom dezvălui și situația din lagărele englezești.
Foto: Soldați germani, prizonieri de război – aprilie 1945 / Sursa: Arhiva de imagini a Fundației Patrimoniului Cultural Prusac
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
